Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi (V)

Autor: pr. Mihail Farcaş
Sursa: Editura Presa Bună

Special pentru acest An al Credinţei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între octombrie 2012 şi noiembrie 2013, Editura Presa Bună a Diecezei Romano-Catolice de Iaşi a publicat o mapă cu cateheze pentru copii, tineri şi adulţi, dedicate Crezului. Cele adresate copiilor au fost elaborate de pr. Gheorghe Iordache, SVD, cele adresate adulţilor de pr. Mihail Farcaş, iar cele adresate tinerilor de către pr. Corneliu Berea, SVD. Intenţia autorilor acestor cateheze a fost aceea de a propune o explicaţie adaptată a celor 12 articole ale Crezului. Cu acordul directorului editurii, pr. Cornel Cadar, vom serializa în aceste numere catehezele pentru adulţi.

Art. 8
Cred în Duhul Sfânt

Biserica, la Conciliul din Constantinopol, a mărturisit că Duhul Sfânt este Domn, adică este Dumnezeu; că nu este doar un dar, o relaţie, ci este şi dătător de viaţă, şi că împreună cu Tatăl şi cu Fiul trebuie să fie adorat şi preamărit. Crezul, care era rostit la Botez, are încă de la început o structură trinitară. Referindu-se la Duhul Sfânt, ea sugerează că prima comunitate creştină a văzut în Duhul Sfânt pe cel care iluminează şi conduce Biserica spre cunoaşterea adevărului deplin. Acesta s-a făcut prezent pe parcursul întregii vieţi a lui Isus. Odată înviat şi înălţat la cer, el este suflat asupra Bisericii şi trimis în inimile credincioşilor pentru a interioriza opera mântuitoare a lui Isus Cristos.

Duhul Sfânt este forţa care inspiră şi creează viaţa nouă şi transformarea omului şi a lumii, şi care, prin prezenţa sa, reînnoieşte faţa pământului: imnul „Veni creator spiritus”, din secolul al IX-lea, o exprimă atât de frumos!

Duhul, a treia persoană divină

Dificultatea pe care o experimentează omul atunci când vorbeşte despre Duhul Sfânt ar putea să ne facă să credem că în Crez este vorba de ceva abstract şi îndepărtat de realitatea noastră. De fapt, este numele celei de-a treia persoane divine, deci de un rezultat al speculaţiei trinitare a teologilor, care diferă de profesiunile de credinţă care fac referinţă la Dumnezeu Creatorul, Domn şi Tată, şi la Cristos, în viaţa-moartea-învierea-parusia sa.

Duhul, în schimb, este „spaţiul” în care Tatăl şi Fiul se apropie de om, dar şi viceversa. Duhul acţionează şi în apropierea omului de Dumnezeu. Prin înălţarea lui Isus la cer, acţiunea lui Dumnezeu în lume devine lucrarea Duhului şi doar prin el facem experienţa Tatălui şi a Fiului.

Cred în Duhul Sfânt…

Într-un timp în care se vorbea de moartea lui Dumnezeu sau era denunţată absenţa sa, această propoziţie echivala cu o profesiune de credinţă în realitatea şi prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu. Cel care m-a creat nu are cum să fie îndepărtat în mod absolut, inaccesibil pentru totdeauna, ci este prezent în viaţa mea, în lume: aceasta este experienţa pe care o facem cu ajutorul Duhului Sfânt.

… care a vorbit prin profeţi

În limbajul biblic, duhul semnifică, în primul rând, vântul, impulsul, suflarea de viaţă. Duhul lui Dumnezeu este, aşadar, impuls şi suflu de viaţă: el creează, conduce şi menţine în viaţă. El acţionează în istorie, recreând viaţa. „Fără Duhul Sfânt nu este posibil să-l cunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu, şi fără Fiul nimeni nu poate ajunge la Tatăl, pentru că Fiul este înţelepciunea Tatălui (1Cor 1,24), iar cunoaşterea Fiului este dată de la Duhul Sfânt” (1Cor 2,6-14). Prezenţa vie a Duhului în cel credincios creează prezenţa şi comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul. Duhul ne oferă această bucurie a unirii cu Dumnezeu, făcându-ne să experimentăm filiaţiunea noastră divină în intimitatea fiinţei noastre.

