Giordano Bruno: Cum un fapt devine ficţiune (anticatolică)

Autor: Robert P. Lockwood
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, noiembrie 2009

Un prieten m-a întrebat „Ai auzit vreodată de Giordano Bruno? Un tip mi-a spus că Inchiziţia l-a ars pe rug, el care era un mare om de ştiinţă şi un erou al Italiei”. Eu i-am răspuns: „Giordano Bruno a murit din cauza unui ego puternic, din cauza pretenţiilor intelectuale, a lipsei de onestitate, a unui libido hiperactiv şi pentru că a fost un preot ticălos care a permis să fie hirotonit chiar dacă el nu credea în niciunul dintre adevărurile esenţiale ale credinţei. A fost o ţintă vie pentru Inchiziţie”.

Bine, poate Cardinalul Angelo Sodano, fost secretar de stat al Vaticanului, a spus-o mult mai diplomatic la aniversarea a 400 de ani de la moartea lui Bruno, în anul 2000: el a numit moartea lui Giordano Bruno „un episod trist”, dar a refuzat să-şi ceară scuze pentru acţiunile inchizitorilor. Giordano Bruno a fost uitat de istorie până când a fost înviat ca un martir pentru ştiinţa modernă în secolul al XIX-lea, deşi era departe de a fi un om de ştiinţă ca oricare altul. Povestea lui este o lecţie despre modul în care se nasc legendele urbane catolice.

Teologie incorectă, ştiinţă incorectă

Bruno s-a născut în anul 1548 în Nola, care făcea parte din Regatul Napoli. A intrat în mănăstirea dominicană şi a fost hirotonit preot la vârsta de 24 de ani. Încă de la începutul noviciatului, Bruno a avut o teologie diferită şi ciudată. El şi-a scos din chilie toate obiectele religioase, mai ales cele închinate Fecioarei Maria – iar mai târziu şi-a criticat un coleg seminarist pentru lecturile lui devoţionale.

Până la vârsta de 18 ani, el respinsese deja divinitatea lui Cristos şi credinţa în Preasfânta Treime. În lumea contemporană lui, Bruno nu a fost considerat doar eretic, ci şi ateu. (În secolul al XVI-lea, ateismul era definit nu ca o respingere completă a existenţei lui Dumnezeu – o poziţie pur şi simplu de neînţeles -, ci ca o respingere a lui Cristos.) Bruno şi-a păstrat însă aceste opinii pentru el şi a fost hirotonit preot pentru Ordinul Predicatorilor în anul 1572. În acest moment, el a început să-şi dezvolte un amestec de idei, o combinaţie între Platon, teologia protestantă, mistica ebraică, propriul său „ateism” şi rătăcirile filosofice ale unui preot şi cardinal german din secolul al XV-lea, Nicolaus Cusanus (1400-1464).

Bruno a ajuns să creadă că Dumnezeu a creat – şi continuă să creeze – un număr infinit de lumi, atât într-un spaţiu exterior infinit de mare, cât şi un într-un spaţiu interior infinit de mic. Această credinţă într-un „spaţiu interior” infinit de mic de creaţie i-a făcut pe unii să-l vadă ca pe iniţiatorul ştiinţei moderne, aşa cum înţelegem noi că lumea este alcătuită din particule atomice şi subatomice. Dar, în acest sens, el a preluat pur şi simplu speculaţiile Cardinalului Cusanus, care erau cugetări filozofice, nu investigaţii ştiinţifice. Scopul lui Cusanus a fost să găsească dovada existenţei lui Dumnezeu – acţiunea creaţiei lui Dumnezeu, atât în aspectele mari cât şi în cele mărunte.

Scopul lui Bruno a fost diferit, descriind un univers fără sfârşit în care se crea ceea ce Dumnezeu avea nevoie, mai degrabă decât un univers care avea nevoie de Dumnezeu. Aşa cum spunea unul dintre colegii lui de chilie din Veneţia: „El a spus că Dumnezeu a avut nevoie de lume la fel de mult pe cât lumea avea nevoie de Dumnezeu şi că Dumnezeu nu ar fi nimic fără lume şi din acest motiv, Dumnezeu nu a făcut nimic decât să creeze noi lumi”. Dacă aceasta sună a abureală, este pentru că exact aşa şi este.

Încercarea de a ajunge la rădăcina convingerilor lui Bruno este ca şi lupta cu un ţipar. Metodele ştiinţifice utilizate de către un adevărat om de ştiinţă în formare ca Nicolaus Copernic au fost procesele de gândire liberă cu care Bruno nu era de acord. Tocmai de aceea alegerea lui ca martir al ştiinţei este ciudată. Deşi avea cunoştinţe de matematică contemporană, Bruno le-a utilizat prea puţin pentru calcule sau observaţii, preferând să împrumute idei din întregul peisaj şi să le îmbine în ceva de neînţeles. „Ştiinţa” lui Bruno este la fel de lipsită de sens astăzi cum a fost şi în vremea lui.

Triplă excomunicare

Bruno şi-a câştigat efectiv reputaţia pe care a avut-o în timpul vieţii datorită unor fapte memorabile. Din instruirea sa dominicană el a adaptat sisteme mnemonice care permiteau predicarea ce putea dura ore întregi, dar care era remarcabil de ordonată. Ca tânăr preot, Bruno a călătorit la Roma pentru a-şi demonstra talentul înaintea Papei Pius al V-lea. Dar chiar şi aici Bruno a eşuat. Se pare că nu a putut – sau nu a dorit – să-i instruiască pe alţii referitor la abilităţile sale mnemonice, fie de teamă că „trucurile” lui ar fi putut fi furate de alţii, fie pur şi simplu din cauză că a fost incapabil să-şi expună sistemul într-o manieră ordonată.

Bruno a rămas în Ordinul Dominican timp de aproximativ 10 ani. În anul 1576, temându-se că ideile sale l-ar aduce faţă în faţă cu autorităţile bisericeşti, Bruno a luat-o la sănătoasa. El a rătăcit o vreme prin Italia şi Franţa, ajungând în cele din urmă în Geneva în anul 1579, unde s-a prezentat ca fiind calvin. A început apoi să îl insulte pe un eminent profesor calvin şi a devenit curând un calvin excomunicat. În aceste condiţii, a decis să fugă la Paris, unde regele Henric al III-lea l-a implicat în formarea mnemonică.

În Franţa, a publicat o serie de lucrări despre mnemonică şi lucrări menite să-i prezinte explicit „filozofia naturală”. Până atunci, deşi s-a dovedit interesat să se întoarcă la Ordinul său, „evadarea lui din mănăstire a însemnat, de asemenea, o eliberare de voturile de castitate şi ascultare, alergând după femei interesat mai degrabă de plăcerile trupeşti decât de dorinţe poetice” (Ingrid D. Rowland, Giordano Bruno, Philosopher Heretic, p. 159).

Lucrările sale scrise în Franţa sunt un amestec de bombasticism, insulte, misticism bizar şi ideologie excentrică pură. În încercarea de a explica această filozofie dezorganizată, el a celebrat „magia” – pe care biografa sa Rowland a dorit să o destigmatizeze, explicând-o ca pe un fel de înţelepciune pământească. Dar el a îmbrăţişat magia, crezând în calităţile oculte ale numerelor şi obiectelor. De asemenea, el a susţinut că demonii cauzează boala, care putea fi vindecată prin atingerea unui rege sau prin saliva unui al şaptelea fiu.

Atunci când regele Henry a început să-şi afirme credinţa catolică cu mai multă tărie, împotriva hughenoţilor, Bruno s-a decis că Franţa ar putea să nu fie cel mai bun loc pentru un dominican excomunicat. În anul 1583, el a ajuns în Anglia. Dar, într-un rar exemplu de judecată sănătoasă în Anglia elisabetană, Bruno a părăsit în râsetele auditoriului o dezbatere de la Oxford. În luna octombrie a anului 1585 el era din nou la Paris, iar apoi a plecat în Germania.

În anul 1588 el a fost profesor la Helmstedt, dar apoi a fost excomunicat de către luterani, care l-au acuzat că este calvin. Excomunicat de Biserica Catolică, de calvini şi de luterani – şi niciodată pe baza pretinselor sale convingeri „ştiinţifice” – Bruno a mers la Frankfurt, unde a sperat să-şi facă o viaţă în rândul tipografilor şi al vânzătorilor de cărţi. În această perioadă, el şi-a prezentat încă o dată foarte clar refuzul de a crede în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, în Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, sau în păcatul originar. În anul 1591 el a decis să se întoarcă totuşi în Italia catolică.

Eretic judecat

Bruno şi-a asigurat ceea ce părea a fi o poziţie destul de confortabilă – profesor pentru gazda lui din Veneţia. Însă fie cel care îl găzduia s-a simţit înşelat, fie l-a deranjat atenţia indecentă pe care Bruno i-o acorda soţiei sale, căci l-a predat pe acesta Inchiziţiei din Veneţia în anul 1592. Cele mai multe cazuri aduse în faţa Inchiziţiei din Veneţia s-au încheiat cu achitare. Dar acest caz era diferit: aveau de-a face cu un preot renegat care se confrunta cu acuzaţii grave, inclusiv erezie şi blasfemie făţişă.

Deşi Bruno accepta (oarecum) punctul de vedere al lui Copernic despre universul în care pământul se rotea în jurul soarelui, el nu a fost judecat pentru aceste convingeri. În zilele lui Bruno, Biserica nu condamnase încă punctul de vedere al lui Copernic. Abia după mai bine de trei decenii de la moartea lui Bruno, Galileo va fi acuzat pentru opinii similare, dar numai pentru că credea că aceste opinii sunt un fapt absolut şi nu simple ipoteze. Deşi Bruno nu era de acord cu niciun fel de autoritate religioasă, el a preluat ereziile din vremea lui, care i-au infuzat gândirea şi scrierile.

Sfântul Oficiu din Roma a aflat că Bruno a fost acuzat în Veneţia şi a cerut să fie extrădat. În general, Veneţia respingea astfel de cereri, dar în acest caz dorea să scape de Bruno. Deşi acesta a făcut o ofertă nesinceră de a-şi retrage o parte din opinii, oficialii Bisericii nu l-au crezut. În data de 20 februarie 1593, Veneţia l-a trimis la Roma. Procesul său în Roma a durat şapte ani. La început, Bruno s-a apărat susţinând că cele mai multe erezii ale sale erau glume care nu trebuiau luate în serios, dar pe măsură ce procesul evolua el a devenit mai încăpăţânat. În cele din urmă a trecut de la ceea ce ar fi putut fi interpretat ca negocierea opiniilor sale la sfidare. A refuzat să-şi retracteze ereziile şi a susţinut că judecătorii nu au nicio autoritate asupra lui. Judecătorii nu au avut de ales şi l-au condamnat pe baza propriilor sale afirmaţii, predându-l autorităţilor seculare din Roma. El a fost executat în 17 februarie 1600.

Un martir pentru „ştiinţă”

Astfel s-ar fi sfârşit „trista poveste” a lui Giordano Bruno. El a murit nu ca un om de ştiinţă sau pentru convingerile sale ştiinţifice, ci pentru că a respins adevărurile fundamentale ale credinţei, pe care promisese să le susţină la momentul hirotonirii – divinitatea lui Cristos, prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, Preasfânta Treime. El a îmbrăţişat fiecare fantezie trecătoare, de la reîncarnare la divinaţie.

Deşi astăzi este dificil de înţeles cât de scandalos a fost acest lucru pentru contemporanii săi, la acel moment astfel de opinii – mai ales din partea unui preot care căzuse în „păcatele trupeşti” -, erau considerate ca punând în pericol mântuirea sufletelor şi armonia fundamentală a comunităţii. Soarta lui a fost pecetluită atunci când a refuzat să retracteze cele afirmate. Bruno a dispărut din istorie timp de 300 de ani, până când a fost „înviat” în Italia anti-clericală în secolul al XIX-lea. Unificarea Italiei din secolul al XIX-lea s-a desfăşurat prin confiscarea Statelor Papale vechi de secole, încheindu-se cu asedierea Romei în anul 1870.

Unificarea nu a pus însă capăt revoltelor anti-clericale şi anti-papale şi demonstraţiilor care deveniseră o obişnuită a vieţii din Roma. În anul 1876, un grup de studenţi romani au decis să strângă fonduri pentru a ridica o statuie în onoarea lui Bruno, deşi nimeni nu auzise de el cu excepţia câtorva savanţi, lucrările sale nu fuseseră citite, şi chiar şi cei câţiva care s-au aventurat să facă acest lucru l-au găsit de neînţeles. Dar din moment ce el a fost considerat o victimă a Inchiziţiei şi a-l onora era o insultă la adresa papalităţii, forţele anti-clericale din toată Italia s-au alăturat cauzei.

Au fost solicitate donaţii din toată Europa seculară, şi contribuţiile au venit de la persoane cum ar fi Victor Hugo din Franţa şi Henrik Ibsen din Norvegia. Ei nu aveau nicio idee despre cine urma să fie onorat, dar din moment ce statuia urma să fie un atac la adresa Bisericii Catolice, au fost dispuşi să contribuie. Bruno a fost reinventat ca martir al ştiinţei şi al raţiunii. În 9 iunie 1889, peste 2.000 de organizaţii anti-clericale s-au adunat la înălţarea statuii lui Bruno. „Astăzi”, au a anunţat ei, „s-a născut religia raţiunii”. O generaţie mai târziu, Italia va fi un stat fascist.