Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu (1)

Autor: Peter Kreeft şi pr. Ronald Tacelli
Traducere: Ecaterina Hanganu (verificare Andrei Goţia)
Sursa: Manualul de Apologetică Creştină, PeterKreeft.com

Veţi găsi aici argumente privind existenţa lui Dumnezeu din diferite categorii. Şi facem către tine, cititorule, un apel de început. Ne dăm seama că numeroşi oameni, credincioşi şi necredincioşi, se îndoiesc că existenţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată sau pusă în discuţie. Poate eşti unul dintre ei. Poate ai deja un punct de vedere de neclătinat. Dar nimeni nu se poate îndoi că astfel de argumente îşi au locul în orice carte de apologetică. Pentru că numeroşi oameni au considerat că aceste argumente sunt posibile şi că unele chiar funcţionează.

Se consideră de asemenea că un argument raţional despre existenţa lui Dumnezeu este un prim pas important în deschiderea minţii spre posibilitatea credinţei – îndepărtând câţiva bolovani care blochează drumul spre a lua în serios ideea de revelaţie divină. Şi aici argumentele îşi au sensul lor. Să zicem că după cea mai sinceră şi bună reflecţie personală despre natura lucrurilor am ajuns la concluzia că universul material este auto-suficient şi ne-cauzat; este rezultatul unor mişcări aleatorii, fără vreun plan sau ţel. Aş fi atunci impresionat citind o carte străveche ce spune că există un Dumnezeu iubitor, că cerurile proclamă gloria Lui? Aş fi dispus să iau în serios mesajul? Aproape sigur nu aş lua în serios orice pretenţie despre o comunicare din partea lui Dumnezeu. După cum spunea cineva: nu pot crede că suntem copiii lui Dumnezeu deoarece nu pot crede că este cineva care să facă această adopţie. Un astfel de orizont închis încearcă să extindă acest capitol, deschizând minţile. Dacă argumentele reuşesc aceasta – şi putem spune din experienţă că unele dintre argumente au dat rod cu mulţi oameni – atunci sunt foarte valoroase.

Poate că tu nu simţi că sunt în mod particular valoroase pentru tine. Poate eşti binecuvântat simţind în mod viu prezenţa lui Dumnezeu, iar pentru aceasta trebuie să fii recunoscător. Dar nu înseamnă că nu trebuie să reflectezi asupra acestor argumente. Pentru că nu mulţi sunt în mod similar binecuvântaţi. Iar argumentele sunt pentru ei – pentru unii dintre ei cel puţin – pentru a le da un ajutor când au nevoie. Poate vei fi tu rugat să oferi acest ajutor. În plus, este careva dintre noi care chiar nu are nevoie deloc de un astfel de ajutor? Cu siguranţă în majoritatea dintre noi se află şi un mic sceptic. Este o parte din noi tentată să creadă că nimic nu este în cele din urmă real dacă nu poate fi văzut şi atins; o parte din noi caută raţiuni, dincolo de asigurarea Scripturii, pentru a crede. Credem că sunt mulţi cei care doresc şi au nevoie de astfel de argumente, dincolo de cât sunt ei dispuşi să admită.

Şi un cuvânt despre organizarea argumentelor. Le-am pus în două grupuri: cele care îşi iau datele din exterior (argumentele cosmologice) şi cele care le iau din interior (argumentele psihologice). Grupul argumentelor cosmologice începe cu versiunea noastră a faimoaselor argumente ale Sf. Toma de Aquino. Nu sunt cele mai simple argumente şi de aceea nu sunt cele mai convingătoare pentru mulţi. Ordinea noastră nu este de la cele mai eficiente la cele mai puţin eficiente. Primul argument în special este foarte abstract şi dificil. Argumentele nu sunt apoi în mod egal demonstrative. Pariul lui Pascal nu este de fapt un argument pentru Dumnezeu. Argumentul ontologic îl privim ca deficitar – l-am inclus totuşi pentru că este faimos şi ar putea fi salvat prin reformulări. Altele pretind doar probabilitatea, nu demonstrează certitudinea. Le-am inclus pentru că împreună cu altele au valoare (cumulată). Credem că unele dintre aceste argumente demonstrează existenţa unei fiinţe care are unele proprietăţi pe care doar Dumnezeu le poate avea: unite argumentele, ca o funie împletită, oferă un multi-argument solid.

1. Argumentul schimbării

Lumea materială, aşa cum o cunoaştem, este o lume a schimbării. Iată, tânăra aceasta a ajuns la înălţimea de 1,58 m, dar nu a fost întotdeauna atât de înaltă. Stejarul cel mare din faţa noastră a crescut dintr-o ghindă mică de tot. Când ceva atinge o anumită stare, ca, de exemplu, maturitatea, acea stare nu se poate produce pe sine. Fiindcă până când ajunge să fie, nu există şi dacă nu există încă, nici nu poate declanşa nimic.

Cât despre lucrul care se schimbă, deşi poate fi ceea ce va deveni, nu este încă ceea ce va deveni. În momentul de faţă există în fapt în această stare (de ghindă); ulterior va exista în fapt în acea stare (de stejar falnic). Dar nu se află în fapt în acea stare în momentul de faţă, ci are doar potenţialitatea pentru acea stare.

Şi acum, o întrebare: ca să explicăm schimbarea, putem noi oare să avem în vedere numai lucrul care se schimbă, sau se cer şi alte lucruri? E clar că se cer şi alte lucruri. Nimic nu poate să dea de la sine ce nu are, iar lucrul care se schimbă nu poate avea acum, deja, ceea ce va ajunge să aibă doar ulterior. Rezultatul schimbării nu poate să existe în fapt înainte de schimbare. Lucrul care se schimbă începe numai cu potenţialul schimbării, dar trebuie ca alte lucruri, din afară, să acţioneze asupra lui pentru ca acel potenţial să se actualizeze. Altfel nu se poate schimba.

Nimic nu se schimbă de la sine. Lucrurile care se mişcă aparent de la sine, cum sunt corpurile animalelor, sunt puse în mişcare de dorinţă sau voinţă – altceva decât pur şi simplu moleculele lor. Iar atunci când animalul sau omul moare, moleculele rămân, dar corpul nu se mai mişcă fiindcă nu mai este prezentă dorinţa sau voinţa care să-l pună în mişcare.

Încă o întrebare: Lucrurile din afara lucrului care se schimbă, se schimbă şi ele? Cele care le mişcă, se mişcă şi ele? Dacă da, atunci toate au nevoie chiar acum să fie supuse acţiunii altor lucruri, sau altfel nu se pot schimba. Nu are importanţă cât de multe lucruri cuprinde seria, fiecare dintre acestea are nevoie de ceva din afara sa pentru a-şi actualiza potenţialitatea de a se schimba.

Universul este suma tuturor acestor lucruri aflate în mişcare, oricât de multe ar fi acestea. Întregul univers se află într-un proces de schimbare. Dar am văzut deja că schimbarea oricărei fiinţe necesită o forţă exterioară care să o actualizeze. Prin urmare, există o forţă exterioară (suplimentară) universului, o fiinţă adevărată care transcende universul. Acesta este unul dintre înţelesurile cuvântului „Dumnezeu”.

Pe scurt, dacă nu există nimic în afară de universul material, atunci nu există nimic care să poată determina schimbarea universului. Dar acesta se schimbă. Prin urmare, trebuie să existe ceva în plus faţă de universul material. Dar universul este suma întregii materii, spaţiului şi timpului. Aceste trei lucruri depind unul de celălalt. Prin urmare, această fiinţă din afara universului este în afara materiei, spaţiului şi timpului. Nu este un lucru care se schimbă; este Izvorul neschimbător al schimbării.

2. Argumentul cauzalităţii eficiente

Observăm că unele lucruri fac ca alte lucruri să existe (să înceapă să fie, să continue să fie, sau ambele). De exemplu, cineva care cântă la pian face să existe muzica pe care o auzim (este cauza muzicii pe care o auzim). Dacă se opreşte, încetează şi muzica.

Şi acum, să ne punem întrebarea: Sunt toate lucrurile făcute să existe de către alte lucruri, chiar acum? Să presupunem că da. Să presupunem că nu există o Fiinţă fără cauză, că nu există Dumnezeu. Atunci nimic nu ar putea să existe acum. Pentru că, să ne amintim, în ipoteza non-existenţei lui Dumnezeu, toate lucrurile necesită o cauză prezentă, exterioară lor, ca să existe. Astfel încât, chiar în acest moment, toate lucrurile, inclusiv acelea care sunt o cauză pentru alte lucruri, necesită o cauză. Ele pot genera alte lucruri doar atât timp cât sunt generate ele însele. Prin urmare, conform acestei ipoteze, orice lucru care există are nevoie de o cauză pentru a exista.

Dar cine să genereze această cauză? Dincolo de orice lucru care există, nu poate să existe decât nimic. Dar aceasta este absurd: toată realitatea să fie dependentă – dar dependentă de nimic! Ipoteza că orice existenţă are o cauză, dar că nu există o Fiinţă fără cauză este absurdă. Aşa încât trebuie să existe ceva fără cauză, ceva de care depind toate lucrurile care necesită o cauză eficientă ca să existe.

Existenţa este ca un dar dat de la cauză la efect. Dacă nu există nimeni care să aibă darul, darul nu poate parcurge lanţul primitorilor, oricât de lung sau de scurt ar fi acest lanţ. Dacă fiecare trebuie să împrumute de la cineva o anumită carte, dar nimeni nu o are în fapt, atunci nici n-o va avea cineva vreodată. Dacă nu există un Dumnezeu care să aibă existenţă prin însăşi natura sa eternă, atunci darul existenţei nu poate să parcurgă lanţul creaturilor şi nici nu-l vom avea vreodată. Dar avem acest dar; doar existăm. Prin urmare, trebuie să existe un Dumnezeu: o Fiinţă fără cauză care nu are nevoie să primească existenţa ca noi – şi ca orice altă verigă din lanţul primitorilor.

Întrebarea nr. 1: De ce avem nevoie de o cauză fără cauză? De ce nu ar putea exista pur şi simplu o serie nesfârşită de lucruri care se ţin unele pe altele în existenţă?

Răspuns: Aceasta este o ipoteză atrăgătoare. Să ne gândim la un beat. Probabil n-ar putea sta în picioare de unul singur. Dar un grup de beţi, fiecare sprijinindu-se de celălalt, probabil s-ar putea ţine pe picioare. Ar putea chiar să se descurce pe stradă. Dar să fim atenţi: dat fiind numărul de beţi şi terenul solid de sub picioarele lor, putem înţelege cum poticnelile lor se pot anula reciproc şi cum grupul poate să rămână (oarecum) în picioare. Dar nu am mai putea înţelege cum ar putea sa rămână grupul în picioare dacă nu i-ar ţine pământul – dacă, de exemplu, ar fi cu toţii suspendaţi la o anumită distanţă deasupra solului. Şi desigur, dacă nu ar exista de fapt beţi, nu ar mai fi nimic de înţeles.

Aceasta ne aduce înapoi la argumentul nostru. Lucrurile trebuie să existe ca să poată să fie dependente reciproc; ele nu pot să depindă unele de altele pentru întreaga lor existenţă, fiindcă atunci ar trebui să-şi fie simultan şi cauză, şi efect unele altora. A este cauză pentru B, B cauză pentru C, şi C cauză pentru A. Or aceasta este absurd. Acest argument încearcă să arate de ce se poate de fapt presupune sau poate exista o lume a cauzelor cauzate. Şi arată pur şi simplu că: Dacă un anume lucru poate să existe numai fiindcă altceva îi dă existenţă, atunci trebuie să existe ceva a cărui existenţă nu este dăruită. Altfel, totul ar avea nevoie în acelaşi timp să i se dea existenţă, dar nimic (în plus faţă de „totul”) nu ar putea exista ca să i-o dea. Iar aceasta înseamnă că nimic nu ar exista în realitate.

Întrebarea nr. 2: De ce să nu avem o serie nesfârşită de cauze cauzate mergând înapoi în trecut? Atunci fiecare lucru ar fi actualizat şi ar exista în fapt – chiar dacă s-ar putea să nu mai existe cauzele lor.

Răspuns: În primul rând, dacă argumentul kalam (argumentul al 6-lea) este corect, atunci nu ar putea exista o serie nesfârşită de cauze întinzându-se înapoi în trecut. Dar să presupunem că o astfel de serie ar exista totuşi. Argumentul nu se referă la trecut şi ar funcţiona, indiferent dacă trecutul este finit sau infinit. Argumentul se referă la ceea ce există acum.

Chiar în momentul în care citiţi aceste rânduri, depindeţi de alte lucruri; nu aţi putea, chiar în momentul acesta, să existaţi fără ele. Să presupunem că sunt şapte astfel de lucruri. Dacă aceste şapte lucruri nu ar exista, atunci nici dumneavoastră nu aţi exista. Acum să presupunem că toate cele şapte depind la rândul lor, pentru a exista chiar acum, de alte lucruri. Fără acestea, cele şapte de care depindeţi acum nu ar exista – şi nici dumneavoastră nu aţi exista. Să ne imaginăm că întreg universul constă numai din dumneavoastră şi din cele şapte lucruri care vă susţin. Dacă nu există nimic pe lângă acel univers de lucruri schimbătoare, dependente, atunci universul – şi dumneavoastră, ca parte a lui – nu aţi putea exista. Fiindcă orice există ar avea nevoie chiar acum să-i fie dată existenţă, dar nu ar exista nimic în stare să i-o dea. Şi totuşi, existaţi şi universul există şi el. Prin urmare, trebuie să existe în acest caz ceva în afară de universul lucrurilor dependente – ceva care să nu fie dependent ca ele.

Şi dacă în acel caz trebuie să existe, atunci şi în acest caz trebuie de asemenea să existe. În lumea noastră sunt cu siguranţă mai mult de şapte lucruri care au nevoie, chiar acum, să li se dea existenţă. Dar această necesitate nu scade prin faptul că sunt mai mult de şapte lucruri. Pe măsură ce ne imaginăm tot mai multe lucruri – chiar şi un număr infinit, dacă ar fi posibil – nu facem altceva decât să extindem seria de lucruri aflate în stare de necesitate. Şi această necesitate – de a fi, de a exista – nu poate fi împlinită dinăuntrul seriei imaginate. Dar e clar că a fost împlinită, întrucât fiinţele contingente există. Prin urmare există un izvor al existenţei de care universul nostru material depinde chiar în momentul de faţă.

3. Argumentul timpului şi al contingenţei

1. Observăm în jurul nostru lucruri care se nasc şi care pier. Un copac, de exemplu, creşte dintr-o mlădiţă delicată, înfloreşte minunat, apoi se uscă şi moare.
2. Orice se naşte sau piere nu e nevoie să fie; inexistenţa este o posibilitate reală.
3. Să presupunem că nimic nu e nevoie să fie; adică, inexistenţa este o posibilitate reală pentru totul.
4. Atunci, chiar în momentul de faţă, nimic nu ar exista. Pentru că
5. Dacă universul a început să existe, atunci tot ceea ce există trebuie să-şi tragă originea dintr-un moment anume din trecut înainte de care – literalmente – nu exista nimic. Dar
6. Din nimic, nimic nu vine. Aşa încât
7. Universul nu se poate să fi început.
8. Dar să presupunem că universul nu a început niciodată. Atunci, pentru durata infinit de lungă a istoriei cosmice, toată existenţa avea posibilitatea intrinsecă de a nu fi. Dar
9. Dacă în decursul unui timp infinit această posibilitate nu s-a realizat niciodată, atunci înseamnă că aceasta nu ar fi putut fi deloc o posibilitate reală. Atunci
10. Trebuie să existe ceva care trebuie să existe, care nu poate să nu existe. Acest tip de fiinţă este numită necesară.
11. Ori această necesitate aparţine lucrului în sine, ori vine de la altul. Dacă vine de la altul, atunci trebuie să existe în cele din urmă o fiinţă a cărei necesitate nu este derivată, adică o fiinţă absolut necesară.
12. Această fiinţă absolut necesară este Dumnezeu.

Întrebarea nr. 1: Chiar dacă, de fapt, nu ai ieşi deloc din casă toată ziua, ai fi putut să o faci. De ce e atunci imposibil ca universul să continue să existe, deşi ar fi putut să piară?

Răspuns: Nu se poate stabili un paralelism între cele două situaţii. Dacă ieşi sau nu într-o zi din casă e un lucru pe care alegi să-l faci sau nu. Dar dacă inexistenţa este o posibilitate reală pentru tine, atunci tu eşti acel tip de fiinţă care nu poate dura pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, posibilitatea de inexistenţă trebuie să fie implicită, „programată”, ca parte din chiar constituţia ta, o proprietate necesară. Şi dacă orice existenţă este astfel, atunci cum ar mai putea să existe ceva după trecerea unui timp infinit? Fiindcă un timp infinit este la fel de lung ca „întotdeauna”. Astfel, fiinţa trebuie să aibă ce e necesar pentru a trăi mereu, adică pentru exista un timp infinit. Prin urmare, trebuie să existe în domeniul existenţei ceva care nu tinde să piară. Acest tip de fiinţă, cum spune Aquinatul, se numeşte „necesară”.

4. Argumentul gradelor de desăvârşire

Observăm în jurul nostru lucruri care diferă în anumite feluri. O nuanţă de culoare, de exemplu, poate fi mai deschisă sau mai închisă decât alta, o bucată de plăcintă cu mere abia scoasă din cuptor e mai fierbinte decât cealaltă, coaptă acum câteva ore; viaţa unei persoane care dăruieşte şi primeşte iubire este mai bună decât a cuiva care nu face aceasta.

Astfel, situăm unele lucruri în termeni de „mai mult” sau „mai puţin”. Şi când o facem, în mod natural ne gândim la ele pe o scară între „cel mai mult” sau „cel mai puţin”. De exemplu, ne gândim la „mai deschis la culoare” în raport cu strălucirea albului pur, iar la „mai închis la culoare” în funcţie de opacitatea unui negru ca smoala. Aceasta înseamnă că ne gândim la distanţele diferite care le separă de „extreme” şi că lucrurile respective posedă în măsură „mai mare” sau „mai mică” ceea ce extremele posedă pe deplin.

Uneori diferenţa între „mai mult” şi „mai puţin” este literalmente distanţa faţă de o extremă. De exemplu, lucrurile sunt mai fierbinţi sau mai puţin fierbinţi când se află mai aproape sau mai departe de o sursă de căldură. Sursa le comunică acelor lucruri în măsură mai mare sau mai mică acea calitate de căldură pe care o posedă. Aceasta înseamnă că gradul de căldură al lucrurilor este cauzat de o sursă aflată în afara lor.

Dar când ne gândim la bunătatea lucrurilor, o parte din ceea ce înţelegem prin aceasta se referă pur şi simplu la faptul că există. Credem, de exemplu, că o modalitate de existenţă relativ stabilă şi permanentă este mai bună decât una efemeră şi precară. De ce? Fiindcă înţelegem la un nivel profund (dar nu întotdeauna conştient) că existenţa este sursa şi condiţia oricărei valori; la urma urmelor, existenţa este mai bună decât inexistenţa. Şi în felul acesta recunoaştem superioritatea inerentă a tuturor acelor moduri de a fi care extind posibilităţile, ne eliberează de hotarele strâmte ale materiei şi ne permit să ne împărtăşim, să ne îmbogăţim şi să fim îmbogăţiţi de existenţa altor lucruri. Cu alte cuvinte, recunoaştem cu toţii că existenţa inteligentă este mai bună decât aceea neinteligentă; că o fiinţă capabilă să dăruiască şi să primească iubire este mai bună decât una care nu poate; că modul nostru de a fi este mai bun, mai bogat şi mai împlinit decât acela al unei pietre, al unei flori, al unei râme, al unei furnici sau chiar al unui pui de focă.

Dar dacă aceste grade de desăvârşire aparţin existenţei şi existenţa este pricinuită în creaturi finite, atunci trebuie să existe un „cel mai bun”, o sursă şi un standard real al tuturor perfecţiunilor pe care le recunoaştem că ne aparţin ca fiinţe.

Această fiinţă absolut perfectă – „Fiinţa tuturor fiinţelor”, „Perfecţiunea tuturor perfecţiunilor” – este Dumnezeu.

Întrebarea nr. 1: Argumentul presupune existenţa unui „mai bun” real. Dar oare judecăţile noastre cu valoare comparativă nu sunt pur şi simplu subiective?

Răspuns: Răspunsul se află chiar în întrebare. Fiindcă cel care a pus întrebarea n-ar fi făcut-o dacă n-ar fi crezut că e mai bine s-o facă decât să renunţe, şi cu adevărat mai bine să afle răspunsul adevărat decât să nu-l afle. Poţi vorbi despre subiectivism, dar nu-l poţi trăi.