Duhul, însoţitor de drum al poporului unic al lui Dumnezeu

Scrierile Vechiului Testament vorbesc de vânt şi respiraţie, de forţa lui Dumnezeu care acţionează ca un „adevărat torent” (Is 30,28), şi de puterea sa iradiantă. Pe parcursul întregii istorii a poporului ales, acţiunea Duhului este mereu vizibilă: prin judecători (conducătorii carismatici ai lui Israel), prin regi (Saul, David) etc.

Duhul Sfânt este dinamismul care face ca poporul să trăiască în libertate, bucurându-se de binecuvântare şi pace, care sunt darurile lui Dumnezeu. Duhul a acţionat şi prin profeţi, prin puterea oracolelor, care nu sunt roade ale reflecţiei sau calculelor umane. Omul din Biblie trăieşte în speranţa că Duhul atotputernic al lui Dumnezeu ar putea fi experimentat pe deplin prin intermediul lui Mesia. Aceasta se va realiza în Isus din Nazaret. Isus este purtătorul acestui Duh. În el, Duhul este prezent ca într-un templu, în mod stabil, în mod permanent.

Rusaliile reprezintă data de naştere a Bisericii: Duhul coboară asupra ucenicilor şi îi constituie drept noul popor al lui Dumnezeu. Ele exprimă un moment fundamental din istoria umanităţii: intrarea definitivă în istoria umană a forţei divine.

Aşadar, „cred în Duhul Sfânt” înseamnă a crede:

• că Isus din Nazaret nu este doar amintirea unui personaj istoric îndepărtat, ci o realitate vie şi prezentă în Biserică;
• că în acest Duh noi devenim capabili să credem, şi aceasta tocmai în virtutea apartenenţei la Cristos (Rom 8,9);
• că el a revelat misterul lui Dumnezeu, în el cunoaştem ceea ce Dumnezeu este cu adevărat, pentru că doar Duhul pătrunde în profunzimile lui Dumnezeu;
• că el însuşi a venit în ajutorul slăbiciunii noastre;
• că el mijloceşte cu insistenţă pentru noi cu suspine negrăite şi, în special, naşte în noi filiaţiunea divină prin care, în el, spunem „Abba, Tată!”

Duhul lui Cristos

Venirea lui Cristos şi acţiunile sale au fost mereu însoţite de acţiunea Duhului. Zămislit în sânul Fecioarei prin opera Duhului Sfânt, s-a coborât asupra lui la botez (In 1,10), atunci când predica (Lc 4,16-21), atunci când lupta împotriva diavolilor (Mt 4,1; 12,28; Lc 11,20), atunci când murea pe cruce (Evr 9,14), atunci când a înviat (Rom 1,4; 8,11). Isus este Cristos, Cel Uns de Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt: darul lui Cristos făcut Bisericii

Acţiunea celei de-a treia persoane divine în Biserică stă în acordarea vieţii şi a oricărui har, suscitând sfinţirea celor care cred şi împărtăşind întregii comunităţi darurile sale. Cristos, mirele divin, îl conferă Bisericii, mireasa sa, pe Duhul său pentru ca el să îşi ducă lucrarea la îndeplinire. În Botez, credinciosul participă la viaţa şi la comuniunea cu Dumnezeu, adică se uneşte cu Dumnezeu în aşa fel încât, plin de Duhul Sfânt, să devină fiu al lui Dumnezeu.

Biserica, rod al Duhului

Biserica primeşte la Rusalii pe Duhul promis de Isus (cf. Fap 1,8 şi promisiunile lui Isus legate de un nou Apărător şi despre Duhul Adevărului). Darul Duhului este pentru Biserică ceea ce botezul a fost pentru Isus. Prin „Botezul” primit, prin forţa şi energia Duhului, aceasta ar putea întreprinde cu curaj misiunea sa universală, ar putea depăşi neînţelegerile dintre oameni şi ar descoperi chiar şi în mijlocul neliniştilor acestei lumi bucuria Duhului (cf. Fap 9,31; 13,52).

Duhul Sfânt, „sufletul Bisericii”

Există o întreagă tradiţie care îl numeşte pe Duhul Sfânt cu numele de „sufletul Bisericii”, în sensul că el desfăşoară în Biserică o funcţie similară cu cea a sufletului faţă de trup. Trupul fără suflet este inert, rece, lipsit de viaţă. Tot astfel ar fi şi Biserica fără Duhul Sfânt. Conciliul Vatican II îi invită pe catolici să acorde o mare importanţă prezenţei Duhului în Biserică.

Să mergem la Tatăl prin intermediul lui Cristos în Duhul Sfânt

Biserica este o comunitatea de persoane care îndrăznesc să îl numească pe Dumnezeu drept Tată, care se prezintă în faţa Tatălui fără nici o teamă şi care locuiesc împreună cu el. Acest lucru a fost făcut posibil prin mijlocirea lui Isus Cristos, prin moartea şi învierea sa. Isus, la rândul său, este astăzi viu şi activ datorită Duhului Sfânt.

Tradiţia creştină a alcătuit o formulă pentru a exprima mişcarea vieţii şi a comunităţii creştine: per Christum in Spiritu ad Patrem. Activitatea Duhului în Biserică şi în istoria umană este adesea invizibilă şi incontrolabilă. Tocmai acesta este obiectul credinţei noastre. Dar Duhul Sfânt acţionează şi în mod vizibil. De exemplu, prin ceea ce sfântul Paul numeşte roadele Duhului. Acestea sunt: iubirea, bucuria, înţelegerea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, stăpânirea de sine (Gal 5,22).

Duhul conduce Biserica spre adevăr

A treia persoană a Sfintei Treimi a condus Biserica încă de la naşterea acesteia. Într-adevăr, a animat-o şi a condus-o prin intermediul primilor discipoli, din ziua de Rusalii, ducându-i pe aceştia pe cărări nebănuite. Comunitatea primară, în ansamblul său, s-a arătat docilă la acţiunea Duhului, chiar şi în momentele cele mai dificile, deseori fiind nevoită chiar la ceea ce ar fi constituit „puncte sigure”.

Dătător de viaţă

Duhul Sfânt este darul vieţii celei noi, darul Tatălui şi al Fiului. Prin el ne unim cu Dumnezeu, participăm la viaţa sa, devenim fii ai Tatălui, având aceeaşi natură cu el (Rom 8,14). Acest fapt este posibil pentru că Duhul este el însuşi Dumnezeu. Nu doar dar, ci şi dătător de viaţă. Nu este doar forţa lui Dumnezeu cea care permite să acţionăm, ci Dumnezeu care ni se dăruieşte. El nu este ceva, ci Cineva!

Art. 9
Cred într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică

A crede că Biserica este „una”, „sfântă”, „catolică” şi „apostolică” (aşa cum continuă Simbolul niceno-constantinopolitan) nu este separat de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În Crez mărturisim că noi credem „sfânta Biserică”, nu „în sfânta Biserică”, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările acesteia şi pentru a vedea clar bunătatea lui Dumnezeu în darurile pe care le-a revărsat în Biserica sa. „Biserica” este poporul pe care Dumnezeu l-a adunat de pe întregul pământ. Ea este alcătuită din comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, în special euharistică. Ea trăieşte din cuvântul şi din trupul lui Cristos, devenind astfel ea însăşi trupul lui Cristos.

De la vechiul la noul Israel: noua comunitate a mântuirii

În istoria mântuirii se pot distinge mai multe faze: din toate popoarele lumii, Israel devine poporul ales al lui Dumnezeu. Dintre cei care îl formează, unii vor fi cu adevărat credincioşi şi vor alcătui „restul sfânt”. În sfârşit, Isus va fi cel care va întruchipa adevărata adeziune la voinţa lui Dumnezeu. Dar, odată cu Cristos, ordinea se schimbă: din el se naşte noua comunitate a mântuirii. Micul „rest” se multiplică: devine poporul lui Dumnezeu, Biserica. Ea se află în continuarea lui Israel şi reprezintă împlinirea profeţiilor. „Noul Israel” nu mai trebuie să asculte de Legea lui Moise, ci să trăiască credinţa în Cristos: aceasta este noua alianţă!

Cristos îi invită pe toţi oamenii să facă parte din această Biserică. Dar Duhul Sfânt, darul lui Isus înviat, este cel care dă viaţă acestui nou popor. În lumina învierii şi sub acţiunea Duhului, Biserica înţelege că are misiunea de a se îndrepta spre împărăţia lui Dumnezeu, pentru că a fost constituită de însuşi Cristos pentru a fi instrument de speranţă, de unitate, de mântuire. Ea va proclama mereu acest adevăr: că încă de la creaţie şi până la sfârşitul secolelor se desfăşoară doar o singură misiune, aceea a împăcării umanităţii şi a întregii lumi cu Cristos. Fără Biserică, nimeni nu poate cunoaşte planul concret şi deplin al iubirii sale.

Profeţia Conciliului Vatican II: autoconştiinţa Bisericii

Mesajul Conciliului Vatican II are un centru organic: proclamarea planului lui Dumnezeu în Cristos. În acest Conciliu, Biserica a regăsit în sine misterul lui Cristos, care mereu se află peste puterea ei de înţelegere şi care totodată se foloseşte de ea şi de lipsurile ei pentru a lumina calea fiecărui om.

Conciliul a subliniat trei lucruri:

• Biserica mister – ea este descrisă ca mister-semn-trup al lui Cristos-popor al lui Dumnezeu. Astfel, este sugerată legătura ei strânsă cu Dumnezeu.
• Biserica drept comuniune – din moment ce este mister al lui Dumnezeu, Biserica se înţelege pe sine drept comunitatea celor care trăiesc în comuniune şi invită pe toţi oamenii să participe la ea.
• Biserica misiune – Comuniunea cu Isus nu este ceva ataşat vieţii omului, ci face parte chiar din esenţa ei. Fiecare om, prin faptul că este om, este chemat să participe la destinul lui Cristos: iată semnificaţia misiunii!

A crede Biserica, aşadar, înseamnă a crede:

• că Biserica este locul unde acţionează Duhul Sfânt;
• că ea este locul unde îl putem întâlni pe Dumnezeu;
• că ea este realitatea voită de Dumnezeu pentru a suscita, stimula şi susţine credinţa fiecărui om;
• că ea, în natura ei, poate fi doar obiect al credinţei, şi nu o simplă experienţă profană;
• că în ea este prezent Cristos glorificat care face posibilă participarea la intimitatea lui Dumnezeu;
• că ea, în Cristos, este sacramentul, semnul şi instrumentul eficace al unirii celei mai intime cu Dumnezeu şi al întregii umanităţi;
• că ea nu doar anunţă, ci că în ea este prezentă realitatea mântuirii care se vesteşte;
• în sfârşit, că ea, prin Duhul Sfânt, este pătrunsă de Dumnezeu în aşa fel încât mesajul ei, poate străin oamenilor, are puterea de a rămâne neschimbat de-a lungul timpului.

Cred într-una…

Două moduri de a privi Biserica

Creştinii din Orient subliniază mai ales aspectul „mistic” al Bisericii. În schimb, creştinii din Occident, în special catolicii latini, tind să evidenţieze aspectele vizibile, elementele instituţionale, funcţia ierarhiei ecleziastice şi învăţătura morală a Bisericii.

Două aspecte ale unicei realităţi

Ambele puncte de vedere sunt corecte şi importante. Biserica, mister profund, presupune că ea trebuie să se conformeze planului lui Dumnezeu. În vocabularul sfântului Paul, cuvântul „mister” desemnează planul lui Dumnezeu faţă de om. Dar Biserica are şi o instituţie vizibilă. În ea se vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, se celebrează sacramentele, sunt conferite ministerele (episcopat, prezbiterat, diaconat), se întâlnesc diferite carisme. Instituţia vizibilă, înţeleasă astfel, este voită de Isus drept o comunitate de persoane şi de mijloace puse în slujba a ceea ce Biserica trebuie să fie cu adevărat.

Comuniunea, realitate profundă a Bisericii

Aspectul cel mai important al Bisericii, o trăsătură care nu ar putea fi nicicând schimbată, este realitatea comuniunii (koinonia). Astăzi auzim adesea vorbindu-se de comuniune, în special sugerând-o drept un fapt moral, un rezultat al dorinţei de a ne pune de acord. De fapt, comuniunea este mai întâi de toate darul lui Dumnezeu şi împărtăşirea gratuită cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (cf. 1In 1,1-4; 2Cor 13,13).

… sfântă…

În ce sens este Biserica „sfântă”?

Un răspuns simplu ar fi acesta: „Din moment ce îi aparţine lui Dumnezeu, Biserica este sfântă”. Desigur, Biserica este alcătuită din oameni, ceea ce implică adeziunea liberă pe care creştinii o dau invitaţiei lui Dumnezeu şi harului său. Când afirmăm sfinţenia nu înseamnă că excludem din ea păcatul, ci proclamăm indisolubilitatea unirii lui Cristos cu Biserica. Dumnezeu rămâne mereu fidel alianţei sale, chiar dacă oamenii sunt greşitori. Apoi, ea este sfântă tocmai în virtutea principiilor fundamentale pentru care a fost voită, adică e sfântă în ceea ce a primit şi primeşte de la Tatăl pentru a fi Biserică (adică sacrament universal de mântuire). Aceste principii sunt: depozitul credinţei, sacramentele şi ministerele. Aceste realităţi sunt sfinte din firea lor pentru că provin de la Dumnezeu şi există tocmai pentru că Dumnezeu sfinţeşte omul prin ele. Fiind o instituţie şi totodată un loc de convertire, Biserica este, pentru a folosi o expresie a lui Karl Rahner, „Biserica sfântă a păcătoşilor”.

… catolică…

De la sfântul Ignaţiu de Antiohia, Biserica este numită catolică şi se comportă ca atare atât în timp (mereu a fost aşa), cât şi în spaţiu (este aceeaşi în toate colţurile pământului). Ea a fost trimisă în lumea întreagă pentru a vesti evanghelia (Mc 16,15; Mt 28,19). Biserica este o comunitate care trăieşte în unitatea membrilor săi, în ciuda diferenţelor de vârstă, sex, condiţie socială sau ideologii. Biserica locală, în frunte cu episcopul, trăieşte unitatea iubirii în Duhul Sfânt şi comuniunea cu Petru, care păstrează comuniunea şi unitatea cu Biserica Universală. Într-o lume complet divizată, Biserica este semn şi instrument de unitate care depăşeşte şi unifică naţiunile, rasele şi diferenţele sociale şi culturale.

… şi apostolică Biserică

Biserica este apostolică pentru că se află în continuitatea apostolilor şi cu comunităţile fondate de ei. De aceea, se bucură de o triplă garanţie: aceeaşi credinţă, simbol al comuniunii, transmisă în tradiţie; aceeaşi Scriptură, care exprimă revelaţia făcută de Isus şi predicată de apostoli; aceeaşi ierarhie a succesiunii apostolice. Apostolii au încredinţat comunităţile fondate unor persoane pe care le-a constituit ca depozitare ale învăţăturii lor. Legătura neîntreruptă a episcopilor garantează continuitatea apostolică. Biserica există pentru că este misionară, nu este un scop în sine însăşi. Ea este un popor aflat pe drum, itinerant în trimişii ei pentru a vesti evanghelia până la marginile pământului. Perseverând în îndeplinirea misiunii primite, ea spera să primească binecuvântarea promisă de Isus: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi încă de la începutul lumii” (Mt 24,5).