Maria Magdalena: Emancipată de Duhul

Autor: Antonella Lumini
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 21 iulie 2016 (via Ercis)

Decretul emis la 3 iunie din dorinţa papei Francisc, cu care celebrarea liturgică a sfintei Maria Magdalena a fost ridicată la gradul de sărbătoare la fel ca aceea a apostolilor, este destinat, fără îndoială, să marcheze o cotitură. „Apostola apostolilor”, cum o defineşte sfântul Toma de Aquino, este în mod oficial pusă ca „paradigmă a misiunii femeilor în Biserică”. Cum să schiţăm asta în lumina a ceea de reiese din figura sa?

Cultul îndreptat spre Maria Magdalena începe în Orient cu comemorarea mironosiţelor, femeile care duc mirodenii pentru ungerea trupului lui Isus depus în mormânt. În Occident se răspândeşte în Franţa, unde o vrea legenda şi unde se află cele mai vechi bazilici dedicate ei, şi astăzi importante ţinte de pelerinaj, bazilica din Véyelay şi cea din Saint-Maximin-la-Sainte-Baume. A fost mereu obiect de mare devoţiune populară, mai ales din partea femeilor care s-au recunoscut în ea.

Maria din Magdala este femeia care se simte privită în profunzime, dincolo de aparenţe. Întâlnirea cu Învăţătorul are loc pe un plac care cuprinde partea sa cea mai autentică, rămasă în umbră, dar imediat înviată imediat ce este luminată de privirea lui, ridicată la un alt nivel, cel al nunţii mistice în care sufletul este însufleţit de Duhul. Fiecare element al naraţiunii face trimitere la acest plan, care însă nu este privat de natura corporală, ci activ tocmai în carne şi în spirit transformând omenitatea.

Sfânta, prin tradiţie identificată şi în Maria din Magdala şi în păcătoasă (cf. Lc 7,37-38), scoate în evidenţă multiple valenţe feminine pe care Evanghelia le valorizează şi le face iradiante asupra lumii. Domnul şi Învăţătorul nu este tulburat de ea, nici de celelalte femei pentru că este complet liber să le iubească, să le însoţească spre învierea sa. Ba chiar este susţinut, urmat pretutindeni, până sub cruce. „Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea”. Ea este cea dintâi care-l vede pe Cel Înviat şi care duce această veste apostolilor. Evanghelistul Ioan întemeiază relatările învierii tocmai pe acest a vedea: „Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (In 20,20), „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,25) şi Maria Magdalena spune: „L-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus” (In 20,14).

Nimic nu este pus ca extraordinar, ci într-un scenariu deschis unde totul apare natural: este acel a vedea al inimii. Pe de altă parte, în sinoptici învierea este mereu asociată cu Galileea: „Acolo îl veţi vedea” (Mt 28,7). Galileea este locul experienţei trăite cu Învăţătorul. Pentru a continua să-l vadă trebuie să se întoarcă la ceea ce s-a sedimentat în inimă prin contactul viu cu El. Experienţă de viaţă veşnică, înviată. O spune Isus însuşi: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare va trăi” (In 11,25). Aşadar viaţa sa întrupată este deja înviere.

Maria îl vede pe Cel Înviat pentru că este părtaşă de forţa învierii, înviată la viaţă nouă de atingerea iubirii curate care pătrunde şi arde. Dezlegată de forţa morţii, de întunericul spiritual. Ea, femeia „din care au ieşit şapte diavoli” (Lc 8,2), probabil şi păcătoasa, se deschide profund la iubirea divină lăsând-o să acţioneze înlăuntrul ei aşa încât să fie complet regenerată de ea. Cei „şapte diavoli”, legându-se de monahismul de la începuturi, ar putea să fie cele şapte vicii capitale, adică ansamblul puterilor psihice care domină sufletul şi pe care monahii le numeau diavoli. De altfel acţiunea taumaturgică a lui Isus eliberează şi vindecă de aceste forţe care produc boli fizice, psihice şi spirituale.

Dacă Maria, mama lui Isus, întrupează curăţia de la început, Maria Magdalena întrupează truda transformării care cuprinde natura umană atunci când ajunge la ea atingerea iubirii divine. Subliniază asta iconografia care o reprezintă penitentă. Primind milostivire, devine model de milostivire, ia asupra sa povara omenirii. Fiind eliberată de suferinţă imensă, o recunoaşte pretutindeni, o îndură, acceptă s-o ia asupră-şi. Asta o uneşte cu cel iubit cu o iubire sublimă, o pune în comuniune profundă cu El. Răspunsul său fără rezerve măreşte în ea intensitatea de iubire deschizând-o universal la înţelepciunea inimii, la compasiune.

Simţindu-se vindecată, devine martoră a unei iubiri infinite, în acelaşi timp imagine a travaliului interior pe care-l realizează Duhul în adâncime pentru a scoate şi a elibera. Tocmai în textul ioaneu devine explicită trecerea: „Isus i-a zis: «Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru»” (In 20,17). În colocviul cu Isus înviat apare sublimitatea unei iubiri care depăşeşte dimensiunea naturală.

Maria, imediat ce este chemată pe nume, îl recunoaşte pe Învăţătorul, în acea clipă percepe indisolubilitatea comuniunii de iubire care uneşte pentru totdeauna fără a lega. Faptul de a-l vedea viu devine pentru ea consolare extraordinară, dar în acelaşi timp îi impune o dezrădăcinare din identificarea cu limitele spaţiale şi temporale, o solicită să perceapă schimbarea de perspectivă care înalţă spre El, punct de atracţie al întregii omeniri.

Mandatul apostolei apostolilor constă deci în a mărturisi puterea învierii în desfăşurare care acţionează pentru a transforma, care face omenirea părtaşă de viaţa Celui Înviat. Ea cheamă la deschiderea fără rezerve la iubirea lui Isus, la ardoarea spiritului său care trezeşte la viaţă nouă, aşa cum afirmă textul lui Ioan: „Dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,5). Învierea trupului este procesul în desfăşurare care purifică şi sfinţeşte viaţa întrupată în cel care crede şi se deschide la lumina Celui Înviat.

Aceasta este vestirea apostolei pe care îndeosebi femeile, în cadrul Bisericii, sunt chemate să şi-o însuşească. Maria Magdalena este femeia emancipată de Duhul, liberă pentru că este eliberată interior. Exprimă mutarea care cuprinde carnea şi sângele. Mărturiseşte itinerarul de transformare prin care, cum afirmă sfântul Paul, „se seamănă un trup firesc (sòma psychikòn) şi învie un trup spiritual (sòma pneumatikòn)” (1Cor 15,44). Itinerar care implică în primul rând transformareaerosului.

Aşadar omenitatea însufleţită de Duh şi plină de pietate e cea care mărturiseşte învierea. Apostola vesteşte că Isus a înviat prin propria viaţă, prin propria iubire care nu mai este seducătoare, posesivă, ci limpede, luminoasă, compătimitoare. Aceasta este trecerea cheie care deschide la adevărata milostivire, altminteri vestirea devine reprezentare goală a ceea ce ar trebui să fie, dar care nu este.

A clarifica valoarea trupului, a vieţii pământeşti, ca instrumente vii ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare, înseamnă în acelaşi timp a reevalua femininul, în cadrul Bisericii asociat mereu cu trupul, cu păcatul şi ţinut la margine. Forţa învierii în desfăşurare trece în acel aici şi acum unde veşnicul şi timpul converg.

Deci femeile sunt solicitate să recunoască şi să-şi însuşească traseul care se schiţează prin viaţa apostolei pentru a-l întrupa. Acolo unde nu este adevărată iubire între bărbaţi şi femei umanitatea devine sterilă. Aşa cum se întâmplă în lume, se întâmplă în Biserică: puţine naşteri, puţine vocaţii.