Doar dacă veţi fi ca pruncii

Autor: Kathy Stone
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: This Rock, ianuarie 2010

Adolescentă fiind, credeam că mersul la biserică este o aventură mistică, plină de un limbaj ciudat, clopote şi tămâie. Ştiam că suntem într-un loc sacru pentru că era atât de misterios şi impunea respect. Întotdeauna m-am simţit în pace şi în siguranţă acolo. Apoi, dintr-o dată, totul s-a schimbat. A devenit oarecum familiar: înţelegeam cuvintele care se spuneau, şi mai erau şi cântece şi ţinutul de mâini, iar sacralitatea părea să fi dispărut. Fiind catolică din naştere, am primit Sacramentele, dar cateheză am făcut prea puţin. Ambii părinţi erau credincioşi practicanţi şi considerau că Spovada şi Liturghia făceau parte din rutina vieţii. Şi eu credeam acelaşi lucru – nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc, atâta doar că nu înţelegeam de ce.

Acasă mă confruntam cu neînţelegerile dintre părinţii mei, şi mă rugam lui Dumnezeu să le pună capăt, crezând din tot sufletul că El va interveni şi le va face să înceteze. Nici o secundă nu m-am îndoit că El îmi va asculta rugăciunea. Apoi, când aveam 13 ani, relaţia lor şubredă s-a încheiat. Deşi rugăciunile îmi fuseseră ascultate, niciodată nu îmi trecuse prin cap că divorţul ar putea fi răspunsul. Eram dezamăgită. Mi se părea că Dumnezeu nu m-a ascultat deloc. Pe la vârsta de 15 ani, am decis că religia mea era o înşelătorie şi am anunţat-o pe mama mea că nu voi mai merge la biserică.

Fac cum cred

Pentru următorii zeci de ani, m-am aflat la cârma vieţii mele. Am trăit după regulile mele. Fiind un produs al anilor ’70, mă confruntam cu o luptă între un puternic simţ etic – în care îmi doream cu disperare să cred – şi moravurile societăţii actuale. Sex, droguri şi rock’n’roll era deviza tuturor tinerilor. Deoarece eram convinsă că eu îmi conduc viaţa, nu era nevoie să îmi justific faptele în faţa nimănui. Eu controlam totul, şi nimeni nu mă putea convinge că este altfel. Îmi stabilisem un plan de viaţă şi nimic nu îl putea schimba.

În facultate, l-am întâlnit pe Garth, viitorul meu soţ, deşi nu credeam atunci acest lucru. Niciunul dintre noi nu căuta o relaţie de lungă durată. Căsătoria şi mai ales copiii nu făceau parte din vocabularul meu. După calculele mele, viaţa mea se îndrepta într-o cu totul altă direcţie şi ştiam exact încotro. Cu toate acestea, ne-am căsătorit înainte să termin facultatea. Am găsit rapid un serviciu şi nu mult după aceea am cumpărat o casă. După 4 luni după ce ne-am aşezat în noua noastră casă, eram deja însărcinată. Am hotărât împreună cu soţul meu că, de vreme ce urma să fim părinţi, eu să rămân acasă până ce copilul va merge la şcoală şi abia apoi să mă întorc la servici. La 18 luni de la naşterea primului nostru copil, s-a născut cel de-al doilea. Şi cam aşa s-au dus planurile mele – cu siguranţă Dumnezeu are simţul umorului!

Viaţa era minunată şi toată lumea era frumoasă. Viaţa mea o luase într-o cu totul altă direcţie, şi mica mea familie era acum centrul atenţiei mele. Fiecare moment era dedicat la a le oferi copiilor mei familia pe care eu nu am avut-o niciodată. Copiii mei au devenit pasiunea pentru care trăiam şi aveam încredere în capacitatea mea de a le asigura un mediu familial pozitiv.

O excursie de neuitat

Când fiul meu cel mare, Nathan, avea vreo 4 ani, a început să arate cu mâna spre turlele bisericilor de fiecare dată când plecam cu maşina în drumeţii şi mă ruga să îl duc înăuntru. Îl întrebam de ce şi răspunsul lui era întotdeauna: „Vreau să merg înăuntru”. Am încercat să ignor cererea lui, dar luni întregi la rând m-a întrebat când îl voi duce în „locul acela” (nu ştia că se numeşte biserică). Într-un final, când avea aproape 6 ani, am hotărât cu soţul meu că vom face „o excursie” la biserica parohială din centrul vechi istoric din San Diego şi vom lua masa acolo – o ieşire frumoasă de familie. Speram că această ieşire va satisface curiozitatea lui Nathan şi va pune capăt insistenţelor lui de a merge în „locul acela”.

Am intrat în biserică. Nathan a îngenunchiat imediat în bancă şi şi-a împreunat mânuţele, cu capul aplecat într-un gest de reverenţă. L-am întrebat ce face, iar răspunsul a fost: „Şşşt, mamă, mă rog”. Niciodată nu fusese învăţat să facă acest lucru şi nu văzuse pe cineva făcând aceasta, cel puţin din câte ştiam eu. Fiul meu cel mic, Devon, care avea pe atunci vreo 4 ani, aştepta afară cu soţul meu. Când Nathan a terminat rugăciunea, s-a ridicat şi a mers la fiecare dintre staţiunile Căii Crucii, arătând către ele şi spunând „da”, ca şi cum ar confirma că sunt corecte şi la locul lor. Apoi a mers spre baptisteriu şi mi-a spus: „Aici spală capul copilului, mamă”. Eram consternată – de undea avea el informaţiile acestea? Într-un final, s-a uitat la confesional, a arătat înspre uşă şi a spus: „Nu este bine, trebuia să fie o perdea aici”. Auzind această remarcă, mi s-a făcut părul măciucă şi eram gata să plec – mi-am amintit că în vremea copilăriei mele, confesionalul avea draperii de catifea în locul uşilor.

L-am convins pe Nathan că trebuie să plecăm deoarece tati şi Devon ne aşteptau afară şi le era foame. Pe toată durata mesei, Nathan a insistat că vrea să meargă înapoi în acel loc, despre care acum îi spusesem că se numeşte biserică. Ne-am întors, oprindu-ne pe drum să luăm îngheţată. Nathan mi-a dat îngheţata mie, spunând că nu îi trebuie, tot ce vrea este să meargă înapoi la biserică. Am ajuns a doua oară la biserică, dar am descoperit că nu mai puteam intra, datorită unui incident care a implicat poliţia. Nathan a fost atât de dezamăgit încât cu greu l-am putut consola, dar până la urmă a acceptat că va trebui aştepte până ne vom întoarce la biserică în altă zi, şi am mers spre casă.

Unii oameni ar fi luat acest eveniment drept un semn de la Dumnezeu. Eu însă am insistat că a fost doar o întâmplare şi am încercat să o dau uitării. Deşi credeam că experienţa lui Nathan fusese reală, nu aveam nici o explicaţie logică pentru ea. În următoarele luni, am încercat să îl împăcăm mergând la diferite servicii neconfesionale. Aveau tot felul de activităţi distractive pentru copii, dar nu păreau să îl satisfacă deloc. El dorea să meargă înapoi la biserică.

Oare plutesc?

Au mai trecut încă doi ani până când un alt eveniment din viaţa mea să mă întoarcă la credinţă. Eu şi soţul meu mergeam la o întâlnire Amway, împreună cu alte câteva cupluri. Ei erau de diferite confesiuni creştine şi au dorit să meargă în acea duminică dimineaţa la un serviciu neconfesional. Noi fiind responsabili cu transportul, nu am avut ce face decât să îi ducem. Ajunşi acolo, i-am spus soţului meu, Garth, că aş vrea să stau în cel mai ascuns colţişor, să pot dormi în voie. Doar ce aţipisem când deodată am simţit o senzaţie foarte ciudată: ca şi când scalpul îmi fusese deschis şi eram trasă în sus spre tavan. Mi-a fost frică să deschid ochii şi l-am întrebat pe soţul meu, în şoaptă, dacă mai ating pământul cu picioarele. M-a întrebat dacă glumesc. Am deschis ochii şi nu îmi venea să cred că era în continuare aşezată. Simţisem ca şi cum aş fi plutit deasupra tuturor.

Cam în acelaşi timp, pastorul i-a chemat pe toţi care doresc să îl recunoască pe Isus Cristos drept Domnul şi Mântuitorul lor să vină în jurul „altarului”. Am simţit o forţă atât de puternică de a merge încât nu mi-am putut opri picioarele să coboare scările până am ajuns la mulţimea de jos. Garth a venit cu mine doar pentru că i-am spus că am impresia că nu mă vor ţine picioarele şi voi cădea. În timp ce stăteam în mijlocul mulţimii, am văzut un tătic cu o fetiţă pe umerii lui. Ochii ei păreau să îmi spună că înţelege şi că totul va fi bine. Nu am mai văzut niciodată atâta înţelepciune în nişte ochi atât de tineri – şi imediat am avut încredere în ea. Emoţiile m-au copleşit deodată şi lacrimile au început să îmi curgă pe obraji. Am rămas cu privirea una asupra celeilalte. Apoi ea mi-a întins mânuţa şi a aşteptat până am prins-o de mânuţă. Am început să plâng necontrolat. Nu mai vedeam nimic şi pe nimeni în jurul meu. Ea m-a ţinut de mână, uşor, până când „chemarea la altar” s-a terminat şi a trebuit să se întoarcă cu tatăl ei la locul lor. Niciodată nu mai simţisem aşa o iubire şi o acceptare copleşitoare cum am simţit în acele câteva minute când ţineam acea mână micuţă. Am ştiut că fusese prezent Spiritul Sfânt.

O dorinţă de nestăvilit

Am plâns timp de o săptămână. Întrebam mereu ce ar trebui să fac acum? Şi mereu primeam acelaşi răspuns: „Roagă-te Rozariul”. Ei bine, ştiam că doar catolicii se roagă Rozariul, şi ultimul lucru ce doream să îl fac era să mă reîntorc în Biserica Catolică. Săptămâna următoare, epuizată emoţional şi mental, i-am spus mamei mele că mă gândisem că aş avea nevoie să merg la o Liturghie în parohia catolică. Mi-a răspuns că ea începuse să meargă la Liturghie cu o lună în urmă, deoarece simţise un impuls puternic să facă aceasta. Am mers împreună la Liturghie în acea duminică: eu tremuram.

Deîndată însă ce a început Liturghia, m-am simţit ca acasă. Era ca şi cum o greutate uriaşă îmi fusese ridicată de pe umeri şi am simţit, după mulţi ani, o pace interioară. După ce am mai mers la Liturghie de câteva ori, i-am spus soţului că vreau să primim binecuvântarea căsătoriei, pentru ca să mă pot împărtăşi după aceea. Eram copleşită de dorinţa de a reveni pe deplin în Biserică. El a fost de acord şi copiii au fost încântaţi. Au fost în al nouălea cer când au auzit că îi vor putea vedea pe părinţii lor „căsătorindu-se în biserică”.

De atunci mi-am îmbrăţişat credinţa într-un mod în care nu credeam că ar fi posibil. Setea mea de a înţelege catolicismul este de nepotolit, şi în fiecare zi continui să învăţ despre credinţă mai mult decât îmi imaginam vreodată că aş putea să o fac. Mă simt acasă. Pot doar să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răbdarea şi disponibilitatea Lui de a aştepta după aceia dintre noi care încercăm cu încăpăţânare să dovedim faptul că nu avem nevoie de El pentru a ne împlini scopul vieţii noastre. Fără El, ce scop demn de trăit am avea?