Papa Benedict: Ultimul dintre Giganţi?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Carl E. Olson
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Catholic World Report

Papa Benedict al XVI-lea

Papa Benedict al XVI-lea

Acest articol reprezintă o analiză despre Papa Benedict al XVI-lea scrisă în chiar ultima zi a pontificatului său. Este prea devreme să apreciem pontificatul Papei Benedict al XVI-lea, admite chiar autorul analizei, dar strălucirea şi sfinţenia lui Joseph Ratzinger nu pot fi negate. Vă invităm să citiţi acest material reţinând că timpul lui prezent este 28 februarie 2013, ultima zi de pontificat a celui care acum este Papa emerit Benedict al XVI-lea.

„O Biserică a noastră şi numai a noastră este un joc fără sens în lădiţa cu nisip” – pr. Joseph Ratzinger, 1970

I.

În această dimineaţă, când am văzut transmisiunea video în direct a plecării Papei Benedict al XVI-lea de la Vatican spre Castelul Gandolfo am avut pentru prima dată un sentiment de profundă tristeţe. Când Sfântul Părinte a coborât din elicopter, s-a putut vedea clar cât de obosit şi de fragil este, deşi privirea sa era la fel de concentrată şi atentă ca întotdeauna. Apoi, după câteva momente, a apărut la balcon pentru alocuţiunea sa finală ca Suveran Pontif.

„Ştiţi că ziua de astăzi este diferită de toate celelalte”, a spus, „fiindcă începând cu ora 8PM nu voi mai fi Suveranul Pontif al Bisericii Catolice. Voi fi un simplu pelerin care îşi începe ultima parte a pelerinajului său pe pământ.” Cei care cunosc scrierile lui Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea îşi amintesc cu siguranţă culegerea de eseuri intitulată Pilgrim Fellowship of Faith: The Church as Communion (Ignatius Press, 2005), prezentată Cardinalului Joseph Ratzinger cu ocazia aniversării a 75 ani. Titlul şi subtitlul surprind un element esenţial al gândirii şi al operei sale. În cursul ultimei audienţe generale, ţinută la 26 februarie, Papa Benedict al XVI-lea a mulţumit celor care i-au scris în săptămânile precedente, reflectând asupra semnificaţiei gestului lor de iubire şi susţinere:

„De aici vă puteţi da seama ce anume este Biserica – nu o organizaţie, nici o asociaţie în scop religios şi umanitar, ci un corp viu, o comuniune de fraţi şi surori în Trupul lui Isus Cristos, care ne uneşte pe noi toţi. Înţelegând în felul acesta Biserica şi fiind în stare aproape să atingem cu mâinile noastre forţa acestui Adevăr şi a acestei Iubiri, avem, iată, un motiv de mare bucurie tocmai când mulţi vorbesc despre declinul Bisericii. Priviţi cât de vie este astăzi Biserica!”

Mi-am amintit acest pasaj când urmăream la televizor evenimentele de la Vatican şi de la Castelul Gandolfo. Unul dintre reporteri, o doamnă care era cu siguranţă catolică, a fost întrebată despre inima credinţei catolice: care este aceasta? Ea s-a referit la bogata tradiţie intelectuală a Bisericii şi la lupta Bisericii pentru drepturile omului, dar nu a menţionat deloc persoana lui Isus Cristos. Am remarcat cu surprindere acest lucru, fiindcă însuşi Papa Benedict al XVI-lea, din momentul în care şi-a anunţat retragerea, a vorbit de mai multe ori despre relaţia dintre Isus Cristos şi Biserica Sa, relaţie care este mai presus de toate o legătură de comuniune de viaţă şi iubire.

