Noua evanghelizare şi actualitatea învăţăturii lui Isus

Autor: Arhiepiscopul Jose Octavio Ruiz Arenas
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 29 iulie 2012

Noua evanghelizare nu constă în vestirea unui mesaj nou, diferit de cel din totdeauna, şi nici în simpla folosire de noi strategii sau de metode noi şi zgomotoase pentru a-i atrage pe oameni. În realitate, este vorba de a ne întoarce la „prima iubire” despre care ne vorbeşte Cartea Apocalipsului, atunci când îi reproşează Bisericii din Efes. Noua evanghelizare trebuie să fie orientată pentru a face astfel ca bărbatul şi femeia din această societate secularizată să trăiască din nou bucuria prezenţei şi a apropierii iubirii lui Dumnezeu în vieţile lor. Este vorba de a reveni la prospeţimea Evangheliei şi de a fi surprinşi şi uimiţi de însuşi cuvântul lui Isus, aşa cum s-a întâmplat atunci când El şi-a început viaţa publică, iar oamenii care îl ascultau se întrebau „Ce este aceasta? O învăţătură nouă dată cu autoritate”, şi erau uimiţi de faptele săvârşite de Isus (cf. Marcu 1,27). Cuvintele Sale nu erau numai noi, ci şi eficace. Noutatea nu era numai în modul Său de a vorbi sau de a acţiona, ci în însăşi persoana lui Isus: Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, revărsarea lui Dumnezeu în existenţa noastră. Pentru aceasta, El este mereu nou pentru toată omenirea şi, prin intermediul harului Duhului Sfânt, cuvintele Sale sunt mereu actuale.

Aşadar, noutatea trebuie să o căutăm în primul rând chiar în Evanghelia vestită: este „Vestea cea Bună”, proclamarea fericită a „venirii împărăţiei lui Dumnezeu promisă de veacuri în Scriptură” (Lumen gentium, 5). Pentru aceasta, atunci când Isus s-a născut în ieslea umilă din Betleem, îngerul le-a spus păstorilor: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Luca 2,10-11). Aşadar, Vestea Bună este vestirea misterului pascal al lui Cristos, a morţii şi învierii Sale, pe care încă din timpul apostolilor Biserica a anunţat-o cu fidelitate întregii lumi.

Prin urmare, noua evanghelizare trebuie să se orienteze spre o ascultare reînnoită a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a putea iradia prospeţimea, noutatea perenă, fascinaţia Evangheliei. Este vorba aşadar despre a redescoperi în viaţa creştină punctul central al Cuvântului divin, ca izvor de viaţă şi de bucurie, fundament al credinţei noastre şi al speranţei noastre. Dacă Biserica doreşte să fie prezenţă efectivă în lumea de astăzi şi să îndeplinească misiunea sa evanghelizatoare, atunci trebuie să fie misionară; însă pentru a fi misionară trebuie să fie în mod necesar o comunitate de discipoli, aşezată la picioarele Învăţătorului, care bea din izvorul bogat al Cuvântului Său pentru a merge să vestească Evanghelia.

Pentru acest motiv, Papa Benedict al XVI-lea subliniază necesitatea ca „Cuvântul să devină alimentul său pentru ca, prin propria experienţă, credincioşii să vadă că cuvintele lui Isus sunt duh şi viaţă (cf. Ioan 6,63). Cum ar vesti altminteri un mesaj al cărui conţinut şi spirit nu îl cunosc profund? Trebuie să bazăm angajarea noastră misionară şi toată viaţa noastră pe stânca Cuvântului lui Dumnezeu” (Discurs inaugural la a V-a Conferinţă Generală a Episcopatului Latino-American şi din Caraibe, Aparecida 2007).

Noutatea nu înseamnă aşadar ceva din punct de vedere temporal, ceva care se naşte sau apare pentru prima dată, ci mai degrabă din punct de vedere calitativ, ceva nou pentru că se prezintă în mod atrăgător, minunat, plin de viaţă. Evanghelizare „nouă” pentru că arată adevăratul drum pentru a-l găsi pe Cristos, care vine ca să răspundă la neliniştile cele mai profunde ale fiinţei umane şi ca să arate care este adevărata semnificaţie a existenţei noastre. În afară de aceasta, aşa cum afirma Cardinalul Ratzinger, este vorba despre a ne dărui lui Cristos însuşi, de vreme ce El este Calea (Ioan 14,6) şi singurul capabil să distrugă sărăcia cea mai profundă pe care o poate avea omul, adică incapacitatea de bucurie, plictiseala vieţii considerate absurdă şi contradictorie, şi acest lucru poate să îl comunice numai acela care are viaţa, acela care este Evanghelia în persoană. În acest sens, aşa cum afirma deja Papa Paul al VI-lea, Biserica evanghelizatoare „începe prin a se evangheliza pe ea însăşi” (Evangelii nuntiandi, 15).

Pe de altă parte, însă, această noutate trebuie să fie profund înrădăcinată în inima celui care vesteşte şi proclamă Cuvântul. Pentru a realiza noua evanghelizare trebuie să ne lăsăm umpluţi de Cristos, trebuie să avem acea „inimă nouă şi duh nou” despre care vorbea profetul Ezechiel. Şi „duhul nou” care apare în acel text nu este distinct de Duhul lui Dumnezeu însuşi, care ne este transmis la Botez, pentru ca să ne putem naşte la o existenţă nouă, lăsând în urma noastră încăpăţânarea de a face răul, indiferenţa, mândria, individualismul, şi să reuşim să ne despuiem de omul vechi şi de faptele sale şi să ne îmbrăcăm în „omul nou” (cf. Coloseni 3,9-10), cu o inimă nouă, o inimă de carne care, stimulată de Duhul Sfânt, să ne facă să acţionăm din iubire (cf. Romani 5,5). Numai aşa devine realitate invitaţia pe care Isus o adresa lui Nicodim – şi pe care ne-o adresează nouă – „să ne naştem din nou” (cf. Ioan 3,1-8), adică să ne deschidem la acţiunea Duhului Sfânt, să ne convertim, să renunţăm la păcat şi la îndepărtarea de Dumnezeu pentru a intra într-un raport de prietenie şi de iubire cu El.

Cu alte cuvinte, noua evanghelizare este o chemare la convertire şi la speranţă, întemeiată pe promisiunile lui Dumnezeu şi care are drept certitudine de neclintit Învierea lui Cristos, primă vestire şi rădăcină a oricărei evanghelizări, fundament al oricărui progres uman, principiu al oricărei culturi creştine autentice. Rezultă aşadar că componenta esenţială a noii evanghelizări este cristologică, deoarece în Cristos devin noi toate lucrurile (cf. Apocalips 21,5). Dacă ajungem la această schimbare radicală, vom reuşi să ne umplem de bucurie datorită apropierii lui Dumnezeu în viaţa noastră, vom descoperi prezenţa lui Cristos alături de noi şi vom simţi o bucurie de nestăpânit, care ne face să o împărtăşim cu alţii. Pentru a face noua evanghelizare, persoana trebuie să fie complet îndrăgostită de Domnul şi să îşi sature setea de Dumnezeu cu Cuvântul lui Cristos, aşa cum a făcut samariteana. În acel episod din viaţa lui Isus vedem că El nu vine niciodată să ne ia ceva, ci chiar vine să ne ofere darul lui Dumnezeu, să ne implice în iubirea Sa. În realitate, lui Cristos îi este sete pentru a sătura setea noastră; şi dacă îl primim, ne vom sătura cu Duhul Său şi asemenea samaritenei vom merge să proclamăm mesajul Său (cf. Ioan 4,29). „Cât este de important pentru timpul nostru să descoperim că numai Dumnezeu răspunde la setea care se află în inima oricărui om!” (Verbum Domini, 23).

Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu arată noutatea sa permanentă şi prin faptul că, adresându-se fiecăruia dintre noi, ia în considerare aspectul istoric al realităţii noastre şi continuă să se întrupeze în ziua de astăzi a istoriei, ne cheamă să ascultăm strigătul persoanelor, cu bucuriile şi speranţele lor, şi să observăm noile realităţi în care trăim, să discernem şi să răspundem la noile semne ale timpurilor şi să examinăm cu atenţie cultura în care suntem integraţi, pentru a putea incultura Evanghelia. În felul acesta, noua evanghelizare trebuie să reia dialogul dintre credinţă şi cultură, pentru a căuta răspuns la noile situaţii pe care le trăim, iluminându-le cu lumina credinţei.

Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a explica parametrii în care trebuie inserată noua evanghelizare, a creat câteva expresii care au devenit după aceea paradigmatice ori de câte ori ne referim la noul elan misionar cu care trebuie să fie înzestrată acţiunea evanghelizatoare: „Nouă în ardoarea sa, în metodele sale şi în exprimarea sa” (Discurs la adunarea CELAM, Haiti, 1983).

