Autor: Thomas J. Craughwell
Traducere: Radu Capan
Sursa: CatholicEducation.org
Sf. Elena alături de Sfânta Cruce
De câte ori vine vorba despre relicve false, poţi fi sigur că cineva va spune: „Sunt atâtea bucăţi din Sfânta Cruce că ai putea reconstitui din ele Arca lui Noe!” Cine spune aceasta, conştient sau nu, reia afirmaţia umanistului olandez Erasmus, din secolul al XVI-lea, care într-o satiră despre pelerinaje spunea: „Se spune despre Crucea Domnului nostru, care este expusă public şi în privat în atâtea locuri, că, dacă toate fragmentele ar fi strânse la un loc, ar ieşi de-o navă de transporturi”.
Avem deci o replică cu o istorie în spate, dar oare este ea adevărată? Pare să fie dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, să răspundem acestei întrebări. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă, un învăţat francez, pe numele lui Charles Rohault de Fleury, şi-a asumat sarcina de a depista şi măsura fiecare relicvă a Sfintei Cruci.
Greutate şi volum
De Fleury, asemenea majorităţii contemporanilor săi, pornea de la convingerea că Isus a purtat întreaga cruce pe drumul de la palatul lui Ponţiu Pilat până pe culmea dealului Golgotei. [Pe la sfârşitul secolului al XX-lea, însă, istoricii au descoperit că aceia care erau condamnaţi la răstignire purtau doar bârna orizontală a crucii, cea verticală aşteptându-i la locul execuţiei.] Pentru a estima greutatea crucii purtate de Isus, de Fleury s-a bazat pe studii despre greutatea pe care bărbaţii puternici o pot duce în profesii dificile: un hamal robust, precum cei pe care îi vedem purtând bagaje uriaşe în filme vechi, putea duce 90 de kilograme pe distanţe până la 5km, timp de o oră, fără să aibă nevoie de odihnă; un tâmplar vânjos putea duce şi 100 de kilograme pe umerii săi pe o distanţă de 50 de metri, după care avea nevoie să îşi tragă sufletul. De Fleury a calculat că crucea probabil cântărea spre 100 de kilograme, dar ţinând cont că Isus a tras-o după El, şi nu a purtat-o pe sus, greutatea resimţită de Domnul nostru Isus Cristos ar fi fost de vreo 25 de kilograme. După biciuire, însă, chiar şi această greutate modestă era prea mult pentru Isus, făcându-i pe soldaţii romani să îi ceară lui Simon din Cirene să îl ajute la purtarea crucii.
Estimând greutatea crucii (100kg), de Fleury a estimat dimensiunea, sau mai bine spus volumul crucii. Considerând densitatea lemnului folosit de romani pentru răstigniri la 550 kilograme / metru cub, calculul ne duce la 0,18 m3 sau 180.000 de cm3. Dar volumul tuturor fragmentelor pe care le-a identificat el ajungeau la doar 4.000 cm3. Rezultatul l-a surprins, aşa că a pus o marjă generoasă de eroare pentru fragmentele ce erau în colecţii private sau de care nu aflase el, precum şi pentru fragmentele pierdute de-a lungul secolelor sau distruse în război sau în timpul Reformei. A înmulţit astfel estimarea sa iniţială cu 10 şi a ajuns la o nouă cifră: 40.000 de cm3, cam o cincime din volumul estimat al crucii purtate de Isus Cristos.
În anul 1870, de Fleury şi-a publicat descoperirile într-o carte intitulată „Mémoire sur les Instruments de la Passion” („Memoriu despre instrumentele pătimirii”). De Fleury concluziona că dacă ar fi cumva reasamblate toate relicvele din Sfânta Cruce care s-au mai păstrat până atunci, nu ar fi suficient pentru a răstigni un om, cu atât mai puţin pentru a construi o Arcă a lui Noe. Autoarea catolică din secolul al XXI-lea Evelyn Waugh, din Anglia, referindu-se la concluziile lui de Fleury, a spus: „În ceea ce priveşte volumul, aşadar, nu există nici o exagerare în convingerea credincioşilor”.
Descoperirea Crucii
Episcopul Eusebiu de Cezarea (aprox. 260-341) ne povesteşte că în anul 327, Constantin, primul împărat creştin al Romei, i-a scris Sf. Macarie, Episcop de Ierusalim, cerându-i să distrugă Templul lui Venus ce era înălţat pe dealul Golgotei şi al Sfântului Mormânt, şi să construiască acolo o Bazilică, pe cheltuiala lui Constantin. Deşi Episcopul Eusebiu menţionează că Sf. Elena, mama lui Constantin, era în Ţara Sfântă în acel moment, nu spune că ea ar fi fost implicată în proiectul de demolare, apoi de construcţie, nici că aceia care au lucrat au găsit acolo Sfânta Cruce.
La 20 de ani de la ridicarea Bazilicii Sfântului Mormânt, Episcopul de Ierusalim din acea vreme, Sf. Chiril (aprox. 315-386), se referă la relicvele Sfintei Cruci într-o predică, spunând: „Întreaga lume a fost de atunci umplută de bucăţi din lemnul Crucii”. Arheologii au descoperit în ruinele unor biserici din secolul al IV-lea, din Algeria de astăzi, inscripţii care spun că respectivele lăcaşe de cult au găzduit cândva mici relicve din Sfânta Cruce. Pe la sfârşitul acelui secol, scriitori creştini, printre care Sf. Ambrozie, acceptau ca fapt că Sfânta Elena a fost cea care a descoperit Sfânta Cruce.
Conform unei tradiţii străvechi, sub templul roman muncitorii au găsit trei cruci, dar nimic nu distingea Crucea lui Isus de celelalte două cruci, ale tâlharilor care au fost răstigniţi alături de El. Sf. Elena a adus acolo o femeie pe moarte, punând-o să atingă fiecare dintre cruci. După ce a atins una, femeia bolnavă a fost imediat vindecată, ceea ce a fost luat ca semn că aceea era Crucea pe care a murit Domnul nostru Isus Cristos.
Venerarea Sfintei Cruci
Sf. Elena a luat o parte din Cruce şi a adus-o la Roma, unde a aşezat-o într-o capelă din palatul ei (acum Bazilica „Sfânta Cruce din Ierusalim”). Restul din Sfânta Cruce a rămas în Ierusalim, într-o capelă lipită de Bazilica Sfântului Mormânt. În anul 381, Egeria, o călugăriţă din Spania sau din sudul Franţei, a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă. Într-o lungă scrisoare, către comunitatea ei religioasă de acasă, ea a descris experienţa pelerinajului. În dimineaţa Vinerii Mari, s-a alăturat unei mari mulţimi în capela Sfintei Cruci. După ce Episcopul de Ierusalim a intrat şi s-a aşezat pe tron, diaconii au purtat o casetă de argint şi au pus-o pe o masă acoperită cu o pânză.
Egeria scria: „Caseta este deschisă şi (lemnul Crucii) este scos, şi atât lemnul Crucii cât şi titulus-ul (inscripţia pe care Pilat a pus-o deasupra capului lui Cristos) sunt puse pe masă. Acum, când au fost puse pe masă, Episcopul, stând pe tron, ţine ferm capetele lemnului sfânt în mâinile sale, în timp ce diaconii stau în jurul lui, păzindu-l. Este păzit deoarece este obiceiul ca oamenii, atât credincioşii cât şi catecumenii, să vină unul câte unul, să se închine în faţa mesei, să sărute lemnul sfânt şi să treacă mai departe. Şi deoarece, nu ştiu când, cineva se spune că a muşcat şi a furat o bucată din lemnul sfânt, este păzit de diaconii care stau împrejur, ca nimeni care se mai apropie să nu mai încerce aşa ceva. Şi în timp ce toţi oamenii trec unul câte unul, închinându-se, ei ating Crucea şi titulus-ul, mai întâi cu fruntea, apoi cu ochii; apoi sărută Crucea şi trec mai departe, dar nimeni nu îşi pune mâna pe ele.”
Ca în vremea Egeriei, creştinii râvnesc după relicve ale Sfintei Cruci, ceea ce a făcut de-a lungul anilor să apară o serie de relicve false, unele produse voit, altele perpetuate cu bună intenţie. Astăzi este aproape imposibil să distingi care dintre relicve sunt adevărate, în timp ce totuşi relicvele expuse în Bazilica „Sfântului Mormânt” din Ierusalim, respectiv în Bazilica „Sfintei Cruci din Ierusalim” din Roma, sunt foarte probabil autentice.