Poate că exemplificarea cea mai bună pentru aceasta se află în alocuţiunea amplă şi fascinantă adresată preoţilor şi clerului la 14 februarie, discurs care ar putea fi descris ca o istorie papală a Conciliului Vatican II:

„Numai după Conciliu a ieşit la lumină un element esenţial – care se poate găsi, chiar dacă într-o formă ascunsă, în înseşi documentele Conciliului Vatican II – şi anume acesta: legătura dintre Poporul lui Dumnezeu şi Trupul lui Cristos, care este tocmai comuniunea cu Cristos în unirea euharistică. Aici devenim Trupul lui Cristos: relaţia între Poporul lui Dumnezeu şi Trupul lui Cristos creează o nouă realitate – comuniunea. Şi după Conciliu s-a descoperit, aş spune, cum Conciliul, în realitate, a găsit, a condus la acest concept: comuniunea drept concept central. Aş spune că, filologic, în Conciliu el nu este încă total matur, dar este rod al Conciliului faptul că acest concept de comuniune a devenit tot mai mult expresie a esenţei Bisericii, comuniune între diferitele dimensiuni: comuniune cu Dumnezeul Trinitar – care este El însuşi comuniune între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, comuniune sacramentală, comuniune concretă în episcopat şi în viaţa Bisericii.”

II.

Euharistia. Comuniunea cu Cristos. Comuniunea cu Dumnezeul Trinitar. Daca ar fi să enumăr cele mai importante trei motive pentru care am intrat în Biserica Catolică la Vigilia de Paşti în 1997, cele tocmai prezentate ar fi mai mult decât suficiente, fiindcă reprezintă realitatea care străbate întreaga operă a lui Joseph Ratzinger şi pontificatul Papei Benedict al XVI-lea şi ar trebui – lucru de la sine înţeles (dar care din păcate trebuie totuşi spus) – să fie realităţi care umplu viaţa fiecărui catolic.

Nu l-am întâlnit niciodată în persoană pe Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea, dar l-am întâlnit prima dată prin intermediul a două din cărţile sale: una scurtă şi reflexivă, cealaltă amplă şi doctrinară. Prima carte era Daughter Zion: Meditations on the Church’s Marian Beliefs (Ignatius Press, 1983), carte care m-a impresionat atât de mult prin erudiţia biblică, încât am considerat că autorul nu numai că ştie Scriptura, dar o şi trăieşte cu adevărat şi respiră prin ea. Nu mai e nevoie să spun că această concluzie a devenit din ce în ce mai profundă în timp, în special în lumina celor trei cărţi Isus din Nazaret, ca şi prin importanta exhortaţie apostolică din 2010, Verbum Domini.

A doua carte a fost Catehismul Bisericii Catolice, la care a fost co-editor. După Biblie, aceasta a fost cea mai importantă carte pentru mine şi soţia mea în drumul nostru în Biserica Catolică. Catehismul a lămurit multe din lucrurile pe care nu le înţelesesem sau le înţelesesem greşit şi mi-a permis să percep în profunzime conexiunile organice între numeroase credinţe şi practici ale Bisericii. Catehismul este de asemenea remarcabil ca exemplu al felului în care Fericitul Papă Ioan Paul II şi Cardinalul Joseph Ratzinger au lucrat împreună pentru a proclama şi explica doctrina şi practica Bisericii, ca şi pentru împlinirea misiunii reale a Conciliului Vatican II, la care ambii participaseră în calitate de experţi teologi.

Chiar dacă nu ar fi fost ales Papă, Cardinalul Joseph Ratzinger tot ar fi fost recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi teologi catolici ai ultimei jumătăţi de secol. Discuţiile privind pontificatul Papei Benedict al XVI-lea trebuie să aibă în vedere, fără îndoială, numeroasele sale scrieri pre-papale, care reprezintă (desigur, fără să fi fost dinainte ştiut) baza şi cadrul numeroaselor scrieri şi alocuţiuni din pontificatul său relativ scurt.

De exemplu, acel motu proprio care a deschis calea pentru răspândirea celebrării Sfintei Liturghii în limba latină în forma extraordinară, nu a venit din neant, ci îl regăsim într-una din scrierile sale anterioare: Spirit of the Liturgy (Ignatius Press, 2000). Numeroasele şi variatele sale examinări ale secularismului, modernităţii şi relativismului nu erau reacţionare şi nici inadecvate, ci sunt rodul unor decenii de studiu şi reflecţie, aşa cum se poate constata din cărţile Introduction to Christianity (orig. 1968) şi Truth and Tolerance (Ignatius Press, 2004). La fel, volumele sale Isus din Nazaret reiau şi concretizează o serie de teme care se găsesc în declaraţia Dominus Iesus, din 2000, apărută în perioada când era prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

III.

