Cardinalul Bergoglio: Ca să rămâi în Domnul, trebuie să ieşi din tine

Autor: Sefania Falasca
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: 30 Giorni, noiembrie 2007

Următorul interviu a fost luat Cardinalului Jorge Mario Bergoglio în anul 2007, când s-a aflat la Roma pentru a participa la un Consistoriu la care, din păcate, datorită unei probleme de sănătate, nu a mai putut fi prezent. Interviul a apărut în revista „30 Giorni”.

„Trebuie neapărat să mă întorc”, repeta mereu. Nu fiindcă nu îi place atmosfera din Roma, ci pentru că îi lipseşte aceea din Buenos Aires. Dieceza sa. El o numeşte „Esposa„. Vizitele Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, Arhiepiscopul de Buenos Aires, la Roma sunt întotdeauna fulgerătoare. Numai că, de data aceasta, un atac de sciatică l-a obligat să îşi prelungească şederea în Cetatea Eternă cu câteva zile. Şi în plus, culmea ironiei, a fost nevoit să piardă ocazia pentru care trecuse oceanul – întâlnirea cu Papa şi cu toţi Cardinalii în Consistoriu.

Cardinalul Jorge Mario Bergoglio nu este însă niciodată departe de nimeni: el ne povesteşte cum a decurs Conferinţa de la Aparecida, unde a prezidat comitetul care a redactat documentul final şi ne mărturiseşte că în cuvântul său la Consistoriu s-ar fi referit la aceasta. Şi iată ce ar fi avut de spus, într-o manieră acută şi incisivă, care ne-ar fi luat pe toţi prin surprindere.

– Eminenţa Voastră, aţi fi dorit să vorbiţi despre Aparecida la Consistoriu. Cum aţi caracteriza Dvs. a V-a Conferinţă Generală a Episcopilor din America Latină ?

– Conferinţa de la Aparecida a reprezentat un moment de har pentru Biserica din America Latină.

– Şi totuşi nu au lipsit controversele în ceea ce priveşte documentul final…

– Documentul final, un act magisterial al Bisericii din America Latină, nu a fost supus manipulărilor. Nici din partea noastră, nici din partea Sfântului Scaun. Au existat numai unele retuşuri mici în privinţa stilului, formei, iar unele lucruri au fost luate dintr-o parte şi mutate în altă parte. Substanţa a rămas aşadar identică, fără să fi fost deloc schimbat. Motivul este acela că atmosfera care a domnit în cursul editării documentului a fost una de colaborare sinceră şi fraternă, de respect reciproc, care a caracterizat de altfel şi dezbaterile, care s-au desfăşurat de jos în sus şi nu invers. Pentru a înţelege atmosfera de lucru, trebuie să priviţi la ceea ce pentru mine au fost cele trei puncte-cheie, cei trei „stâlpi” de la Aparecida. Primul a fost tocmai acesta: de jos în sus. Probabil că este pentru prima dată când una dintre Conferinţele noastre Generale nu a început cu un text de bază pregătit dinainte, ci cu un dialog deschis, care deja începuse înainte între Consiliul Episcopal Latino-American (CELAM) şi Conferinţele Episcopale, şi a continuat mai apoi.

– Lucrările Conferinţei nu luaseră însă deja o anumită orientare în urma discursului inaugural ţinut de Papa Benedict al XVI-lea?

– Papa a oferit o serie de indicaţii generale în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă America Latină, dar a lăsat deschis dialogul: depinde de voi, depinde de voi! – lucru cu totul deosebit din partea Papei. Conferinţa a început cu darea de seamă prezentată de fiecare dintre cei douăzeci şi trei de preşedinţi ai diferitelor Conferinţe Episcopale, iar de aici, lucrările s-au desfăşurat pe grupe de lucru tematice. Editarea documentului final în diferitele sale faze s-a făcut de asemenea cu contribuţia tuturor. În momentul în care s-au strâns „modulele” pentru a doua şi a treia fază a editării, au sosit nu mai puţin de 2.240 de contribuţii! Atitudinea noastră a fost să primim absolut tot ce venea „de jos”, de la Poporul lui Dumnezeu, şi să facem nu atât o sinteză, cât să le punem în armonie unele cu altele.

