De ce tot mai mulți preoți declină episcopatul

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Raymond de Souza
Traducere: Radu Capan
Sursa: Catholic Herald

Vinerea trecută, 27 septembrie, William Joensen a fost consacrat Episcop de Des Moines, Iowa. Pr. Bill și cu mine am predat mai bine de 10 ani la Seminarul Tertio Millennio din Cracovia, Polonia, așa că știu că credincioșii din Des Moines sunt binecuvântați cu noul Episcop. Cât privește noul Episcop în sine, sentimentele mele sunt mixte.

„Felicitări pentru numire și recunosc generozitatea ta în acceptarea numirii”, i-am scris pe email în ziua anunțului, veste pe care el a păstrat-o secretă cu o admirabilă discreție, chiar dacă predasem împreună în acea săptămână. „Un mare număr de preoți resping (numirea ca Episcop) în aceste zile, dintr-o grămadă de motive bune. A fi Episcop este o povară binecuvântată, iar astăzi e mai mult o povară decât o binecuvântare. Fie ca Domnul să îți răsplătească generozitatea!”

Când eram în seminar, acum 20 de ani, puteai încă auzi gluma că în timp ce există probabil o criză a vocațiilor la preoție, vocațiile la episcopat există din plin. Ideea era că mai mulți preoți doreau să fie Episcopi decât cei care ajungeau efectiv să fie consacrați întru episcopat. De atunci însă, un număr considerabil de preoți au declinat numirile ca Episcop. Nu există cifre publice – probabil nici nu se păstrează – privind câți preoți au refuzat să devină Episcopi. Dar neoficial, cei care știu aceste lucruri – Arhiepiscopii cu vechime, oficiali din Curia Romană, cei ce lucrează în Nunțiaturi – vorbesc despre „criza vocației la episcopat”. Dacă acum 20 de ani se spunea că vreo 25% dintre numiri sunt refuzate, astăzi se vorbește de 33-50% refuzuri.

Repet: nu sunt verificabile cifrele. Dar când numirile întârzie, aproape automat se presupune că preotul nominalizat a refuzat, procesul reluându-se de la început. Eram încă în seminar când am auzit un Cardinal din Curia Romană vorbind unui grup de preoți despre importanța acceptării numirii de către Papa ca Episcop. Problema a tot crescut între timp. În parte justificat. Preoții care au lucruri rușinoase în trecut – nu doar legate de abuzuri sexuale – sunt înclinați să spună „nu”, dat fiind că studierea dosarelor lor poate să scoată la lumină probleme ce ar provoca durere în Dieceză. Iar acolo unde se trăiește o viață dublă – și nu puțini dintre astfel de bărbați au fost aleși în trecut Episcopi – este foarte bine că amenințarea expunerii trecutului îi face să nu își asume riscul consacrării episcopale. Un preot ce trăiește o viață dublă este o ofensă teribilă împotriva lui Dumnezeu; un Episcop ce face așa reprezintă un rău și mai mare.

Unii preoți refuză numirea deoarece nu cred că au ce trebuie pentru a face ceea ce un Episcop are de făcut. Există o anumită fermitate cu care trebuie tratate cazurile de comportamente nepotrivite, și nu orice preot este capabil în acest sens. Mai mult, percepția că Episcopii sunt uneori nemiloși cu frații lor – după cum așteaptă credincioșii și publicul în general – este larg răspândită între preoți. Mulți dintre ei, cred eu, simt, pe bună dreptate sau nu, că Episcopii tratează ocazional câte un preot nedrept pentru mai marele bine al Diecezei – adică exact pe dos de cum s-a întâmplat când scandaluri sexuale au fost mușamalizate pentru „binele” Diecezei. Ne putem deci imagina că preoții nu sunt foarte atrași să schimbe „taberele”.

„Tabere”? Dar nu sunt preoții și Episcopii în aceeași tabără? Desigur că sunt și în general își desfășoară slujirea în baza acestei premise. Dar ultimii ani au erodat serios încrederea pe care preoții o au în Episcopii lor, așa că ceea ce ar fi trebuit să fie o relație paternă și fraternă a devenit în multe părți suspectă și uneori adversă. Un om care iubește preoția poate să fie nedornic de episcopat, dat fiind posibilul cost al pierderii fraternității colegilor întru preoție. Apoi, în multe locuri Biserica este foarte slăbită. O Biserică locală nu e niciodată complet moartă. Dar unele sunt în mare parte moarte, iar principala sarcină a Episcopului este să îi pregătească înmormântarea. Un preot are opțiunea să cultive inițiative de evanghelizare și de creștere, oricât de mică i-ar fi parohia. Episcopul le poate sprijini, dar nu se poate feri de sarcina administrării declinului general.

Gândiți-vă de exemplu la Arhiepiscopul Charles Chaput de Philadelphia, care împlinește acum 75 de ani, după ce a slujit ca Episcop mai bine de 30 de ani. Ultimii săi opt ani au fost în Philadelphia, unde s-a confruntat cu criză după criză. A închis 70 de parohii, iar recent a afirmat că doar aproape 100 din cele circa 200 de parohii rămase sunt necesare. Arhiepiscopul a reușit să administreze situația în timp ce s-a remarcat ca unul dintre cei mai creativi și implicați Episcopi. Un preot ar putea să perceapă perspectiva preluării unei astfel de situații drept copleșitoare.

Rămâne un adevăr peren că a fi Episcop este „o sarcină nobilă”, după cum îi scria Sf. Paul lui Timotei, și că Dumnezeu care cheamă nu va refuza să dea și harurile necesare celui care alege să accepte chemarea. Dar este de înțeles că tot mai puțini o fac. Între timp, Dieceza de Des Moines poate fi recunoscătoare că Episcopul Joensen a spus „da”.

pr. Raymond J de Souza este preot al Arhidiecezei de Kingston, Ontario, și șef editor la Convivium.ca

Posted in Biserică.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *