Au existat realmente Adam şi Eva?

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: Ce știm despre Biblie, vol. 4

Darwin şi Cartea Genezei

Conform Bibliei, Dumnezeu l-a format pe Adam, primul om, din ţărâna pământului. Dintr-o coastă a lui Adam a dat viaţă Evei, soţia sa. Apoi i-a pus pe amândoi în paradisul minunat. Ei trăiau goi, fără să se ruşineze, şi Dumnezeu, spre seară, obişnuia să-i viziteze şi să converseze cu ei (Gen 2). Relatarea, care ne entuziasma atunci când eram micuţi, ne creează dificultăţi serioase acum când sun-tem adulţi. Ştiinţa modernă a demonstrat că omul a evoluat pornind de la fiinţe inferioare, de la australopitecus, acum circa trei milioane de ani, trecând prin homo habilis, homo erectus şi homo sapiens, până când a ajuns la omul actual.

Apoi, astăzi ştim că omul nu a fost făcut nici din ţărână, nici dintr-o coastă; la început nu a fost o singură pereche, ci mai multe; oamenii erau primitivi, nu erau dotaţi cu înţelepciune şi perfecţiune. Şi atunci, de ce povesteşte Biblia în acest mod creaţia bărbatului şi a femeii? Pur şi simplu, pentru că este vorba de o parabolă, de o naraţiune imaginativă, care vrea să lase lumii o învăţătură. A compus-o un catehet evreu anonim, pe care cercetătorii îl numesc „iahvist”, prin secolul al X-lea î.C. În acel timp, nu exista nici o idee de evoluţie şi, pentru că scriitorul nu voia să ofere o explicaţie ştiinţifică, ci religioasă, cu privire la originea omului, a ales o relatare în care fiecare detaliu conţine un mesaj religios, conform mentalităţii epocii. Vom încerca acum să vedem ce vrea să ne înveţe autorul prin intermediul ei.

Convingerea populară

Primul amănunt care atrage atenţia este omul creat din ţărână. Cartea Genezei spune că, la început, când pământul era încă un deşert imens, „… luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2,7). Se ştie că cei din vechime erau atenţi la faptul că o persoană, după moarte, se transforma în ţărână. Ideea s-a răspândit în toată lumea orientală şi o găsim prezentă la majoritatea popoarelor antice. De exemplu, babilonienii povesteau că zeii lor i-au plăsmuit pe oameni din ţărână, iar egiptenii reprezentau pe pereţii templelor lor pe zeul care îl forma pe faraon din mâl. Şi grecii şi romanii împărtăşeau această convingere.

Atunci când scriitorul sacru a voit să relateze originea omului, s-a bazat pe aceeaşi credinţă populară. Însă a adăugat o noutate: fiinţa umană nu este numai pământ, ci are înlăuntrul său o scânteie specială de viaţă, care îi vine de la Dumnezeu, scânteie care îl deosebeşte pe om de toate celelalte vieţuitoare şi îl face sacru. Deci nu numai regele sau faraonul, ci chiar şi omul obişnuit. Acest lucru a voit să-l spună autorul sacru atunci când a scris că Dumnezeu „a suflat în faţă”. Începea să se schimbe concepţia antropologică a epocii.

O imagine istorică

Imaginea unui Dumnezeu olar, îngenuncheat pe pământ în timp ce frământă lutul cu mâinile sale şi suflă în faţa unei păpuşi, poate să ne pară puţin stranie. Totuşi, pentru mentalitatea epocii, era un mare omagiu adus lui Dumnezeu. De fapt, între toate profesiile cunoscute în societatea timpului, cea mai nobilă, cea mai elevată şi perfectă era aceea de olar. Impresiona a-l vedea pe om, cu un pic de lut fără valoare, pe care îl putea găsi oriunde, modelând obiecte preţioase, cum ar fi: oale, amfore rafinate şi instrumente speciale, cu o mare pricepere.

Scriitorul iahvist, fără a pretinde să înveţe din punct de vedere ştiinţific originea omului, a voit să explice ceva mai profund: fiecare persoană, oricine ar fi, este o operă directă şi foarte specială a lui Dumnezeu; nu este un animal ca celelalte, ci o fiinţă superioară, misterioasă, sacră, imens de mare, pentru că Dumnezeu în persoană s-a preocupat să-l creeze. Imaginea unui Dumnezeu olar a rămas în Biblie ca una dintre cele mai eficace. De-a lungul secolelor, va reapărea de multe ori pentru a indica fragilitatea extremă a omului şi dependenţa sa totală de Dumnezeu. Ca în celebra frază a lui Ieremia: „Ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna mea, zice Domnul” (Ier 18,5).

