“Tripticul” Papei Ioan Paul al II-lea despre persoana umană (II)

Autor: Charles Dern
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Articolul de faţă, a cărui parte a doua v-o prezentăm în acest număr al revistei, se concentrează asupra primei părţi a Teologiei trupului a Papei Ioan Paul al II-lea, care lărgeşte viziunea asupra umanităţii de la această viaţă (omul istoric) la ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru om înainte de cădere (omul originar), precum şi la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care îl iubesc (omul escatologic). Cele trei reflecţii sunt asemănătoare unui „Triptic” – o pictură pe trei panouri ataşate, în care este absolut necesar să fie văzute toate cele trei secţiuni pentru a înţelege întreaga pictură. Dacă în prima parte a articolului s-a vorbit despre omul originar, în acest număr este prezentat omul istoric şi omul escatologic.

Omul istoric – problema adulterului

Papa Ioan Paul al II-lea îşi începe reflecţiile din cea de a doua parte a tripticului – care se referă la omul istoric – analizând viziunea reductivă pe care o avem unii despre alţii. Papa citează din nou cuvintele lui Isus: „Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,27-28). Fără să piardă ocazia de a afirma încă o dată subiectivitatea omului – statutul lui de persoană, Papa Ioan Paul al II-lea menţionează că „a privi cu dorinţă” este în mod clar un act interior pe care numai oamenii, nu şi animalele, îl pot înfăptui. Mai important este modul radical în care Cristos se adresează audienţei Sale, care considera adulterul ca încălcarea unui drept de proprietate a bărbatului asupra soţiei sale şi, prin urmare, doar un păcat trupesc. „Necesitatea efectivă a monogamiei ca implicaţie esenţială şi indispensabilă a poruncii ‘Să nu comiţi adulter’ nu a ajuns niciodată la conştiinţa şi etosul generaţiilor ulterioare ale Poporului Ales”.

Cuvintele lui Cristos ne reamintesc faptul că rădăcina păcatului de adulter nu este o problemă de proprietate. Mai degrabă, adulterul rupe legământul personal dintre bărbat şi femeie şi este antiteza fidelităţii conjugale, un „bun care poate fi realizat în mod adecvat numai în cadrul relaţiei exclusive dintre cei doi (adică în relaţia de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie)”. Dacă actul conjugal dintre soţi este „semnul adevărat” al legământului iubirii în ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numeşte „semnificaţia conjugală a trupului”, atunci, în contrast, păcatul adulterului (sau relaţiile sexuale extra-maritale de orice fel) reprezintă absenţa posibilităţii de communio. Prin acest păcat, în loc de unitatea promisă în mod exclusiv unul altuia prin trup, minte şi suflet, în totalitatea persoanei, cuplul adulter rupe unitatea care însoţeşte participarea la cea mai profundă şi personală activitate umană: sexualitatea. Cuplul comite în esenţă o înşelătorie prin trupurile proprii, fiindcă nu este prezent nici un legământ de căsătorie care să protejeze statutul deplin de persoană al partenerilor şi nici al copiilor care ar putea fi concepuţi de ei.

Chiar şi „a privi cu dorinţă” (ca opusul actului complet de adulter) separă semnificaţia conjugală de trup şi de persoana considerată ca întreg. Un astfel de act intră în conflict cu demnitatea inerentă a persoanei, prin îndepărtarea „existenţei reciproce a bărbatului şi femeii de perspectivele ‘comuniunii’ personale” şi reducerea persoanei „la dimensiuni utilitare, în a căror sferă de influenţă o fiinţă umană ‘se foloseşte’ de o altă fiinţă umană…” O astfel de reducere reprezintă tot o „antropologie inadecvată”, fiindcă fundamentul său incomplet constă în înţelegerea falsă a semnificaţiei persoanei umane şi, în particular, a persoanei umane în trup, care este bărbat sau femeie.

Papa Ioan Paul al II-lea consideră că învăţătura lui Cristos despre adulter nu atât acuză „inima”, ci mai degrabă ne cheamă la ceva mai înalt, în care să trăim unitatea originară descrisă în Geneză, cât mai mult posibil, în starea noastră de după cădere. Învăţătura lui Isus este adeseori criticată (ca fiind o întoarcere la maniheism, care condamnă trupul ca fiind „rău”). De fapt, învăţătura despre adulter cheamă oamenii să se considere unii pe alţii ca daruri, în întregul lor statut de persoane, atât ca interior cât şi ca exterior, ca unitate trup-minte-spirit. Acest lucru este posibil prin „răscumpărarea trupului” de către Cristos, care ne permite să redobândim, printre altele, „o conştientizare clară a semnificaţiei conjugale a trupului„, adică ce înseamnă cu adevărat a-l „cunoaşte” pe celălalt în cadrul iubirii conjugale.

În rezumat, omul istoric (adică fiecare dintre noi, în această călătorie pe pământ) este chemat să exercite „stăpânirea de sine” prin care „împlineşte ceea ce este esenţialmente personal în el însuşi„. Când practicăm virtuţile morale, cum sunt cumpătarea şi castitatea, devenim de fapt mai umani, sau poate mai bine spus, devenim mai asemănători chipului lui Dumnezeu. Prin harul lui Isus Cristos, devenim persoane integrate, care ducem cu mai mult succes „lupta” împotriva a ceea ce tinde să separe spiritul şi trupul.

Omul escatologic

Până acum am privit fiinţele umane aşa cum le-a avut în intenţie Dumnezeu la început (omul originar) şi apoi, aşa cum suntem noi (omul istoric). Pentru a completa imaginea a ceea ce înseamnă a fi om, Papa Ioan Paul al II-lea analizează omul „ceresc” sau escatologic – al treilea panou al Tripticului. Dacă întrebarea fariseilor despre divorţ a constituit impulsul pentru reflecţia despre omul originar, reflecţiile despre omul escatologic sunt generate de întrebarea saduceilor privind căsătoria în cer.

În Marcu 12,20-27, saduceii încearcă să îi întindă lui Isus o capcană, întrebându-l despre leviratul căsătoriei (fragmentul se regăseşte în Matei 22,24-30 şi Luca 20,27-40). În acel timp, dacă o evreică rămânea văduvă şi fără copii, fratele soţului decedat trebuia să o ia de soţie şi să încerce să îi dăruiască urmaşi. Dacă, în mod ipotetic, lucrul acesta s-ar fi întâmplat de şapte ori, atunci saduceii, care nu credeau în viaţa de după moarte, se întrebau a cui soţie ar trebui să fie după înviere această femeie care a rămas de mai multe ori văduvă. Aşa cum a procedat adesea, Isus respinge premizele saduceilor, reorientând discuţia spre probleme mai importante. Ultima parte a răspunsului Său ne reaminteşte că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, nu al celor morţi (versetele 26-27). Prima parte accentuează faptul că aceia care învie din morţi „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri” (versetul 25). Papa Ioan Paul al II-lea menţionează că răspunsul lui Cristos ne spune că atât „căsătoria cât şi procrearea nu constituie viitorul omului escatologic. În înviere, acestea îşi pierd esenţialmente raţiunea lor de a fi„.

Deşi trupurile înviate vor păstra caracterul masculin sau feminin, va exista „o spiritualizare care este diferită de aceea din viaţa terestră (şi diferită chiar şi de aceea de la ‘începuturi’)”. Această nouă spiritualizare va marca eliberarea de „opoziţia” dintre minte şi trup şi întoarcerea la armonia perfectă dintre ele. Va fi o realizare a „auto-comunicării lui Dumnezeu în însăşi divinitatea Sa, nu numai către sufletul omului, ci către întreaga subiectivitate psihosomatică a omului„, altfel spus, către întreaga persoană constând din trup şi suflet integrate.

Ce se poate spune însă despre „semnificaţia conjugală a trupului” care predomină atunci când avem în vedere omul în starea originară şi în starea istorică ? Să ne reamintim că pentru Papa Ioan Paul al II-lea, trupul este „conjugal” fiindcă permite bărbatului şi femeii să se dăruiască unul altuia complet, în totalitatea umanităţii lor (fizic şi spiritual). La înviere, fiecare se va dărui pe sine însuşi total lui Dumnezeu, cu „o iubire de o asemenea profunzime şi putere de concentrare asupra lui Dumnezeu însuşi… încât va absorbi complet întreaga subiectivitate psihosomatică a persoanei… concentrare care nu poate fi altceva decât deplina participare la viaţa interioară a lui Dumnezeu, adică la însăşi Realitatea trinitară…”

Adeseori se subliniază că numai „sufletul” ar fi esenţial în viaţa de după moarte, trupul fiind ceva secundar, care se „ataşează” iarăşi la suflet în cursul învierii generale. Dimpotrivă, conceptul de mai sus reafirmă importanţa de durată şi integralitatea trupului pentru definirea persoanei umane. În loc să considere trupul ca fiind, poate, o anexă spiritualizată a persoanei înviate, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că vom cunoaşte iubirea lui Dumnezeu în totalitatea statutului nostru de persoane cu trup.

Celibatul pentru împărăţie

În fine, celibatul pentru împărăţia cerurilor joacă de asemenea un rol important în înţelegerea adecvată a sexualităţii umane. Papa Ioan Paul al II-lea revine la problema divorţului (Matei 19), şi anume la reacţia discipolilor la învăţătura lui Isus despre iubirea fidelă din căsătorie, care pare atât de dificilă, încât replica discipolilor e că „este mai bine să nu se căsătorească”. Isus afirmă că „nu toţi înţeleg cuvântul acesta” (despre fidelitatea conjugală), dar continuă să-i laude pe aceia care au renunţat la căsătorie pentru împărăţia cerurilor (cf. Matei 19,12). Ca şi învăţătura despre „adulterul în inimă”, trebuie să înţelegem că problema „abstinenţei pentru împărăţia cerurilor”, aşa cum o numeşte Papa Ioan Paul al II-lea, era o idee radicală pentru poporul Vechiului Testament, care, date fiind cuvintele din Geneză 1,28, considera fertilitatea ca o binecuvântare, iar lipsa copiilor – un blestem.

Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că aceia care rămân în stare de celibat pentru împărăţia cerurilor au o „sensibilitate particulară a spiritului uman, care pare să anticipeze, deja în condiţiile vieţii acesteia trecătoare, ceea ce va avea omul la învierea viitoare”. Harul celibatului pe viaţă este „o invitaţie la solitudine pentru Dumnezeu… care nu încetează niciodată să fie o dimensiune personală a naturii fiecăruia (bărbat sau femeie), o nouă şi chiar mai deplină formă de comuniune intersubiectivă cu ceilalţi„. Totuşi, acest celibat nu neagă communio personarum arătată ca esenţială pentru căsătorie. Dimpotrivă, celibatul pentru împărăţia cerurilor permite communio cu ceilalţi, care este la fel de importantă şi potenţial la fel de rodnică (din punct de vedere spiritual).

Concluzii

Această viziune-triptic despre „umanitatea integrală” întăreşte prin Scriptură ceea ce Karol Wojtyła a căutat să demonstreze din punct de vedere filosofic. Explicarea umanităţii integrale, care este teza finală a Teologiei trupului, este esenţială pentru a înţelege şi a ne opune imoralităţii contracepţiei artificiale şi divorţului. Numeroase argumente teologice care susţin contraceptivele justifică separarea necesităţilor „spirituale” ale unirii conjugale (i.e. necesitatea actului sexual) de problema „pur şi simplu fizică” a spaţierii naşterilor. Utilizarea unui sterilet sau a unor mijloace biochimice pentru împiedicarea fertilizării este redusă astfel la un rău predominant fizic sau „ontologic”, care trebuie să fie „cântărit” în ansamblul situaţiei conjugale a celor doi soţi. În societatea seculară, primatul raţionalităţii cu excluderea trupului ca parte integrantă în definirea persoanei umane a dus la legalizarea avortului şi justificarea cercetării pe celule rădăcină cu distrugerea embrionilor umani.

Prin urmare, cum se îmbină aceste trei stări ale omului (omul originar, istoric şi escatologic) pentru a forma imaginea totală a ceea ce înseamnă a fi persoană umană, şi în mod specific bărbat şi femeie în cadrul căsătoriei? Mai întâi, toate cele trei stări pun accentul pe statutul de persoană şi pe unitatea psihosomatică a omului. Omul originar are nevoie de trup ca să efectueze activităţile specific umane (de exemplu, să lucreze pământul) şi să manifeste continuu comportamente pe care animalele nu le au (de exemplu, solitudinea sau bucuria unităţii). Omul istoric învaţă faptul că adulterul nu este numai un act fizic de violare a proprietăţii, ci şi un act interior. Chiar şi numai comiterea „adulterului în inimă” este un atac la adresa demnităţii umane. Învăţătura lui Cristos despre înviere reaminteşte faptul că trupul este de asemenea esenţial pentru persoana umană în viaţa de dincolo, în starea omului escatologic.

Fiecare parte din acest Triptic contribuie în mod esenţial la revelarea semnificaţiei depline a persoanei umane. Descrierea bucuriei bărbatului în Geneză după ce Dumnezeu a creat femeia revelează faptul că fiinţele umane trebuie să realizeze comuniunea unele cu celelalte. Prin căsătorie, bărbatul şi femeia intră într-un legământ conjugal pe care Creatorul însuşi l-a făcut posibil prin crearea oamenilor ca „bărbat şi femeie”, astfel încât „cei doi să fie un singur trup” şi să poată imita, într-o manieră proprie, acea communio personarum a Preasfintei Treimi. Această viziune este mult mai bogată şi mai profundă decât concepţia seculară care reduce căsătoria la un cuplu care semnează un simplu contract care poate fi anulat atunci când nu mai satisface nevoile uneia sau a ambelor părţi.

Perspectiva istorică ne aminteşte că voinţa şi raţiunea noastră sunt întunecate de pasiunile care ne orbesc, împiedicându-ne să îl vedem pe celălalt ca fiind darul destinat nouă de Dumnezeu pentru a fi pe deplin umani. În loc de aceasta, îi vedem adesea pe ceilalţi ca obiecte care împlinesc dorinţele şi necesităţile noastre. Unul dintre efectele acestei naturi decăzute este starea de confuzie care ne face să acceptăm relele, cum ar fi mijloacele contraceptive, ca fiind „rezonabile”, dacă nu chiar „bune”. Prin harul lui Dumnezeu, totuşi, putem să recunoaştem răul atunci când există, să refuzăm să-l numim „bun” şi să urmărim adevărata noastră împlinire. Perspectiva escatologică ne reaminteşte că scopul nostru final este unirea cu Viziunea Beatifică. În culturile care consideră sexul drept un bine suprem, învăţătura lui Cristos că în cer nu există căsătorie reafirmă valoarea castităţii şi, în special, valoarea celibatului pe viaţă care anticipează împărăţia care va veni.

Teologia trupului oferă multe alte reflecţii asupra unor pasaje din Sfânta Scriptură. În ansamblu, Teologia trupului oferă un răspuns ferm, frumos şi pozitiv la numeroasele probleme sociale contemporane la a căror rădăcină stă sexualitatea. Cateheza Papei Ioan Paul al II-lea oferă o profunzime care satisface orice înălţime teologică şi spirituală. În acelaşi timp, oricine, indiferent de pregătirea teologică, poate beneficia cugetând la reflecţiile biblice oferite aici.