Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu (3)

Autor: Peter Kreeft şi pr. Ronald Tacelli
Traducere: Ecaterina Hanganu (verificare Andrei Goţia)
Sursa: Manualul de Apologetică Creştină, PeterKreeft.com

8. Argumentul lumii ca un tot interactiv

Norris Clarke, care a predat metafizica şi filosofia religiei timp de mai mulţi ani la Universitatea Fordham, a răspândit în particular o versiune şocantă a argumentului despre plan. O prezentăm aici, uşor prescurtată şi revizuită, pentru reflecţie.

Punctul de plecare. Lumea aceasta ni se prezintă ca un sistem dinamic, ordonat, alcătuit din mai multe elemente componente active. Naturile lor (proprietăţile lor naturale) sunt ordonate astfel, încât să interacţioneze unele cu celelalte în relaţii reciproce, stabile, pe către le numim legi fizice. De exemplu, fiecare atom de hidrogen din universul nostru este orânduit să se combine cu fiecare atom de oxigen în proporţia 2:1 (ceea ce implică faptul că fiecare atom de oxigen este orânduit să se combine reciproc cu fiecare atom de hidrogen în proporţia de 1:2). Aşa se petrec lucrurile cu valenţele chimice ale tuturor elementelor de bază. La fel, toate particulele cu masă sunt orânduite să se mişte unul spre celălalt în funcţie de proporţiile stabilite ale legii gravităţii.

Într-un astfel de sistem interconectat, înlănţuit, dinamic, natura activă a fiecărui component se defineşte prin relaţia sa cu celelalte, şi astfel le presupune pe celelalte pentru propria inteligibilitate şi capacitate de acţiune. Ştiinţa contemporană ne revelează că sistemul lumii noastre nu este pur şi simplu un agregat de mai multe legi separate, fără legătură unele cu celelalte, ci mai curând un tot strâns înlănţuit, unde relaţia cu întregul structurează şi determină părţile. Aceste părţi nu mai pot fi înţelese separate de întreg; influenţa întregului le pătrunde pe toate.

Argument. În orice astfel de sistem ca acela de mai sus (ca lumea noastră), nici o parte componentă sau element activ nu poate fi auto-suficient sau auto-explicativ. Fiindcă fiecare parte presupune toate celelalte părţi – sistemul întreg deja angajat – care să se potrivească cu proprietăţile sale relaţionale. O parte nu poate acţiona dacă celelalte nu interacţionează reciproc cu aceasta. Oricare parte anume ar putea fi auto-suficientă numai dacă ar fi cauza întregului rest al sistemului – ceea ce este imposibil, fiindcă nici o parte nu poate acţiona decât în colaborare cu celelalte.

Şi nici sistemul nu îşi poate explica propria existenţă, întrucât este făcut din părţi componente şi nu este o existenţă separată, pe cont propriu, independentă de acestea. Aşadar, nici părţile, nici întregul nu sunt auto-suficiente; nici sistemul, nici părţile nu pot explica existenţa în fapt a acestui sistem interactiv în chip dinamic.

Trei concluzii:

1. Întrucât părţile au sens numai în interiorul întregului, şi nici întregul, nici părţile nu pot să-şi explice propria existenţă, atunci un astfel de sistem, cum este lumea noastră, necesită o cauză eficientă unificatoare care să-i dea naştere ca un întreg unitar.

2. Orice astfel de cauză trebuie să fie o cauză inteligentă, ce dă naştere sistemului conform unei idei unificatoare. Fiindcă unitatea întregului – şi a fiecăreia din legile fizice universale, cosmice, care reunesc elementele în subordinea lor – este aceea care determină şi corelează părţile. Prin urmare, trebuie să fie cumva prezentă în fapt ca un factor organizator eficient. Dar unitatea, totalitatea întregului, transcende orice parte anume şi prin urmare nu poate fi conţinută de nicio parte anume. Pentru a fi în fapt prezentă dintr-odată, ca un întreg, această unitate nu poate fi decât unitatea unei idei unificatoare organizatoare. Fiindcă numai o idee poate ţine împreună deodată mai multe elemente diferite, menţinându-le distincte, fără a le distruge sau fuziona. Aceasta este aproape definiţia unei idei. Întrucât părţile în fapt sunt răspândite în spaţiu şi timp, singura cale prin care pot fi deodată împreună ca o unitate inteligibilă este în interiorul unei idei. Prin urmare, sistemul lumii ca un întreg trebuie să trăiască mai întâi în interiorul unităţii unei idei. Dar o idee reală nu poate exista în fapt şi să fie operativă în mod eficient, decât într-o minte adevărată, care are puterea creatoare de a da naştere cu adevărat unui astfel de sistem. Prin urmare, raţiunea suficientă pentru sistemul ordonat al lumii noastre trebuie să fie în cele din urmă o Minte ordonatoare creatoare. O ordine cosmică cere un Ordonator cosmic, care nu poate fi decât o Minte.

3. O astfel de Minte ordonatoare trebuie să fie independentă de sistemul însuşi, adică, transcendentă; să nu fie dependentă de sistem pentru propria existenţă şi cale de operare. Fiindcă dacă ar fi dependentă de sistem sau ar fi parte a acestuia, ar avea nevoie să presupună preexistenţa sistemului pentru a opera şi ca atare ar trebui atât să se preceadă, cât şi să-şi urmeze. Dar aceasta e absurd. Prin urmare, Mintea trebuie să existe şi să fie în stare să opereze înainte şi independent de sistem. Aşadar, universul nostru material cere în mod necesar, ca raţiune suficientă pentru existenţa sa în fapt ca un tot funcţional, o Minte Creatoare Transcendentă.

9. Argumentul minunilor

1. O minune este un eveniment a cărui singură explicaţie adecvată este intervenţia extraordinară şi directă a lui Dumnezeu.
2. Există numeroase minuni bine documentate.
3. Prin urmare, există numeroase evenimente a căror unică explicaţie adecvată este intervenţia extraordinară şi directă a lui Dumnezeu.
4. Prin urmare, Dumnezeu există.

Evident că, dacă crezi că un anume eveniment extraordinar e o minune, atunci crezi şi în intervenţia divină şi crezi şi că o astfel de intervenţie a cauzat acest eveniment. Întrebarea e însă: oare acest eveniment chiar a fost o minune? Dacă există minuni, atunci Dumnezeu trebuie să existe. Dar există oare minuni?

Ce evenimente ar trebui să selectăm? În primul rând, evenimentul trebuie să fie extraordinar. Dar există multe evenimente extraordinare (de exemplu, pietre căzând din cer în Texas) care nu sunt minuni. De ce nu? Mai întâi, fiindcă evenimentul ar putea fi determinat de ceva din natură şi apoi, fiindcă împrejurările în care s-a produs, nu au fost religioase. Asemenea situaţii pot fi calificate drept ciudăţenii, „întâmplări stranii”; lucruri pe care te poţi aştepta să le citeşti la rubrica „Să vezi şi să nu crezi”, dar nu ai să le auzi niciodată de la amvon. Prin urmare, pentru ca un eveniment să fie considerat o minune, şi semnificaţia acelui eveniment trebuie să fie religioasă.

Să presupunem că un sfânt s-ar fi oprit în mijlocul oraşului Houston şi ar fi strigat: „Dragi fraţi şi surori! Duceţi o viaţă plină de păcat! Uitaţi-vă la voi – beţivi! desfrânaţi! Dumnezeu vrea să vă pocăiţi! Iar ca semn al nemulţumirii Sale, o să reverse pietre peste voi!” Apoi, după câteva clipe – poc! poc! poc! – ar fi început să cadă pietrele. Atunci imediat ne-am fi gândit la o minune.

Nu că ar trebui să credem în Dumnezeu după ce-am asistat la acest eveniment. Dar totuşi, dacă acel om din Texas părea absolut cinstit şi dacă acuzaţiile lui ne-au atins, făcându-ne să ne gândim: „Are dreptate”, atunci ar fi foarte greu să credem că n-a fost decât o înşelătorie sau chiar o coincidenţă extraordinară.

Aceasta înseamnă că e foarte important cadrul în care se desfăşoară presupusul miracol. Nu numai cadrul fizic, nu numai momentul, dar şi cadrul personal este vital – caracterul şi mesajul persoanei de care este în mod deosebit legat acest eveniment. Să luăm, de exemplu, patru sau cinci minuni din Noul Testament. Să le separăm complet de context, de învăţătura şi persoana lui Isus. Ar fi oare greşit să vedem că semnificaţia lor religioasă ar scădea astfel foarte mult? La urma urmelor, a numi ceva o minune înseamnă a interpreta evenimentul respectiv sub aspect religios. Dar ca să-l interpretezi astfel, este necesar un context sau un cadru care îmbie o astfel de interpretare. Şi acest cadru implică, de obicei, deşi nu întotdeauna, o persoană a cărei autoritate morală este mai întâi recunoscută, şi a cărei autoritate religioasă, pe care minunea pare să o confirme, este ulterior recunoscută.

Discuţiile abstracte despre probabilitate nu au în vedere, de obicei, acest factor. Dar cadrul joacă într-adevăr un rol hotărâtor. Cu mulţi ani în urmă, la o conferinţă de altfel plicticoasă, un distins filosof explica de ce a devenit creştin. Spunea: „Am luat Noul Testament cu intenţia de a-l judeca, de a cântări argumentele pro- şi contra- lui. Dar când am început să citesc, mi-am dat seama că eu eram de fapt cel judecat.” Cu siguranţă a ajuns să creadă în istorisirile despre minuni. Dar ceea ce l-a făcut să accepte istorisirile ca fapte autentice ale lui Dumnezeu, a fost caracterul şi învăţătura lui Isus.

Aşadar, minunile nu constituie de fapt o dovadă. Dacă ajungi să consideri un eveniment ca o minune, atunci vezi în acel eveniment acţiunea Domnului. Există o anumită mişcare a minţii de la acest eveniment până la interpretarea sa adecvată ca minune. Iar ceea ce declanşează această mişcare nu e numai evenimentul ca atare, ci multele elemente înconjurătoare, care ne îmbie sau par să ceară o astfel de interpretare.

Dar evenimentele miraculoase există. Într-adevăr, există mărturii ample şi demne de încredere din toate timpurile, locurile şi culturile.

Prin urmare, există şi cauza acestora.

Şi singura lor cauză corespunzătoare este Dumnezeu.

Prin urmare, Dumnezeu există.

Acest argument nu este o dovadă, dar este un indiciu sau semn foarte valoros.

10. Argumentul conştienţei

Când experimentăm formidabila ordine şi inteligibilitate din univers, experimentăm ceva ce inteligenţa poate pătrunde. Inteligenţa este o parte a ceea ce găsim în lume. Dar acest univers nu este el însuşi conştient sub aspect intelectual. Oricât de mari ar fi forţele naturii, ele nu se cunosc pe ele însele. Dar noi le cunoaştem pe ele şi pe noi înşine. Aceste lucruri remarcabile – prezenţa inteligenţei în mijlocul proceselor materiale inconştiente şi conformitatea acelor procese cu structura unei inteligenţe conştiente – au generat o variaţie pe tema argumentului privitor la plan.

1. Experimentăm universul ca fiind inteligibil. Această inteligibilitate înseamnă că universul poate fi pătruns de inteligenţă.
2. Ori acest univers inteligibil şi minţile finite, atât de potrivite ca să-l pătrundă, sunt produsul inteligenţei, ori atât inteligibilitatea cât şi inteligenţa sunt produsele unei întâmplări oarbe.
3. Nu este vorba de întâmplare oarbă.
4. Prin urmare, acest univers inteligibil şi minţile finite atât de potrivite ca să îl pătrundă, sunt produsul inteligenţei.

Există aici asemănări evidente cu argumentul despre plan şi numeroase lucruri pe care le-am expus în apărarea acelui argument pot fi utilizate şi în sprijinul acestuia. Deocamdată să ne focalizăm atenţia asupra punctului 3.

Cititorii care cunosc cartea lui C. S. Lewis intitulată Minuni, îşi vor aminti puternica sa argumentare din capitolul trei împotriva a ceea ce a numit „naturalism”: concepţia potrivit căreia totul – inclusiv gândirea şi judecata noastră – aparţine unui sistem întrepătruns vast de cauze şi efecte fizice. Dacă naturalismul e adevărat, argumentează Lewis, atunci se pare că nu ne oferă nici un motiv să credem că este adevărat; fiindcă toate raţionamentele ar fi în mod egal şi la urma urmei rezultatul unor forţe neraţionale.

Însă această linie de reflecţie are o importanţă evidentă pentru punctul 3. Ceea ce numim „întâmplare oarbă” este modul în care natura fizică trebuie în cele din urmă să opereze dacă „naturalismul” este adevărat – adică lipsit de orice plan raţional sau scop călăuzitor. Aşadar, dacă argumentul lui C. S. Lewis este valabil, atunci punctul 3 este de asemenea valabil: „întâmplarea oarbă” nu poate fi sursa inteligenţei noastre.

Am fost tentat, când pregăteam această secţiune, să citez întreg capitolul trei din Minuni. Acest argument nu-i aparţine lui Lewis, dar nu am întâlnit niciodată o expunere mai bună a acestuia decât a lui şi vă recomand s-o citiţi. Am găsit însă o versiune atrăgătoare şi admirabil de succintă (scrisă cu aproape douăzeci de ani înainte de Miracole) în volumul Some Problems in Ethics (Unele probleme de etică) de H. W. B. Joseph (Oxford University Press, 1931). Lewis cunoştea cu siguranţă lucrările lui Joseph, care era cadru didactic la Oxford, ca şi C. S. Lewis, dar mai în vârstă decât el. Şi fără îndoială că această expunere a argumentului avea să influenţeze versiunea ulterioară şi mai elaborată, scrisă de C. S.Lewis.

Dacă gândirea este o mişcare laringiană, cum ar putea fi oare gândirea cuiva mai adevărată decât vâjâitul vântului? Toate mişcările corpurilor sunt la fel de necesare, dar nu pot fi distinse ca adevărate sau false. Pare la fel de fără sens să numeşti o mişcare ca fiind adevărată pe cât ai spune despre un miros că este purpuriu sau că un sunet este avar. Dar ceea ce este clar atunci când se spune că gândirea este o mişcare oarecare a corpului, pare de asemenea să rezulte din aceea că este efectul unei astfel de mişcări. Gândirea numită cunoaştere şi gândirea numită eroare sunt ambele rezultate necesare ale unor stări ale creierului. Aceste stări sunt rezultatele necesare ale altor stări ale corpului. Toate stările corpului sunt la fel de reale şi la fel sunt şi diferitele gânduri; dar cu ce drept pot să afirm că gândul meu este cunoaştere a ceea ce este real în corpuri? Căci a afirma aceasta nu e decât un alt gând, un efect al unor mişcări corporale reale, la fel ca şi celelalte… Aceste argumente ale mele, însă, dacă principiile [naturalismului] ştiinţific… e să rămână nedisputate, nu sunt nici ele altceva decât evenimente într-o minte, rezultate ale mişcărilor corporale; faptul că eu sau tu le considerăm adecvate sau le considerăm neadecvate, nu este decât un alt astfel de eveniment; faptul că le considerăm la fel ca orice alt astfel de eveniment nu este în sine decât încă unul. Şi s-ar putea spune despre orice fundament pe care am putea încerca să-l susţinem ca fiind adevărat, Labitur et labetur in omne volubilis aevum [„Curge şi va curge învolburându-se de-a pururi” (Horatiu, Epistole, I, 2, 43)]. [Some Problems in Ethics (Unele probleme de etică), pp. 14 – 15]