Nouă în ardoarea sa: este vorba despre entuziasmul, forţa şi convingerea cu care este vestită Evanghelia. Cheia se află în faptul că acela care propune vestirea lui Cristos este un „om nou”, care a acceptat convertirea şi este profund unit cu El, pentru a obţine sfinţenia. Această nouă ardoare implică să ne întoarcem la predica primilor discipoli, oameni care, deşi foarte simpli, au transformat lumea cu ceea ce un termen neotestamentar numeşte parresia: curajul de a nu reduce adevărul la tăcere, îndrăzneala de a merge spre cei care nu vor să asculte, acţiunea stimulată de focul iubirii divine, aşa ca în cazul apostolului Paul şi al martirilor de la începuturile Bisericii, cărora nu le-a fost teamă în faţa adversităţilor, închisorii sau morţii.

Nouă în metodele sale: este vorba de o adevărată reînnoire pastorală, care să lase deoparte metode care de acum sunt ineficace şi să caute calitatea şi profunzimea în forma de a vesti Evanghelia, punând în mişcare procese evanghelizatoare reale, aşa cum a făcut Isus cu discipolii, dar cu actualele instrumente de comunicare. Noi metode înseamnă şi să ne folosim de tot ceea ce dispunem pentru a trece de la o pastoraţie conservatoare la o pastoraţie misionară, care să meargă în întâmpinarea celui care este departe şi, fidelă faţă de Duhul Sfânt, să încerce să răspundă cu curaj şi hotărâre la provocările pe care trebuie să le înfrunte pentru a realiza misiunea Bisericii. De aici necesitatea unei creativităţi puternice şi – aşa cum afirmă documentul de la Aparecida – a unei „convertiri pastorale” care să ia în considerare cu atenţie contextul istoric în care este situată Biserica şi să conducă la trăirea şi încurajarea unei spiritualităţi de comuniune şi de participare, în care să se ofere spaţiu amplu dinamismului laicilor pentru ca să îşi exercite propria conducere şi responsabilitate eclezială, precum şi tinerilor.

Nouă în exprimarea sa: este vorba despre a căuta un limbaj care, fără a trăda semnificaţia profundă a misterelor credinţei noastre, să fie comprehensibil lumii actuale şi să se adapteze la diferitele situaţii şi la diferitele culturi. Acest lucru comportă o reînnoire a limbajelor tradiţionale utilizate până acum în cateheză, în liturgie şi în celelalte mijloace de comunicare a credinţei. Biserica trebuie să deschidă un dialog cu actuala cultură pentru a elimina distanţa care îl desparte pe omul de astăzi de bogăţia Evangheliei şi a-l facă să simtă apropierea şi dorinţa de solidaritate şi de comuniune care emană din catolicitate. Biserica şi cultura au nevoie una de cealaltă. Prin urmare, noua exprimare cere un stil de mărturie şi este necesar, aşadar, ca acela care evanghelizează să mărturisească prin propria viaţă şi să fie coerent cu credinţa sa. Într-adevăr, la începuturile Bisericii, primii creştini erau convingători prin mărturia lor de viaţă, prin slujirea dezinteresată a celorlalţi şi prin iubirea care îi unea între ei.

Această nouă exprimare nu se referă numai la cuvintele folosite în comunicarea verbală, ci se referă şi la limbajul care provine din „porunca nouă”, din porunca iubirii, care interpelează la dialog, la slujire, la solidaritate, la căutarea dreptăţii, egalităţii şi promovării umane. Noua evanghelizare, amintea Papa Ioan Paul al II-lea, trebuie de aceea să cuprindă printre elementele sale esenţiale vestirea doctrinei sociale a Bisericii, instrument de orientare corectă atunci când trebuie răspuns la marile provocări ale lumii contemporane.

În timpul secolului trecut, a devenit tot mai clar că o convertire autentică include o angajare pentru binele comun. Sinodul Episcopilor din 1971 afirma că „acţiunea în favoarea dreptăţii şi participarea la transformarea lumii ni se prezintă clar ca o dimensiune constitutivă a predicării Evangheliei, adică a misiunii Bisericii pentru răscumpărarea neamului omenesc şi eliberarea din orice situaţie asupritoare”.

Prin urmare, Biserica este chemată să transmită „noutatea” mereu actuală a Evangheliei, „noutate” veche şi veşnic nouă, acea noutate care provine din însăşi persoana lui Isus şi din vestirea de către El a venirii Împărăţiei în mijlocul nostru. Aşadar, este vorba de a o prezenta cu bucurie şi entuziasm, deoarece Cuvântul care este vestit trebuie să se întrupeze în cultura noastră şi să umple de entuziasm şi de speranţă pe cei care îl ascultă.

(Text apărut iniţial pe ITRC.ro)