Avortul: Terminologia şi diferitele forme

Autor: pr. Isidor Chinez
Sursa: Isichi.WordPress.com

Acest articol reprezintă prima parte (din patru) în care am împărţit un amplu material semnat de pr. Isidor Chinez şi folosit ca suport de curs la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi.

Inviolabilitatea embrionului uman poartă cu sine înainte de toate insuprimiabilitatea: „să nu ucizi”, în care ia formă imperativă primară valoarea vieţii, priveşte înainte de toate viaţa embrională. Nu este vorba doar de o prioritate cronologică, ce cere tutelarea vieţii umane la începutul său, este vorba încă şi mai mult de o prioritate logică, legată de binele moral pe care viaţa embrională îl constituie pentru totdeauna, fără nici o excepţie. Această viaţă nu constituie doar un bun fizic, aşa încât în anumite circumstanţe să fie îngăduit a se distruge, ea este un bine moral, din care cauză suprimarea ei este totdeauna un rău moral, adică un păcat şi niciodată un simplu rău fizic. În acest context se pune problema avortului, pe care o vom aborda în acest material.

1. Terminologia

Avort în limbajul curent este sinonim cu suprimare. Termenul indică uciderea unei vieţi la începuturile ei (abortus). Practica aceasta constă în expulzarea din uterul matern a unui făt viu, care nu este capabil să trăiască în afara sânului matern. În foarte multe cazuri este vorba de embriotomie care constă în uciderea fătului care se află încă în uter.

a) Ambiguitatea termenului. Ioan Paul al II-lea în Evangelium vitae denunţă ambiguitatea terminologiei folosită pentru a indica avortul – «întrerupere de sarcină» – „care tinde să-i ascundă adevărata natură şi să-i atenueze gravitatea în opinia publică” (EV 58). De fapt această terminologie se lasă ca o cortină de fum asupra realităţii de violenţă omicidă care este avortul: vorbind de „sarcină”, atenţia se îndreaptă mai mult asupra femeii decât asupra copilului, întrucât sarcina este un indiciu special al femeii; şi vorbind despre „întrerupere” este ştearsă orice referinţă la tragicitatea avortului, căci se întrerupe o conversaţie, o transmisie tv, care se va relua imediat. De aceea, Sfântul Părinte nu ezită să prezinte ca o datorie a timpului prezent aceea de „a privi adevărul în faţă şi de a spune lucrurilor pe nume, fără a ceda unor compromisuri de comoditate sau ispitei de autoamăgire” (EV 58). Se impune deci „restaurarea adevărului”, iar „restaurarea adevărului înseamnă, înainte de toate, a chema cu numele lor actele de violenţă, oricare ar fi formele pe care le iau. Trebuie să numim omuciderea cu numele său: omuciderea este o ucidere a unui om” [1].

b) Definiţia. Trebuie să chemăm avortul cu numele său adevărat. Papa dă o adevărată definiţie a avortului, distanţându-se în mod clar de cea obişnuită şi tradiţională („expulzarea fătului viu dar nonviabil”): „avortul provocat este uciderea deliberată şi directă, oricum ar fi săvârşită, a unei fiinţe umane în faza iniţială a existenţei sale, cuprinse între zămislire şi naştere„ (EV 58).

2. Diferite forme de avort

1) Avortul „terapeutic”

Se pune adesea în domeniul medical problema avortului „terapeutic”: este consiliat avortul, având în vedere sănătatea fizică sau psihică a mamei. Dar putem vorbi într-adevăr de un avort „terapeutic”?

a) Un termen impropriu. Trebuie spus de la început că este improprie denumirea cu adjectivul „terapeutic”, pentru că de fapt nu este vorba despre terapie, decât în sens impropriu şi larg. Pentru a fi vorba de terapie, una dintre condiţii este ca intervenţia medico-chirurgicală să fie direct îndreptată spre îngrijirea sau spre îndepărtarea părţii bolnave fizic; în cazul avortului aşa-zis „terapeutic” nu este vorba de a trata o boală, ci mai curând, este suprimarea fătului (sănătos) pentru a evita agravarea sănătăţii sau pericolul vieţii mamei.

b) „Indicaţiile” privind avortul „terapeutic”. Avortul „terapeutic” este „indicat” de medici când:

1) există de facto condiţii organice care complică sarcina sau în care sarcina provoacă o agravare a stării de sănătate a mamei. Însă aceste condiţii pot fi controlate şi compensate printr-o asistenţă medicală adecvată. Progresele medicinii şi ale asistenţei medicale reduc tot mai mult riscurile asupra vieţii şi sănătăţii mamei. Este clar că în aceste cazuri este lipsit de orice motivaţie avortul chiar şi numai din punct de vedere medico-deontologic.

2) există condiţii în care întreruperea sarcinii ar influenţa pozitiv starea de sănătate a mamei. În realitate avortul influenţează mai mult negativ această stare a sănătăţii mamei decât continuarea sarcinii, sau în orice caz avortul nu determină o îmbunătăţire substanţială. Rezultă clar că nu se justifică întreruperea sarcinii din punct de vedere medical.

3) există condiţii în care agravarea este reală, dar ea poate fi înfruntată prin metode terapeutice diferite de avort, cum ar fi: dializa periodică a gravidei care suferă de o insuficienţă renală gravă, cardiochirurgia pentru femeile cu afecţiuni cardiace… Este clar că în aceste cazuri adevărata terapie – care elimină direct boala fără să afecteze viaţa fetusului – este singura terapie permisă.

În lumina progreselor ştiinţei şi asistenţei medicale, multe din aceste „indicaţii” şi-au pierdut capacitatea de motivaţie. Tuberculoza, cardiopatiile, bolile vasculare, bolile aparatului hemopoietic (unele forme de anemie), bolile renale, bolile hepatice şi ale pancreasului, bolile gastro-intestinale, chorea de sarcină, miastenia gravis, tumorile (cu excepţia celor ale aparatului genital), toate aceste boli în lumina celor afirmate mai sus ne orientează spre o drastică reducere a bazei medicale a acestor „indicaţii” şi spre o progresivă reducere a cazurilor în care, în lipsa unor alternative terapeutice, persistă un adevărat risc pentru viaţa şi sănătatea mamei [2].

Putem spune deci că „înţeles ca act orientat să ferească pacienta de pericolul iminent al morţii şi ca intervenţie terapeutică de neînlocuit pentru atingerea acestui scop, avortul terapeutic a pierdut cu adevărat mult teren şi nu-şi mai găseşte un loc logic printre criteriile moderne asistenţiale: dimpotrivă, în multe împrejurări acute s-a dovedit mai degrabă dăunător decât util tocmai din cauza stării de «dezechilibru» matern” [3].

2) Avortul eugenetic

Avortul eugenetic provocat pentru a evita naşterea copiilor cu malformaţii se răspândeşte datorită posibilităţilor crescute de „diagnoză prenatală”. Această diagnoză ar trebui să fie făcută nu cu prezumţia de a decide asupra dreptului la existenţă şi prin urmare cu condamnarea la moarte a celui care urmează să se nască, ci cu scop „terapeutic” (aşa cum are loc în cazul diagnosticării persoanelor deja născute) sau ca o căutare a intervenţiilor posibile pentru reducerea malformaţiilor şi ca pregătire psihologică a părinţilor de a înfrunta realitatea.

Apărarea „calităţii vieţii” trebuie înţeleasă ca o căutare a ameliorării existenţei, nu ca un criteriu de selecţie pentru viaţă, întrucât dreptul la viaţă depinde de faptul existenţei şi nu de condiţiile de sănătate. Din punct de vedere etic prezenţa unei malformaţii sau a unui handicap nu ştirbeşte cu nimic realitatea ontologică a celui care urmează să se nască. Prezenţa într-un subiect uman a unei stări de handicap, a unei boli, cere din partea familiei şi a societăţii mai multă protecţie şi mai mult ajutor. Recurgerea la avort pentru a împiedica naşterea acestor subiecţi cu malformaţii sau purtători de handicap, cu scopul de a-i împiedica să pornească pe „un drum deloc uman” dar şi pentru a evita tributul de sacrificiu ca şi obligaţiile economico-financiare pe care le presupune pentru familie şi societate este o decizie total lipsită de simţul unei adevărate moralităţi. O astfel de atitudine evocă ideologia rasistă de care se deosebeşte doar prin scopul urmărit: pentru rasişti scopul era purificarea speciei, pentru cultura actuală care promovează avortul eugenetic motivaţia este cu caracter socio-economic, ba chiar hedonist [4].

Societăţii îi revine obligaţia de a promova cercetarea şi sprijinul pentru prevenirea unor astfel de malformaţii în cauzele lor precum şi susţinerea familiilor prin mijloace adecvate în cazul naşterii unor astfel de copii cu dificultăţi.

3) Avortul cu „naştere parţială”

Termenul vine din engleză „partial-birth abortion”, adică avort cu naştere parţială, şi desemnează o tehnică de avort folosită în ultimele luni de sarcină, prin care este practicată o naştere intravaginală parţială a fătului viu, urmată de o aspirare a conţinutului cerebral înainte de completarea naşterii. Concret, iată tehnica avortului cu naştere parţială, practicată în SUA din luna a patra până la sfârşitul sarcinii. Ghidat de ultrasunete, medicul care face avortul prinde cu un foarfec un picior al copilului, pe care apoi îl trage prin vagin în exterior. Scoate apoi trupul copilului cu excepţia capului. În acest timp, în mod normal, copilul se zbate. Cu foarfecele face atunci o incizie la baza craniului, prin care face să treacă vârful unui foarfec pentru a perfora cutia craniană. Introduce în orificiul făcut astfel capătul unui tub legat la o pompă prin care este aspirat creierul şi conţinutul cutiei craniene a copilului. În acest moment, pentru a duce la bun sfârşit avortul, nu mai rămâne decât să extragă din uter craniul redus în volum şi copilul în cele din urmă este aruncat.

Motivul dezvoltării acestei metode este de ordin legal. Curtea Supremă a SUA a deliberat că termenul „persoană”, aşa cum este folosit în al XIV-lea amendament al Constituţiei, nu se aplică copilului nenăscut. De aici s-a dedus posibilitatea de a pune capăt vieţii unui copil fără a cădea sub incidenţa justiţiei, şi aceasta până în momentul naşterii. Pe de o parte legile diferitelor state precizează toate că, în cursul naşterii, când un copil a ieşit complet din sânul matern, şi când manifestă şi chiar cel mai mic semn de viaţă, el este persoană în faţa legii, aşa încât dacă cineva l-ar priva deliberat de viaţă ar fi un omicid pe plan legal. Pe de altă parte, este din punct de vedere legal posibil a lua viaţa unui copil, în cursul naşterii, cu condiţia ca să fie încă parţial în uter.

Dacă avortul este inuman în sine, cel aşa-zis cu „naştere parţială” este de trei ori mai mult. Din fericire, cu un vot de 5 la 4, Curtea Supremă a SUA a decretat pe 18 aprilie 2007 prima limitare la avortul terapeutic şi a confirmat o lege semnată de preşedintele Bush în 2003 care opreşte avortul cu „naştere parţială”.

4) Forme „ascunse” de avort

„Pentru a facilita răspândirea avortului, s-au investit şi continuă să se investească sume uriaşe destinate punerii la punct a unor preparate farmaceutice care fac posibilă uciderea fătului în sânul matern, fără a mai fi necesară recurgerea la intervenţia medicului. Însăşi cercetarea ştiinţifică, în această privinţă, pare preocupată exclusiv să obţină produse tot mai simple şi mai eficace împotriva vieţii şi, în acelaşi timp, capabile să sustragă avortul oricărei forme de control şi de responsabilitate socială” (EV 13).

De fapt este vorba de anumite tehnici de control al naşterilor, denumite în mod impropriu contraceptive, care nu împiedică întâlnirea celulelor germinale, deci fecundarea, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă termenul de contraceptiv sau antifertilizant. Mecanismul lor în realitate este de a împiedica ovulul fecundat de a se instala în uter. Cei care fac propagandă acestor tehnici sunt atenţi să nu le numească avortive sau provocatoare de avort întrucât pentru mulţi avortul înseamnă ceva dramatic; de aceea sunt definite interceptive, adică interceptează zigotul pe care nu-l lasă să se instaleze, sau contragestative (de la contragestion, în analogie cu contraception), întrucât este împiedicată sarcina să continue după instalarea embrionului în uter. Pentru a fugi de ceea ce este evident s-a recurs la ingrediente lingvistice rezervând termenul de avort doar cazului eliminării embrionului deja implantat în uter, uitând în mod voit că viaţa este un fapt, o realitate evidentă şi nu o definiţie. Dintre interceptive şi contragestative sau avortive cele mai răspândite actualmente sunt: pilula de bază cu conţinut de progesteron (minipilula), injecţiile trimestriale şi implanturile subcutanate pe bază de progestinici sau estro-progestinici, spiralele (IUD = intrauterine device), vaccinul anti (Gonadropina Corionica umana = hCG), pilula de a doua zi, prostaglandinele şi medicamentele luteolitice (printre care RU 486). Folosirea lor nu cere în marea majoritate a cazurilor spitalizarea femeii, de aceea sunt aproape la îndemâna tuturor [5].

5) Avortul spontan

Este avortul care are loc independent de voinţa subiectului. Sunt numeroase avorturile care se produc în mod spontan, mai ales în primele stadii de dezvoltare embrională. Din unele studii se deduce că cel puţin 60% dintre embrionii concepuţi nu urmează evoluţia normală şi se pierd [6].

Un avort este totdeauna o anomalie. Iar o anomalie contrazice per se norma şi ca atare nu poate fi ridicată la paradigma adevărată a acţiunii. Faptul că se verifică „în natură” (adică nu este produs în mod artificial prin intervenţia directă a omului) precum şi rata de frecvenţă ridicată cu care se întâmplă nu fac normală anomalia. Natura de fapt nu este izvor de moralitate în ceea ce se întâmplă şi este verificat empiric şi statistic, dar pentru semnificaţia inteligenţei care distinge adevărul de distorsiuni, norma de anomalii. Avortul spontan este totdeauna o distorsiune care nu legitimează nici nu permite vreo alegere avortivă. „În natură” se verifică atâtea fenomene distructive şi involuntare care nu autorizează pe nimeni să le împlinească în mod deliberat. În perspectivă etică există diferenţă substanţială între un rău care are loc independent de intenţiile şi deliberările subiectului şi răul intenţionat şi deliberat de acesta: primul este un rău „fizic”, al doilea este un rău „moral” şi deci culpabil. Aici stă diferenţa dintre un avort spontan în anumite faze şi condiţii de dezvoltare embrionară care se pot verifica în natură şi un avort procurat care este voluntar.

Verificarea unui rău „în natură” nu numai că nu autorizează comiterea lui, dar duce mai curând la prevenirea şi împiedicarea lui: iar aceasta este o datorie morală. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre avorturile spontane: în măsura posibilului ele trebuie prevenite şi împiedicate. Erorile naturii nu trebuie repetate. Acolo unde natura greşeşte, omul care îi este păzitor înţelept şi responsabil trebuie să o corijeze cu ingeniozitatea sa şi mijloacele care îi stau la dispoziţie.

Referitor la avorturile spontane trebuie recurs la mijloacele obişnuite şi proporţionale, adică la intervenţiile preventive şi terapeutice accesibile în mod normal şi adecvate sau pe măsura efectelor previzibile. Nimeni nu este obligat să recurgă la orice mijloc posibil: şi aici ar putea să apară forme de „încrâncenare terapeutică”, inacceptabile din punct de vedere etic.

Obligaţia de a nu întrerupe viaţa umană este diferită de aceea de a o păstra. „Să nu ucizi”, ca orice precept negativ, obligă totdeauna şi în mod continuu de a nu ucide. „A păstra viaţa umană”, ca orice precept pozitiv, obligă totdeauna, dar nu în orice circumstanţă, la a pune la dispoziţie mijloacele necesare subzistenţei. Datorăm vieţii embrionare, ca oricărei existenţe umane, mijloacele obişnuite şi raţionale (acelea care includ o proporţie între avantajele şi dezavantajele prevăzute în favoarea celui interesat) pentru a trăi, dar nu cele extraordinare şi neproporţionate [7]. Moartea aparţine vieţii, trebuind şi putând să o marcheze în orice moment din cursul său, chiar şi în primele sale faze. Omul nu o poate provoca, dar nici nu o poate împiedica cu orice preţ. Astfel, în prezenţa parcursului terminal al unei vieţi embrionale sau fetale, omul trebuie să aibă un respect sacru: în imposibilitatea de a o salva cu mijloacele ordinare şi proporţionate pe care le are la dispoziţie, trebuie să accepte acest parcurs [8].

Aşadar, există vreo obligaţie morală în a evita sau nu avortul spontan? Da, există obligaţia de a interveni preventiv şi terapeutic: embrionul sau fătul expus avortului spontan trebuie îngrijit la fel ca şi cel care este deja născut. Astfel orice femeie, în momentul în care bănuieşte că ar exista începutul unei sarcini, trebuie să apeleze la toate observaţiile care pot reduce riscul unui avort spontan. În cazul în care factorii de risc ţin de mediu, obligaţia de a interveni priveşte nu numai persoana ci întreaga societate. După constatarea necesităţii unei intervenţii trebuie precizat că ea se va face cu mijloacele adecvate, evitând exagerarea terapeutică faţă de fetus, pentru care momentul morţii – în acest caz – ar fi amânat doar cu câteva ore [9].

Note
[1] GIOVANNI PAOLO II, Messagio per la XIII Giornata Mondiale della Pace „La verità, forza capace” (18.12.1979): Insegnamenti di Giovanni Paolo II, n. 2, 1979, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1980, 1446.
[2] Cf. E. SGRECCIA – V. TAMBONE, Manual de bioetică, 143.
[3] A. BOMPIANI, „Le indicazioni dell’aborto «terapeutico»: stato attuale del problema” în A. FIORI – E. SGRECCIA, ed., L’aborto. Riflessioni di studiosi cattolici, Milano 1975, 214.
[4] Cf. E. SGRECCIA – V. TAMBONE, Manual de bioetică, 147.
[5] Pentru aprofundare se poate vedea M.L.DI PIETRO – R. MINACORI, „Sull’abortività della pillola estroprogestinica e degli contraccettivi” în Medicina e Morale, 5 (1996), 863-900.
[6] D.K. EDMONDS – K.D. LINSDAY, „Early embrionic mortality in women” în Fertility and sterility, 38 (1982) 447, citat de E. SGRECCIA – V. TAMBONE, Manual de bioetică, 153.
[7] De văzut capitolul cu „folosirea proporţionată a mijloacelor terapeutice” din CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia despre eutanasie Iura et bona, (5 mai 1980), IV.
[8] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, 85; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia despre eutanasie Iura et bona, IV.
[9] Cf. E. SGRECCIA – V. TAMBONE, Manual de bioetică, 153-154.

Material preluat de pe blogul O antropologie creştină