Singurătatea omului

Mai apoi, apar în relatare alte amănunte curioase şi foarte interesante. Se spune că Dumnezeu l-a pus pe om, pe care îl crease, într-o grădină minunată, plină de copaci, care îi ofereau umbră şi roade gustoase (Gen 2,9). În acea grădină era din belşug apă, pentru că era irigată de un fluviu imens, cu patru mari braţe. Pentru cititorii vremii, a căror viaţă era trăită în pământuri pustii, unde era greu de găsit apă, o asemenea descriere trezea dorinţa şi dădea o imagine perfectă a fericirii pe care voiau să o aibă. Însă, deodată, naraţiunea se opreşte. Ceva pare că nu a ieşit bine. Însuşi Dumnezeu simte că nu este complet ceea ce a făcut: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). În pofida bogăţiei creaţiei, creatura este singură şi nu-şi poate împlini viaţa Este învăluită de lux şi de bunăstare, însă nu are pe nimeni cu care să intre în relaţie.

Tovarăşi nepotriviţi

Cartea Genezei spune că, imediat, Dumnezeu caută să completeze lucrarea cu o nouă intervenţie. Cu mare generozitate creează tot soiul de animale ale pământului şi păsări ale cerului şi le prezintă omului, pentru ca să le dea un nume şi care să-i ţină companie (Gen 2,19). Totuşi, omul nu-şi găseşte între ele un tovarăş potrivit. Animalele nu sunt potrivite pentru el (Gen 2,20). Să fi omis Dumnezeu ceva?

După ce s-a gândit, a căutat să remedieze cu o intervenţie definitivă: „Atunci, a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una dintre coastele lui şi a umplut locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Gen 2,21-23).

În sfârşit, Dumnezeu pare mulţumit. Poate să surâdă satisfăcut, rezultatul este bun. Omul şi-a găsit completarea în prezenţa femeii.

Cele trei mesaje

Aceste scene naive şi puerile, ce reprezintă un Dumnezeu care aparent greşeşte şi nu reuşeşte din prima încercare să-l completeze pe om, prezintă trei învăţături profunde. Prima: singurătatea omului nu este bună; el nu a fost creat ca fiinţă autonomă, ci are nevoie de alţii care să-l completeze; fără ei, acelaşi om „nu este ceva bun”. Cu acel Adam ipotetic şi solitar, scriitorul a voit să denunţe că prima şi principala amărăciune a omului este lipsa de companie, o viaţă izolată, neîmpărtăşită cu cineva.

A doua învăţătură este cuprinsă în afirmaţia că, între animale, Adam „nu a găsit un ajutor care să-i semene”. Cu aceasta, a voit să spună că animalele nu sunt la nivelul omului; nu au aceeaşi natură, deci nu era bine să se raporteze la ele ca şi cum ar fi persoane. În felul acesta, cu multă fineţe, autorul condamnă păcatul „bestialităţii”, adică eventualele raporturi sexuale cu animale, care erau răspândite în acel timp în anumite ambiente din Orientul antic.

A treia învăţătură ne spune că este bine pentru bărbat să-şi lase tatăl şi mama, sentimente solide şi sta-bile în epoca aceea, pentru a se uni cu o femeie; pentru că acea misterioasă tendinţă pe care fiecare bărbat o simte faţă de ea vine de la Dumnezeu şi acolo îşi află plinătatea sa. Este prima cântare a Bibliei făcută iubirii conjugale.

De ce să dea un nume animalelor?

Şi scena în care trec prin faţa lui Adam toate speciile de animale, în timp ce el le observă şi le dă nume proprii, avea un sens profund pentru cititorii epocii. „A da un nume”, în Biblie, înseamnă „a fi stăpânul cuiva”. De fapt, în Orientul antic, numele nu este un simplu titlu, ci reprezintă însăşi fiinţa lucrului. În-seamnă a cunoaşte numele cuiva pentru a-l putea chema şi echivalează cu a avea putere asupra lui.

Pentru aceasta, Biblia spune că, în timp ce Dumnezeu crea lumea în şase zile, dădea un nume fiecărui lucru: „zi”, „noapte”, „ceruri”, „pământ”. La fel, în familie, părinţii puneau numele pentru copiii lor, ca semn de proprietate. Între cele zece porunci există una care dispune chiar „să nu spui numele lui Dum-nezeu în zadar”, pentru a evita prezumţia de a-l folosi pe Dumnezeu, de a-L domina. Şi astăzi, evreii nu îndrăznesc să-l rostească, pentru a nu arăta supremaţie şi putere asupra lui Dumnezeu. Prin urmare, a-l descrie pe Adam în timp ce dă un nume tuturor animalelor echivalează cu a spune că el este stăpânul lor, este superior lor: ele îi aparţin şi sunt în slujba sa. Un mod de a spune că omul este rege: prin urmare, responsabil al creaţiei.

De ce îl adoarme pe om ?

Un alt amănunt fascinant este somnul profund pe care Dumnezeu îl coboară asupra lui Adam înainte de a crea femeia. Mulţi îl interpretează ca un fel de anestezie pregătitoare, de vreme ce Dumnezeu urmează să intervină în mod chirurgical pentru a extrage o coastă din Adam, şi mai întâi vrea să-l facă insensibil. Însă autorul nostru înţelegea foarte puţin din medicină şi ar fi o mare greşeală să-l imaginăm anticipând cu atâtea secole chirurgia modernă.

Mai curând, somnul lui Adam manifestă concepţia autorului cu privire la acţiunea creatoare. A crea este secretul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu îl cunoaşte şi numai el ştie să o facă. Omul nu poate să asiste. Pentru aceasta doarme, în timp ce Dumnezeu creează. Când se trezeşte, nu ştie nimic din cele întâmplate. Nici femeia, abia creată, pentru că, atunci când îşi dă seama că există, deja a fost creată. Cu această scenă, autorul avertizează că acţiunea lui Dumnezeu în lume este invizibilă pentru ochii ome-neşti. Numai cel care are credinţă poate s-o descopere. Nimeni nu-l poate contempla pe Dumnezeu care trece prin propria-i viaţă, dacă este adormit şi nu se trezeşte la credinţă.

Eva şi coasta

Momentul culminant al relatării şi, într-un fel, centrul său, este constituit de formarea femeii din coasta lui Adam. Autorul nostru foloseşte o imagine foarte frumoasă, pentru a lăsa cititorilor o lecţie importantă. Pentru a crea femeia, Dumnezeu nu ia un os din capul bărbatului, pentru că ea nu este destinată să comande în casă; dar nici nu-i dă viaţă folosind un os al piciorului, pentru că ea nu este chemată să fie sluga bărbatului.

Spunând că o creează dintr-o coastă a bărbatului, adică din toracele său, o pune la aceeaşi înălţime cu bărbatul, la acelaşi nivel, faţă în faţă cu el şi cu aceeaşi demnitate. În acea epocă profund masculinistă, autorul a voit să exprime egalitatea absolută între cele două sexe. Indicând faptul că amândoi au aceeaşi origine (mâinile lui Dumnezeu) şi că ea era un ajutor „asemenea lui”, stabileşte cel mai mare şi autentic principiu feminist al istoriei. Această îndrăzneală, de a declara femeia asemenea cu bărbatul, probabil că i-a iritat enorm pe contemporanii săi şi, fără îndoială, a fost o idee revoluţionară pentru timpurile acelea.

De ce erau goi?

Relatarea se termină cu un ultim amănunt sugestiv: „Bărbatul şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Gen 2,25). Mai departe, atunci când va izbucni drama păcatului originar, despre Adam şi Eva va spune: „Atunci, li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Gen 3,7). Această referinţă a alimentat imaginaţia foarte multor cititori de-a lungul secolelor şi i-a făcut să creadă că păcatul originar ar avea vreo referinţă la sex. În schimb, autorul voia să transmită un ultim mesaj citi-torilor săi, bazat pe experienţa cotidiană. El vedea cum copiii mici umblau goi, fără să se ruşineze. În schimb, ajungând la pubertate, îşi dădeau seama de goliciunea lor şi se acopereau. De asemenea, perioada aceea coincidea cu vârsta în care toţi îşi dau seama de bine şi de rău şi sunt responsabili de actele lor.

Autorul iahvist a voit să spună că fiecare persoană, intrând în vârsta adultă, este păcătoasă şi, prin urmare, responsabilă de necazurile care există în societate. Nimeni nu se poate considera nevinovat în faţa răului care îl înconjoară, nici nu poate să spună: „Eu nu ştiu”. Pentru aceasta, toţi simt ruşine faţă de goliciunea lor. Poate că autorul a încercat să stabilească o legătură între condiţia de păcătos a fiecărui om şi fenomenul goliciunii simţit de toţi (în afară de aceasta, goliciunea era frecventă în acea epocă, datorită tipului de tunică scurtă pe care o purtau bărbaţii). Această ruşine trebuia să folosească drept amintire a păcatelor lor.

Un bărbat şi o femeie

Aşadar, relatarea despre Adam şi Eva nu este istorică (ceea ce nu înseamnă a nega realitatea păcatului originar). De fapt, Biblia nu pretinde „cum” a fost originea bărbatului şi a femeii, pentru că, pur şi simplu, nu ştia. Ceea ce pretinde să spună este „de unde” au apărut: din mâinile lui Dumnezeu. „Cum” a fost, trebuie să explice oamenii de ştiinţă. „De unde”, o va spune Biblia. Şi pe măsură ce trece timpul, oamenii de ştiinţă vor putea să schimbe răspunsurile lor cu privire la „cum” a apărut omul (dacă a existat dintotdeauna aşa cum este astăzi, dacă a evoluat din fiinţe primitive, dacă primele sale elemente provin din alte galaxii etc).

În schimb, Biblia nu va schimba niciodată acel „de unde” al său: din mâinile lui Dumnezeu, care a condus tot acest proces. Pentru aceasta, nu trebuie să ne fie frică de faptul că apar noi explicaţii ştiinţifice. Biblia va menţine întotdeauna neschimbat mesajul său: omul, creatură fragilă din ţărână, este capodo-pera lui Dumnezeu. Fiecare om este sacru şi irepetabil, pentru că are o „suflare” a lui Dumnezeu. El este regele şi responsabilul creaţiei. Şi femeia este părtaşă la aceeaşi măreţie, ierarhie şi demnitate. Un tratat de înaltă teologie nu ar fi explicat acest lucru mai bine decât această relatare infantilă.