– O sarcină anevoioasă…

– Am spus „armonie”, şi exact acesta este cuvântul corect. În Biserică, armonia este lucrarea Duhului Sfânt. Unul dintre Părinţii Bisericii primare scria că Sfântul Duh „ipse harmonia est”, El Însuşi este armonie. Numai El este în acelaşi timp autorul pluralităţii şi al unităţii. Numai Sfântul Duh poate stârni diversitate, pluralitate, multiplicitate dar, în acelaşi timp, să facă unitatea. Fiindcă atunci când ne hotărâm noi să creăm diversitate, dăm naştere schismei, iar când decidem să creăm unitate, facem uniformitate şi limitare. La Aparecida am colaborat cu lucrarea Sfântului Duh. Iar dacă citiţi documentul, veţi vedea că are o gândire şi o structură rotundă, armonioasă. Armonia nu este pasivă, ci creativă, şi îndeamnă la creativitate, fiindcă vine de la Sfântul Duh.

– Şi care este al doilea punct-cheie?

– E pentru prima dată când o Conferinţă a Episcopilor din America Latină are loc într-un sanctuar marian, iar locul vorbeşte de la sine. În fiecare dimineaţă recitam Laudele, celebram Sfânta Liturghie împreună cu pelerinii, credincioşii… Sâmbăta şi duminica erau între 2.000-5.000 de persoane. A celebra Euharistia împreună cu oamenii este cu totul altceva decât dacă am fi celebrat-o numai noi Episcopii, între noi. Aceasta ne dădea sentimentul viu al apartenenţei la poporul nostru, la Biserica noastră care merge înainte ca Popor al lui Dumnezeu împreună cu noi, Episcopii, în calitate de slujitori ai săi. Lucrările Conferinţei se desfăşurau apoi într-o sală aflată sub sanctuar. Şi de acolo continuai să auzi rugăciunile, imnurile credincioşilor… În documentul final există un punct care se referă la pietatea populară. Sunt pagini minunate. Şi cred, de fapt sunt sigur, că au fost inspirate tocmai de acestea. După acele pagini din Evangelii nuntiandi, a Papei Paul al VI-lea, acestea sunt cele mai frumoase pagini scrise despre pietatea populară într-un document al Bisericii. De fapt, aş merge mai departe şi aş afirma că Documentul de la Aparecida este o Evangelii nuntiandi a Americii Latine.

– Evangelii nuntiandi este o exhortaţie apostolică despre spiritul misionar.

– Exact. Chiar şi sub acest aspect se constată o strânsă asemănare. Şi în felul acesta ajungem la al treilea punct-cheie. Documentul de la Aparecida nu este suficient în sine, nu se închide, nu reprezintă ultimul pas, fiindcă are un „final deschis”, iar acesta este despre misiuni. Despre vestirea şi mărturia discipolilor. Ca să rămânem credincioşi, trebuie să mergem în afară. Rămâi credincios numai dacă ieşi din tine. Aceasta spune în final Documentul de la Aparecida. Aceasta este inima misiunilor.

– Ne puteţi explica mai mult această imagine?

– A rămâne credincios implică ieşirea. Mai precis, ca să rămâi în Domnul, trebuie să ieşi din tine. În mod paradoxal, tocmai fiindcă rămâi şi eşti credincios, te schimbi. Nu rămâi credincios literei, aşa ca tradiţionaliştii sau fundamentaliştii. Fidelitatea este întotdeauna schimbare, înflorire, creştere. Domnul aduce schimbarea în cei care îi sunt credincioşi. Aceasta este doctrina catolică. Sf. Vincent din Lérins face comparaţia între dezvoltarea biologică a unei persoane, a unei persoane care creşte, şi Tradiţia care, predând dintr-o epocă în alta tezaurul credinţei, creşte şi se consolidează odată cu trecerea timpului: „Ut annis scilicet consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate”.

– Aceasta aţi fi dorit să spuneţi la Consistoriu?

– Da. Aş fi dorit să vorbesc despre aceste trei puncte-cheie.

– Nimic altceva?

– Nimic altceva… Nu, poate că aş mai fi menţionat încă două lucruri de care este nevoie în acest moment… este multă nevoie: milostivire şi curaj apostolic.

– Ce înseamnă acestea pentru Dvs.?

– Pentru mine, curajul apostolic înseamnă răspândire. Răspândirea Cuvântului. A-l dărui acelui bărbat şi acelei femei pentru care a fost dăruit. A le dărui frumuseţea Evangheliei, uimirea întâlnirii cu Isus… şi a-L lăsa pe Sfântul Duh să facă restul. Domnul – spune Evanghelia – este cel care face să încolţească seminţele şi să aducă roade.

– Pe scurt, Duhul Sfânt este cel care realizează misiunea.

– Teologii din primele secole ale creştinismului spuneau: sufletul este ca o corabie pe mare, Duhul Sfânt este acela care suflă în pânze, ca să o facă să meargă pe drumul ei, iar impulsurile şi forţa vântului sunt darurile Sfântului Duh. Fără conducerea Sa, fără harul Său, nu putem merge înainte. Sfântul Duh ne permite să intrăm în misterul lui Dumnezeu şi ne salvează de pericolul unei Biserici gnostice şi de pericolul unei Biserici auto-referenţiale, conducându-ne spre misiune.

– Aceasta înseamnă totodată răsturnarea soluţiilor funcţionaliste, a planurilor consolidate şi a sistemelor pastorale…

– Nu am spus că sistemele pastorale sunt inutile. Dimpotrivă. Orice lucru care duce pe calea spre Dumnezeu este bun în sine. Le-am spus preoţilor mei: „Faceţi tot ce trebuie să faceţi, vă cunoaşteţi îndatoririle ca slujitori, asumaţi-vă responsabilităţile şi pe urmă lăsaţi deschisă uşa”. Sociologii noştri ai religiei ne spun că influenţa unei parohii se extinde pe o rază de şase sute de metri. În Buenos Aires sunt parohii care se întind pe aproximativ 2.000 m. Aşa că le-am spus preoţilor: „Dacă puteţi, închiriaţi un garaj şi dacă găsiţi un laic disponibil, lăsaţi-l să meargă acolo! Lăsaţi-l să stea puţin cu acei oameni, să facă o cateheză mică şi chiar să le distribuie Sfânta Împărtăşanie, dacă ei o cer”. Un paroh mi-a răspuns însă: „Bine, Părinte, dar dacă facem aşa, lumea nu va mai veni la biserică”. L-am întrebat: „Dar acum vin la Sfânta Liturghie?” „Nu”, mi-a răspuns. Aşa deci! A ieşi din sine însuşi înseamnă de asemenea a ieşi din grădina împrejmuită a propriilor convingeri, considerate inamovibile, dacă acestea riscă să devină un obstacol – dacă ele închid orizontul spre Dumnezeu.

– Acest lucru este valabil şi pentru laici…

– Clericalizarea lor este o problemă. Preoţii îi clericalizează pe laici şi laicii ne cer să fie clericalizaţi… Este cu adevărat o abatere păcătoasă. Şi să ne gândim că de fapt numai Botezul ar putea fi de ajuns. Mă gândesc la acele comunităţi creştine din Japonia care au rămas fără preoţi pentru mai mult de două sute de ani. Când s-au reîntors misionarii, i-au găsit pe toţi botezaţi, căsătoriţi în mod valid de Biserică şi toţi morţii lor avuseseră parte de funeralii catolice. Credinţa rămăsese intactă prin darurile milostivirii care bucurase viaţa unui laicat care primise numai Botezul şi îşi trăise astfel misiunea apostolică numai în virtutea Botezului. Nu trebuie să ne temem să depindem numai de iubirea Lui… Cunoaşteţi episodul biblic al profetului Iona?

– Nu mi-l amintesc. Povestiţi-ni-l.

– Pentru Iona toate lucrurile erau clare. El avea idei clare despre Dumnezeu, idei foarte clare despre ceea ce este bine şi ce este rău. Despre ce anume face Dumnezeu şi despre ce doreşte El, despre cine era credincios Legământului şi cine nu. Avea tot ce trebuie ca să fie un bun profet. Dumnezeu a năvălit ca un torent în viaţa lui. L-a trimis la Ninive. Ninive simboliza tot ce era separat, pierdut, aflat la periferia umanităţii, toţi cei care erau în afară şi pierduţi. Iona ştia că sarcina lui era numai să spună acelor oameni că braţele lui Dumnezeu sunt larg deschise, că Dumnezeu îi aşteaptă răbdător să îi vindece cu iertarea Lui şi să îi hrănească cu iubirea Lui. Numai pentru aceasta îl trimisese Dumnezeu. Dumnezeu îl trimisese la Ninive, dar Iona a fugit în schimb în direcţie opusă, spre Tarsis.

– Fugind de o misiune dificilă…

– Nu. El fugea nu atât de Ninive, cât de iubirea fără margini a Domnului pentru acei oameni. Fiindcă aceasta nu intra în planurile lui. Dumnezeu venise… „şi acum voi avea eu grijă de restul” – îşi spunea Iona. El vroia să facă lucrurile în felul lui, vroia să deţină controlul. Obstinaţia îl închisese în propriile structuri de evaluare, în metodele sale preconcepute, în părerile sale drepte. El îşi îngrădise sufletul cu sârma ghimpată a acelor lucruri sigure, şi în loc să îi dea libertate Domnului şi să îşi deschidă orizontul pentru o slujire mai mare faţă de ceilalţi, a sfârşit prin a-şi reduce la tăcere inima. Cât de mult împovărează inima o conştiinţă izolată! Iona nu mai ştia acum că Domnul îşi conduce poporul cu o inimă de Tată.

– Mulţi dintre noi se pot recunoaşte în Iona.

– Certitudinile noastre pot deveni un zid, o închisoare pentru Sfântul Duh. Cei care îşi izolează conştiinţa de calea poporului lui Dumnezeu nu cunosc bucuria Duhului Sfânt care susţine speranţa. Acesta este riscul la care se expun cei care îşi izolează conştiinţa. Cei care, din lumea închisă a Tarsis-ului lor, se plâng de orice sau, simţindu-şi ameninţată propria identitate, se aruncă în bătălii al căror unic scop este să devină încă şi mai auto-centraţi şi auto-referenţiali.

– Ce ar trebui să facem?

– Să privim la oameni nu cu gândul la ce ar trebui să fie ei, ci aşa cum sunt ei, şi să vedem ce anume le este necesar. Fără idei preconcepute şi reţete gata fabricate, ci cu o deschidere generoasă. Fiindcă Dumnezeu a vorbit despre răni şi slăbiciuni. Să îi dăm voie lui Dumnezeu să vorbească… Într-o lume căreia nu reuşim să îi trezim interesul prin cuvintele pe care le spunem, numai prezenţa Sa care ne iubeşte şi ne mântuieşte poate fi de interes. Zelul apostolic se reînnoieşte pentru ca să dea mărturie despre El, care ne-a iubit dintru începuturi.

– Pentru Dvs. aşadar, care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla în Biserică?

– Ceea ce De Lubac numeşte „deşertăciunea lumească”. Acesta este cel mai mare pericol pentru Biserică, pentru noi, care suntem în Biserică. „Este un lucru mai rău”, spune De Lubac, „mai dezastruos decât infama lepră care a desfigurat mult iubita Mireasă în timpul Papilor libertini”. „Deşertăciunea lumească” înseamnă să te pui pe tine însuţi în centru. Este ceea ce Isus vedea că se întâmplă între farisei: „… Voi, care vă glorificaţi pe voi înşivă. Voi, care vă daţi glorie vouă înşivă, unii altora”.