După alegerea sa ca Papă în 2005, e clar că doar puţini ziarişti şi experţi au citit cu atenţie scrierile sale pre-papale. Iată de ce nu a fost surprinzător, presupun, faptul că majoritatea nu au ştiut cum să abordeze ceva precum Deus Caritas Est, care l-a nedumerit atât de mult pe jurnalistul de la New York Times încât a scris, şocat, că „Enciclica intitulată ‘Dumnezeu este Iubire’ nu aminteşte nimic despre avort, homosexualitate, contraceptive sau divorţ, probleme care adeseori sunt subiect de dispută între catolici”. Şocant! Cum se putea ca un om care a scris cărţi şi eseuri despre istoria Bisericii, gândirea Sf. Augustin, filosofia iluminării, post-modernism, Sfânta Scriptură, reînnoirea liturgică, ecumenism, dialogul interreligios, eschatologie, ecleziologie, sacramente, credinţă şi raţiune, filosofie politică şi relaţiile Bisericii cu statul să dezamăgească într-atât aşteptările mass-mediei? Uluitor, fără îndoială.

Starea de lucruri nu s-a schimbat cu mult, în special când publicaţia Times l-a prezentat pe Hans Küng pentru o altă rundă de atac narcisist la adresa Papei: „În 2005, în cursul uneia din puţinele acţiuni îndrăzneţe ale lui Benedict, el s-a întreţinut amical cu mine într-o convorbire de patru ore la reşedinţa sa de vară de la Castelul Gandolfo din Roma. Fusesem colegul său la Universitatea Tübingen şi totodată, cel mai neîndurător critic al său. Timp de 22 ani, datorită revocării licenţei mele ecleziastice pentru că am criticat infailibilitatea Papei, nu a fost între noi nici cel mai contact personal… Pentru mine, ca şi pentru întreaga lume catolică, întâlnirea a fost o rază de speranţă. Dar din păcate pontificatul lui Benedict a fost marcat de căderi şi de proaste decizii.”

„Pentru întreaga lume catolică”? Serios? A fi acuzat în felul acesta de Hans Küng e ca şi cum cineva ar fi acuzat de Lance Armstrong pentru dopaj [1], mai ales că Hans Küng se joacă foarte neglijent cu faptele şi interpretează greşit o serie de lucruri importante, ca atunci când scrie: „Au existat pe scară largă abuzuri sexuale asupra copiilor şi tinerilor, de care Papa este răspunzător în mare măsură, fiindcă le-a muşamalizat pe când era Cardinalul Joseph Ratzinger”. Această afirmaţie este pur şi simplu scandaloasă, dar să recunoaştem: Küng ştie că cititorii lui nu sunt interesaţi de dovezi, ci de reacţii, de dezinformare, de dezvăluiri şi chiar de ură. După care vine cu această pretenţie: „Nu ar trebui să fim înşelaţi de punerile în scenă măreţe ale evenimentelor papale sau de aplauzele sălbatice ale grupurilor conservatoare de tineri. Dincolo de faţadă, casa se prăbuşeşte.”

Papa Benedict al XVI-lea, desigur, are cu totul altă perspectivă. Perspectiva lui nu este diferită pentru că ar fi slugarnic, sau pentru că ar fi însetat de putere ori stăpânit de mânie, ci fiindcă el, spre deosebire de Küng, îşi pune încrederea în Cineva mai mare decât el însuşi (de fapt nu sunt sigur dacă Hans Küng poate măcar să îşi imagineze că există o astfel de Persoană ). Aşa cum spunea astăzi dimineaţă în Colegiul Cardinalilor:

„Voi apela la o frază a lui Romano Guardini. A fost scrisă în acelaşi an în care Părinţii Conciliului Vatican II au aprobat Constituţia Lumen Gentium. În ultima sa carte, Guardini spunea că Biserica ‘nu este o instituţie concepută şi edificată în teorie… ci o realitate vie… Ea trăieşte de-a lungul timpului prin devenire şi schimbare, la fel ca orice altă fiinţă vie… Şi cu toate acestea, ea rămâne de-a pururi aceeaşi şi inima ei este Cristos’. Aceasta a fost, consider eu, ceea ce am trăit ieri în Piaţa San Pietro: faptul că Biserica este un organism viu, însufleţită de Sfântul Spirit şi care a fost cu adevărat adusă la viaţă prin puterea lui Dumnezeu.

Ea este în lume dar nu a lumii: ea este a lui Dumnezeu, a lui Cristos, a Duhului Sfânt. Am văzut aceasta în cursul zilei de ieri. Iată de ce o altă afirmaţie celebră a lui Guardini este deopotrivă adevărată şi elocventă: ‘Biserica se trezeşte din nou în suflete’. Biserica este vie, ea creşte şi se trezeşte iarăşi în acele suflete care, asemenea Fecioarei Maria, primesc Cuvântul Domnului şi îl întrupează prin acţiunea Duhului Sfânt – suflete care oferă Domnului trupul lor. Tocmai prin această sărăcie şi umilinţă sunt în stare să îi dea naştere lui Cristos în lumea de astăzi. Prin Biserică, Misterul Întrupării trăieşte de-a pururi. Cristos merge mai departe prin toate vremurile şi spaţiile.”

În iunie 1970, pr. Ratzinger ţinea o alocuţiune la München intitulată „De ce sunt încă în Biserică” (publicată în Fundamental Speeches from Five Decades [Ignatius Press, 2012]). Este esenţial să fie citită în totalitate, dar chiar şi numai o singură afirmaţie ar fi suficientă: Ratzinger argumentează că obsesia modernă de a reface Biserica după chipul nostru, în acord cu dorinţele noastre şi planurile proprii, ajunge în cele din urmă la o problemă-cheie: „criza credinţei”. Aceasta înseamnă, spune el, „că în cele din urmă nu este nici o opoziţie între Cristos şi Biserică… Sunt în Biserică din acelaşi motiv pentru care mai înainte de toate sunt creştin. Fiindcă nu poţi trăi singur. Poţi trăi numai ca tovarăş de credinţă… Credinţa este eclezială sau nu este deloc credinţă… O credinţă concepută de unul singur este un oximoron. Pentru credinţa făcută de tine însuţi pot garanta şi sunt în stare să spun ceea ce oricum se ştie şi anume că nu va depăşi graniţele propriului eu. Prin urmare, o Biserică făcută de sine însăşi, o comunitate de credinţă care se creează pe sine însăşi, care există prin propriile sale haruri, este de asemenea un oximoron. Credinţa cere comuniune, dar tocmai comuniunea o face să aibă autoritate şi conducere şi nu fiindcă aceasta ar fi creaţia mea sau instrumentul dorinţelor mele.”

Timp de opt ani, Papa Benedict al XVI-lea a arătat mereu spre Biserică şi spre capul trupului ei, Isus Cristos. În tot acest timp, Hans Küng şi compania au jucat jocuri fără sens în lădiţa cu nisip. Iar nisipul dă pe dinafară.

IV.

Este dificil să apreciezi pontificatul Papei Benedict al XVI-lea şi cu atât mai dificil să faci acest lucru în ziua în care pontificatul său tocmai a luat sfârşit. Întrebarea cheie este: ce criterii ar trebui folosite pentru apreciere şi cine ar trebui să o facă? Având în vedere toate acestea, închei acest eseu cu două citate, ambele aparţinând lui Mark Brumley, preşedintele editurii Ignatius Press, de la care am învăţat atât de multe despre gândirea Papei Ioan Paul al II-lea (când Mark a fost profesorul meu, spre sfârşitul anilor ’90) şi care a lucrat neobosit pentru a pune la dispoziţia cititorilor din întreaga lume scrierile lui Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea în limba engleză.

Mai întâi, într-un interviu din 2005 pentru agenţia Zenit, Mark a fost întrebat „Ce va aduce Papa Benedict al XVI-lea din persoana sa şi din interesul său teologic în pontificat?” El a răspuns: „Deşi Ratzinger prefectul este diferit de Ratzinger teologul, suntem binecuvântaţi în Papa Benedict al XVI-lea cu un teolog şi un păstor care s-a gândit şi s-a rugat mult lui Isus Cristos, pentru Biserică şi pentru misiunea sa în lume. Consider că va continua dubla sarcină trasată de Conciliul Vatican II – reînnoirea vieţii interioare a Bisericii şi revigorarea misiunii Bisericii în lume. El este deja angajat în reînnoirea studiilor biblice şi aprofundarea cinstirii pe care catolicii obişnuiţi o acordă Sfintei Liturghii şi participarea lor la aceasta.”

„El proclamă fervent chemarea universală la sfinţenie lansată de Conciliul Vatican II. El înţelege importanţa dialogului între creştini şi a dialogului lor cu celelalte religii ale lumii, dar în acelaşi timp susţine integritatea credinţei catolice şi insistă asupra reînnoirii misionarismului pentru răspândirea evangheliei lui Isus Cristos în lume. Şi de asemenea, Papa Benedict al XVI-lea ştie că în privinţa moralităţii şi dreptăţii sociale, mesajul creştin nu a fost pus la încercare şi găsit nerodnic, ci a fost găsit dificil şi lăsat neîncercat. Mai mult, el vede ameninţarea relativismului radical şi a multor altor -isme.”

Iar astăzi, într-un comunicat de presă, Mark precizează: „Deşi pontificatul Papei Benedict al XVI-lea a fost relativ scurt, el a înfăptuit mult în contextul unor profunde provocări, atât pentru Biserică, cât şi pentru lume. Subliniind ‘hermeneutica reformei’ în contradicţie cu ‘hermeneutica rupturii’, el a trasat pe mai departe calea pentru lămurirea relaţiei între Conciliul Vatican II şi Tradiţia Bisericii. El a prezentat în mod clar şi cu tărie, reflexiv şi atrăgător ‘credinţa care a fost data sfinţilor odată pentru totdeauna’ (Iuda 3) şi a consolidat eforturile Bisericii de evanghelizare a lumii. El a urmărit să aprofundeze reînnoirea devoţiunii în Biserică şi în viaţa sacramentală prin promovarea ‘spiritului liturgiei’. El a numit şi a ridicat la episcopat persoane care percep importanţa unei înţelegeri autentice a Conciliului Vatican II, în lumina Tradiţiei Bisericii şi a ‘bucuriei şi speranţei, durerii şi agoniei’ lumii în care trăim (cf. Gaudium et Spes, nr. 1).”

Pr. Joseph Fessio SJ, reflectând asupra pontificatului (acum încheiat), vorbea despre Papa Benedict al XVI-lea ca despre „ultimul dintre giganţi”, referindu-se la marii teologi – de Lubac, von Balthasar, Danielou – care au însemnat atât de mult pentru teologia secolului XX şi pentru lucrările Conciliului. Cred că este o apreciere corectă, pentru că Ratzinger este cu siguranţă un teolog gigantic. Dar, ca şi pentru Papa Ioan Paul al II-lea, ceea ce continuă să ne impresioneze cel mai mult este iubirea sa profundă şi evidentă pentru Cristos şi Biserica Catolică. Puţini dintre noi vor fi mari teologi sau Papi, dar toţi îl putem iubi pe Domnul şi Trupul său Mistic.

Încă o dată, este vorba despre Euharistie, despre comuniunea cu Cristos, despre comuniunea cu Dumnezeul Trinitar.

Domnul să îl binecuvânteze pe Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea, Papă emerit al Bisericii Catolice!

Notă
[1] Lance Armstrong este un ciclist profesionist american, care a câştigat de şapte ori la rând Turul Franţei, între anii 1999 şi 2005, titluri care i s-au retras în 2012 pentru că a fost găsit vinovat de dopaj (n.tr.)

Posted in Biserică, Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *