Autor: Andrea Tornielli
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: Vatican Insider, 9 mai 2017
Istoria apariţiilor mariane de la Fatima este legată în mod indisolubil de acel „secret” împărţit în trei părţi şi revelat de Sfânta Fecioară Maria celor trei păstoraşi în 1917. Un text profetic a cărui revelare era aşteptată în 1960, dar care a fost făcut cunoscut numai după patruzeci de ani, în timpul Jubileului anului 2000, de sfântul Ioan Paul al II-lea, pontiful care a crezut că se recunoaşte în „episcopul îmbrăcat în alb” martirizat împreună cu creştinii. Este o istorie formată din documente şi din date sigure, dar presărată şi de atâtea concluzii, texte apocrife, presupuse profeţii apocaliptice. Cea mai recentă reconstruire documentată se poate citi în cartea lui Saverio Gaeta „Fatima, tot adevărul. Istoria, secretele, consacrarea”, un volum care are calitatea de a fi inclus ultimele noutăţi reieşite graţie publicării scrierilor sorei Lucia dos Santos niciodată revelate înainte.
Viziunea profetică a fost încredinţată celor trei păstoraşi la 13 iulie 1917. Trec mulţi ani înainte ca să fie consemnate pe hârtie cele trei părţi distincte ale secretului. Primele două sunt scrise de Lucia în aşa-numita A treia memorie, scrisă între 26 iulie şi 31 august 1941, şi apoi în A patra memorie, compilată între 7 octombrie şi 8 decembrie din acelaşi an. Aceste două texte sunt încredinţate imediat episcopului de Leiria (sub jurisdicţia căruia este Fatima), monseniorul José Alves Correia da Silva. Aşa cum am avut ocazia de a vedea, primele două părţi se referă la viziunea iadului şi la venirea unui nou mare război mondial. Sunt scrise când acesta deja a început şi făcute cunoscute pentru prima dată de părintele Luis Gonzaga da Fonseca, în a patra ediţie a cărţii sale „Minunăţiile de la Fatima” publicată în aprilie 1942. Acest prim text publicat conţine retuşuri faţă de originalul Luciei, de exemplu cuvântul „Rusia” este înlocuit cu cuvântul „lume”, din motive legate de situaţia politică şi de războiul aflat în desfăşurare.
Dată fiind sănătatea şubredă a sorei Lucia – care în schimb va fi destinată să trăiască o viaţă foarte lungă – episcopul se teme că ea ar putea să moară fără să fi comunicat a treia parte a secretului. Astfel Correia da Silva mai întâi personal şi apoi în scris, la sfârşitul verii din anul 1943, îi porunceşte să pună pe hârtie şi ultima parte a profeţiei. Vizionara încearcă, dar de cinci ori nu reuşeşte. Cotitura vine în primele zile din ianuarie 1944. Lucia simte prezenţa Mariei. Şi povesteşte ce se întâmplă într-o scrisoare de însoţire pentru episcop, încredinţată împreună cu secretul. Această scrisoare şi cuvintele pe care urmează să le cităm au rămas necunoscute până cu puţin timp în urmă. „Indicaţia Fecioarei a fost precisă: «Nu te teme, pentru că Dumnezeu a voit să încerce ascultarea, credinţa şi umilinţa ta; fii senină şi scrie ceea ce îţi poruncesc ei, totuşi nu ceea ce îţi este dat să înţelegi despre semnificaţia sa. După ce l-ai scris, pune-l într-un plic, închide-l şi sigilează-l şi scrie în afară că poate fi deschisă în 1960 de cardinalul patriarh de Lisabona sau de episcopul de Leiria»”.
Este interesant să ne oprim atenţia asupra cuvintelor Sfintei Fecioare Maria pe care le prezintă Lucia: „Nu ceea ce îţi este dat să înţelegi despre semnificaţia sa”. Aşadar glasul Mariei cere vizionarei să nu scrie nimic despre semnificaţia viziunii, despre interpretarea acelei scene sângeroase a papei care este ucis. Însă din aceste afirmaţii, redactate de Lucia în 1944, nu se înţelege bine dacă se referă la o interpretare oferită prin cuvinte precise de apariţia însăşi din 1917 (aşa cum se întâmplase pentru prima parte a secretului), sau dacă prin acel „ceea ce îţi este dat să înţelegi” se referă la o interpretare a vizionarei, fie ea şi inspirată.
Plicul este închis cu un pic de ceară de sigiliu şi încredinţat episcopului de Leiria, care comunică ştirea patriarhului de Lisabona, Manuel Gonçalves Cerejeira, şi Sfântului Scaun, primind de la Vatican indicaţia de a păstra plicul. Episcopul, deşi putea s-o facă, nu va deschide niciodată plicul pentru a-i cunoaşte conţinutul. La 7 septembrie 1946, intervenind la Congresul marian din Campinas în Brazilia, cardinalul Cerejeira comunică public că plicul cu secretul „va fi deschis în 1960”.
La un an şi jumătate după ce a primit textul profeţiei închis în plicul trimis de vizionară, monseniorul Correia da Silva îl introduce într-un plic propriu pe care la rândul său îl sigilează cu ceară, scriind: „Acest plic cu conţinutul său va fi încredinţat eminenţei sale domnul cardinal don Manuel, patriarh de Lisabona, după moartea mea. Leiria, 8 decembrie 1945. José, episcop de Leiria”. Plicul va fi fotografiat şi imaginea va fi publicată în săptămânalul nord-american „Life” din 3 ianuarie 1949.
În 1956, când episcopul este de acum foarte bătrân, bolnav şi aproape orb, şi se apropie data indicată pentru revelare, din Vatican vine ordinul de a trimite la Roma fotocopia tuturor manuscriselor sorei Lucia şi plicul original cu textul celui de-al treilea secret. La jumătatea lunii martie din 1957 episcopul auxiliar de Leiria, João Pereira Venâncio încredinţează documentul nunţiului apostolic din Portugalia, arhiepiscopul Fernando Cento. Plicul ajunge în Vatican la 16 aprilie 1957.
Conform diferitelor mărturii, între care aceea a cardinalului Alfredo Ottaviani, Pius al XII-lea decide să-l deschidă şi îl pune într-o cutiuţă de lemn cu inscripţia „Secretum Sancti Officii” (Secret al Sfântului Oficiu). Există o fotografie şi a acestei cutiuţe, făcută de fotograful Robert Serrou la 4 mai 1957 şi publicată prima dat în revista franceză Paris Meci la 18 octombrie 1958, după moartea papei Pacelli. Sora Pascalina Lehnert, guvernantă şi secretară a lui Pius al XII-lea, a fost cea care i-a destăinuit fotografului: „Acolo înăuntru este al treilea secret de la Fatima”.
Trebuie amintit că din momentul sosirii la Roma şi mai departe dispunem de date despre locul unde a fost păstrat plicul şi despre momentul în care papii l-au consultat, graţie publicaţiei vaticane din iunie 2000, în care, în afară de textul secretului şi de interpretarea sa teologică semnată de cardinalul de atunci Joseph Ratzinger, este descrisă şi istoria păstrării sale în Vatican printr-o scriere a arhiepiscopului Tarcisio Bertone, în acea vreme secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi numărul doi al lui Ratzinger. Începând din acest moment, datele adesea se diferenţiază de mărturiile la fel de credibile ale unor martori autoritari şi există indicii care lasă să se creadă că există două exemplare ale aceluiaşi text – sau conform unora, două texte diferite – păstrate în două locuri diferite: arhiva din fostul Sfânt Oficiu şi apartamentul papal. O distincţie care nu poate să fie făcută pentru timpul lui Pius al XII-lea: de fapt, în acea epocă şi până la reforma Curiei voită de Paul al VI-lea, papa era şi prefect al Sfântului Oficiu, aşadar nu trebuia să surprindă păstrarea în apartamentul său a documentelor deosebit de delicate sau fierbinţi ale acelui dicaster.
Primul pontif care a deschis plicul şi a citit conţinutul secretului este Ioan al XXIII-lea, în timpul verii din anul 1959, în timp ce se află la Castel Gandolfo, şi mai precis la 17 august, când „de acord cu preaeminentul cardinal Alfredo Ottaviani”, comisarul Sfântului Oficiu, părintele Pierre Paul Philippe, încredinţează papei Roncalli, aminteşte în schimb că papa „a dus plicul în Vatican. Nimeni n-a mai vorbit despre el, nici Sfântul Oficiu n-a întrebat unde a ajuns memorialul. Stătea într-un sertar de la biroul din dormitor”. Aşadar, plicul a fost păstrat într-o loc mai puţin vizibil şi accesibil al biroului, numit „Barbarigo”, o mobilă care a aparţinut sfântului Grigore Barbarigo şi dăruit papei Ioan de contele Dalla Torre.
După ce a cerut să fie ajutat pentru a traduce textul, Ioan al XXIII-lea îi dictează monseniorului Capovilla câteva fraze pe care să le scrie pe un plic care până acum n-a mai fost arătat niciodată public: „Sfântul Părinte a primit din mâinile monseniorului Philippe această scriere. Şi-a rezervat să o citească vineri cu duhovnicul său. Existând locuţiuni greu de înţeles, îl cheamă pe monseniorul Tavares, care traduce. O arată colaboratorilor săi mai apropiaţi. Şi la sfârşit spune să se închidă din nou plicul, cu această frază: «Nu dau nicio evaluare». Tăcere în faţa unui lucru care poate să fie o manifestare a divinului, şi poate să nu fie aşa”.
La 21 iunie 1963 este ales succesor al lui Roncalli arhiepiscopul de Milano, Giovanni Battista Montini, care ia numele de Paul al VI-lea, după mai puţin de o săptămână, la 27 iunie, noul papă doreşte să citească secretul, după ce a vorbit despre asta cu cardinalul Fernando Cento, fost nunţiu în Portugalia, şi cu episcopul de Leiria, João Pereira Venâncio, pe care în aceeaşi dimineaţă i-a primit în audienţă. Însă plicul nu se găseşte. Şi astfel substitutul de la Secretariatul de Stat, arhiepiscopul Angelo Dell’Acqa, cere lămuriri de la monseniorul Capovilla, care după moartea lui Ioan al XXIII-lea a rămas – şi va rămâne până în 1967 – în anticamera pontificală. Capovilla a relatat şi a pus în scris că a fost contactat în acea zi de substitut şi că i-a sugerat să caute plicul „în sertarul din dreapta al biroului numit «Barbarigo», în dormitorul papei”. După o oră, monseniorul Dell’Acqua îi telefonează că totul era în ordine. Plicul a fost găsit.
Arhiepiscopul Tarcisio Bertone, în textul care reconstruieşte istoria secretului pe baza registrelor din arhiva Sfântului Oficiu, scrie în schimb că „Paul al VI-lea a citit conţinutul la 27 martie 1965 şi a trimis plicul la arhiva Sfântului Oficiu”. Bertone în declaraţii ulterioare va cataloga „reconstruirile cinematografice ale plicului ascuns în biroul papei” ca „pură fantezie”. Cel care scrie a avut ocazia să asculte în urmă cu zece ani direct din gura lui Capovilla, care se folosea în această privinţă de notiţe scrise în acea vreme în agendă, episodul plicului care nu era de găsit şi despre indicaţia dată lui Paul al VI-lea de a-l căuta în biroul „Barbarigo”. Nu se înţelege de ce colaboratorul cel mai apropiat al papei Roncalli, păstrător al memoriei sale şi al scrierilor sale, ar fi inventat de la început până la sfârşit o asemenea istorie. În acelaşi timp, trebuie să se creadă în reconstruirea lui Bertone, bazată pe documentele din arhivă. Iată un indiciu despre posibila existenţă a două texte distincte sau, mai simplu, a două exemplare ale aceluiaşi text păstrate în două locuri distincte, în apartamentul papei şi la Sfântul Oficiu.
Însă textul secretului nu rămâne mărginit la cunoaşterea câtorva persoane. În vederea călătoriei sale la Fatima, la 13 mai 1967, pentru aniversarea a cincizeci de ani a apariţiilor, Paul al VI-lea convoacă la 1 martie o Adunare Plenară a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei în care este citit secretul şi se discute dacă este oportun sau nu să fie publicat. Părerile negative prevalează şi se decide să se continue pe linia ţinută deja de Ioan al XXIII-lea, care n-a considerat să facă textul public în 1960.
În 1978, după fenomenul scurt Ioan Paul I, se ajunge la Karol Wojtyła. Conform mărturiei furnizate la 13 mai 2000 la Fatima de purtătorul de cuvânt al Vaticanului Joaquín Navarro-Valls, niciodată dezminţită, Ioan Paul al II-lea a citit textul în 1978, la puţine zile după alegerea la pontificat. Din alte mărturii, prezentate de vaticanistul portughez Aura Miguel, ştim că imediat după atentatul din 13 mai 1981, în timp ce mai era internat la Policlinica Gemelli, papa Wojtyła a cerut să vadă toate documentele de la Fatima: „Unul dintre primii cardinali care l-au vizitat pe Ioan Paul al II-lea este argentinianul Eduardo Pironio, care afirmă că l-a văzut pe papa în infirmeria de la etajul al zecelea din Policlinica Gemelli cufundat în documentele referitoare la apariţiile de la Cova da Iria. Fostul secretar al Consiliului Pontifical pentru Laici relatează că papa, impresionat de coincidenţa incredibilă a celor două date, a studiat documentele”.
Conform reconstruirii scrise de monseniorul Bertone, această circumstanţă ar fi avut loc după mai mult de două luni: „Eminenţa sa Franjo Seper, prefect al Congregaţiei (pentru Doctrina Credinţei, nr), a încredinţat excelenţei sale Eduardo Martinez Somalo, substitut de la Secretariatul de Stat, la 18 iulie 1981, două plicuri: – unul alb, cu textul original al sorei Lucia în limba portugheză; – un altul de culoare portocalie, cu traducerea «secretului» în limba italiană. La 11 august, monseniorul Martinez a restituit cele două plicuri arhivei Sfântului Oficiu”. Şi în acest caz, discrepanţele în relatări ar putea să aibă o explicaţie simplă. De fapt nu trebuie uitat că la doar 17 zile după ce a ieşit de la Gemelli, Ioan Paul al II-lea s-a întors acolo la 20 iunie 1981, din cauza unei infecţii la sânge pe care o contractase. Va rămâne în spital până la 14 august, timp de 55 de zile. În timpul acestei noi internări, conform registrelor Sfântului Oficiu, primeşte documentele de la Fatima. Aşadar nu se poate exclude că în realitate cele două versiuni pot să coincidă şi că amintirea despre pontif care consultă textele pe patul din spital se referă la a doua şi nu la prima internare.
Se ajunge astfel la 13 mai 2000, când, la sfârşitul Liturghiei pentru beatificarea lui Francisc şi Iacinta Marto, celebrată de Ioan Paul al II-lea în prezenţa sorei Lucia în piaţa din faţa sanctuarului din Fatima, cardinalul secretar de stat, Angelo Sodano, ia cuvântul pentru a prezent un rezumat al secretului. Sodano prezintă profeţia ca îndreptată în întregime spre trecut, spre persecuţiile îndurate de creştini din secolul al XX-lea şi afirmă că în viziune papa „cade ca mort”. Anunţând şi că pentru „a permite credincioşilor să primească mai bine mesajul Fecioarei de la Fatima, papa a încredinţat Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei misiunea de a face publică a treia parte a secretului, după ce a pregătit un comentariu corespunzător al său”.
Prezentarea textului are loc la 26 iunie 2000 cu o conferinţă de presă ţinută de prefectul Joseph Ratzinger şi de secretarul Tarcisio Bertone. Până în acel moment, dând crezare numai cuvintelor lui Sodano, toţi cred că în viziune se vorbeşte despre un papă care cade „ca mort”, adică este grav rănit, imagine care se poate suprapune pe cea a atentatului suferit în Piaţa „Sfântul Petru” de Wojtyła în 1981. În realitate viziunea nu prezintă un papă rănit, ci un papă ucis. În comentariul său, Ratzinger explică faptul că acest gen de profeţii nu trebuie considerate un film în măsură să descrie în detaliu viitorul, de asemenea explică faptul că rugăciunea şi suferinţele celui care face pocăinţă pot să schimbe cursul istoriei.
Chiar la începutul comentariului teologic, Ratzinger, după ce a precizat că textul „este publicat aici în întregimea sa”, afirmă că cititorul „va rămâne probabil dezamăgit sau uimit după toate speculaţiile care au fost făcute. Niciun mister mare nu este dezvăluit; vălul viitorului nu este sfâşiat”. Vorbind liber ca răspuns la întrebările jurnaliştilor, cardinalul precizează că „nu este intenţia Bisericii să impună o interpretare: nu există o definiţie, sau interpretare oficială, a Bisericii a acestei viziuni”. Aşadar, Ioan Paul al II-lea a considerat că se recunoaşte în viziune, dar şi alte interpretări sunt posibile. Însuşi Ratzinger, odată devenit papă, a părut să corecteze interpretarea viziunii îndreptate în întregime spre trecut şi în 2010, cu ocazia pelerinajului său la Fatima care are loc în plina furtună datorată scandalului pedofiliei, afirmă că încărcătura profetică a mesajului nu s-a epuizat: „S-ar înşela cel care ar crede că misiunea profetică de la Fatima s-a încheiat”.
În cursul anilor, aşa cum s-a spus deja, au fost difuzate diferite texte apocrife care conţin presupusa interpretare care lipseşte din viziune al celui de-al treilea secret. Se vorbeşte despre catastrofe naturale, inundaţii şi războaie, precum şi despre apostazie, despre o criză a credinţei prezentă chiar în interiorul Bisericii. discrepanţele pe care le-am evidenţiat până aici vin într-un fel coroborate de două indicii conţinute în memoriile sorei Lucia: faptul că apariţia după ce a revelat al treilea secret spune că Lucia şi Iacinta pot să-l spună lui Francisc: în acest caz, dat fiind că Francisc vedea, dar nu putea asculta, ar trebui să fie vorba despre cuvinte, adică despre o interpretare, nu este o viziune. În afară de asta, rămâne fără explicaţie o frază suspendată din apariţie care precede secretul, referitoare la Portugalia care va menţine dogma credinţei. Aceste discrepanţe i-au făcut pe unii jurnalişti şi studioşi să afirme că în realitate n-a fost revelat totul şi că viziunea celui de-al treilea secret era însoţită de un „adaos” cu interpretarea acelei viziuni.
Adaosul acesta, conform acestor autori, ar fi fost ţinut ascuns sau distrus. Însă papa Ratzinger a afirmat de mai multe ori că a fost publicat tot. Acelaşi lucru l-a repetat în mai multe rânduri, prin viu grai şi în scris, şi cardinalul Tarcisio Bertone, acesta din urmă considerat de unii „fatimişti” ca presupus autor al publicării parţiale şi prin urmare îndulcită. În realitate trebuie recunoscut că dacă n-a fost publicat tot, acest lucru nu putea să se întâmple fără ştirea lui Ioan Paul al II-lea – care citise întreaga documentaţie – şi a prefectului său pentru doctrina credinţei, Joseph Ratzinger, cunoscând şi el textele. Aşadar apare simplist a-l învinovăţi pe Bertone, în acea vreme numărul doi din dicasterul condus de Ratzinger şi colaborator fidel al său.
În sfârşit nu se poate exclude că presupusul „adaos”, în cazul în care există sau a existat realmente (n-a rămas urmă de când ar fi fost scris, nici de când ar fi fost încredinţat episcopului sau de când ar fi fost expediat în Vatican) poate în realitate să nu fie o revelare directă a apariţiei din 1917, ci mai degrabă o interpretare ulterioară, primită de sora Lucia într-una din locuţiunile sale interioare. Nu este o întâmplare că secretarul lui Ioan Paul al II-lea a destăinuit vaticanistului Marco Tosatti: „Nu întotdeauna se înţelege bine ce anume spune Sfânta Fecioară Maria şi ce anume spune sora Lucia”.
În sine, chiar dacă viziunea nu conţine profeţii despre catastrofe naturale sau despre pierderea credinţei, imaginile sunt oricum puternice şi apocaliptice: se vorbeşte despre martiriul unei cantităţi nenumărate de creştini – temă în mod trist actuală – precum şi de moartea unui papă care este ucis.