Virtuţile teologale (II)

Autor: Rev. Lawrence G. Lovasik
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: The Apostolate's Family Catechism

133. Ce este virtutea teologală a speranţei?

Speranţa este virtutea supranaturală prin care ne angajăm cu fermitate în inimile noastre să împlinim legământul şi planul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, crezând cu tărie că El, Care este atotputernic şi fidel promisiunilor Sale, ne va da, în milostivirea Sa, fericirea veşnică şi mijloacele pentru a o obţine, dacă ţinem acest angajament. Aceste promisiuni ne sunt date prin meritele suferinţelor şi lucrării lui Isus Cristos.

Speranţa ţine de voinţă şi face ca o persoană să dorească şi să se angajeze pentru obţinerea vieţii veşnice, care este viziunea cerească a lui Dumnezeu. Speranţa dă încredere omului că va primi harurile necesare pentru a ajunge în Rai, şi dorinţa de a face orice este nevoie pentru a atinge acest ţel.

„Căci în speranţă am fost mântuiţi. Dar speranţa care se vede nu este speranţă, deoarece cum ar putea spera cineva ceea ce vede? Însă, dacă sperăm ceea ce nu vedem, atunci aşteptăm cu răbdare” (Romani 8,24-25).

Temeliile speranţei sunt atotputernicia lui Dumnezeu, bunătatea Lui şi fidelitatea Lui faţă de ceea ce a promis. „Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi” (Isaia 40,31).

Virtutea speranţei este insuflată la Botez, împreună cu harul sfinţitor, şi este necesară mântuirii. Actele individuale de speranţă sunt de asemenea necesare mântuirii şi sunt cerute de Dumnezeu tuturor celor care au ajuns la vârsta raţiunii. „Însă noi, fiind fii ai zilei, să nu ne pierdem cumpătul, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a iubirii, având drept coif speranţa mântuirii” (1Tesaloniceni 5,8).

Actele de speranţă sunt cerute în momentele în care apare ispita descurajării sau disperării, şi sunt implicite în fiecare faptă bună supranaturală. „Milostivirea Mea nu se va depărta de la Tine şi legământul Meu de pace nu se va zdruncina, zice Domnul, Care are milă de tine” (Isaia 54,10).

Virtutea speranţei este capacitatea permanentă de a primi puterea angajamentului încrezător al lui Isus faţă de planul şi de Noul Legământ al Tatălui Său. Este capacitatea de a folosi această putere pentru a dezvolta deprinderile speranţei supranaturale. Aceste deprinderi fac ca inimile noastre să se angajeze cu perseverenţă şi încredere faţă de Dumnezeu şi de Împărăţia Iubirii Sale – un angajament care, cu Botezul, ne incorporează în Trupul Mistic al lui Cristos şi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Putem face un act de speranţă spunând: „Dumnezeu meu, sper în Tine. Doresc şi mă angajez ferm să obţin tot ceea ce mi-ai promis şi m-ai invitat să dobândesc. Cu încredere în promisiunile Tale, în milostivirea Ta şi în puterea Ta, îţi cer tot ceea ce doreşti să îmi dai pentru a îndeplini planul Tău şi Noul Tău Legământ cu mine.”

Catehismul Bisericii Catolice

1817. Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică, punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe ajutorul harului Spiritului Sfânt. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită, căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evrei 10, 23). „Acest Spirit, El l-a revărsat peste noi, din belşug, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, îndreptăţiţi prin harul lui Cristos, să dobândim întru speranţă moştenirea vieţii veşnice” (Tit 3, 6-7).

Veritatis splendor

Spaţiul spiritual al speranţei este întotdeauna deschis pentru om, cu ajutorul harului dumnezeiesc şi cu cooperarea libertăţii omului. În Crucea mântuitoare a lui Isus, în darul Spiritului Sfânt, în Sacramentele care izvorăsc din coasta străpunsă a Răscumpărătorului (cf. In. 19,34), credinciosul găseşte harul şi puterea de a respecta întotdeauna Legea Sfântă a lui Dumnezeu, chiar în mijlocul celor mai mari dificultăţi. (nr. 103)

Conciliul Vatican II

Cei care au această credinţă trăiesc în speranţa descoperirii fiilor lui Dumnezeu, amintindu-şi de crucea şi învierea Domnului. În peregrinarea acestei vieţi, ascunşi cu Cristos în Dumnezeu şi eliberaţi de robia bogăţiilor, tinzând spre bunurile ce rămân în veac, ei se dedică total, cu suflet generos, pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a pătrunde şi desăvârşi sfera realităţilor pământeşti cu spiritul creştin. În greutăţile vieţii acesteia, ei îşi află tărie în speranţă, considerând că „nu se pot măsura suferinţele ceasului de faţă cu mărirea viitoare care se va arăta în noi” (Rom 8,18). (Apostolicam actuositatem, nr. 4)

Speranţa escatologică nu diminuează importanţa îndatoririlor pământeşti, ci mai degrabă oferă noi motive pentru îndeplinirea lor. Dimpotrivă, când lipsesc fundamentul divin şi speranţa vieţii veşnice, demnitatea omului este foarte grav lezată, aşa cum se constată adeseori astăzi, iar enigmele vieţii şi morţii, ale vinovăţiei şi durerii rămân fără soluţie, astfel încât nu rareori oamenii se cufundă în disperare. (Gaudium et Sper, nr. 21)

Rugăciunea concluzivă

Spirite Sfinte, Tu eşti Paracletul, Mângâietorul puternic, Cel pe care Isus Cristos, încă de pe pământ, a promis să îl trimită Apostolilor Săi, şi prin ei nouă. Ne punem speranţa în Tine. Ai venit la noi aşa cum ai venit şi la ei.

Tu eşti Izvorul Viu în ale cărui ape curăţitoare şi înnoitoare sufletele noastre sunt purificate, sfinţite şi înviorate. Tu eşti Dulcea Ungere care umple toate puterile sufletelor şi trupurilor noastre cu uleiul bucuriei, dându-le tăria şi energia spirituală de care au nevoie.

Spirite Sfinte, Tu cunoşti slăbiciunile noastre şi cu câtă insistenţă caută să ne distrugă duşmanul mântuirii noastre. Fără ajutorul Tău puternic noi nu putem să ne apărăm de răutatea, perfidia şi puterea unui duşman atât de teribil. Cu ajutorul Tău, putem să facem totul şi să nu ne fie teamă de nimic.

Spirite Divin, cu speranţă ne îndreptăm către Tine, nu doar pentru a ne apăra de duşmanii noştri spirituali, ci şi pentru acea adevărată pace interioară care izvorăşte din Tine. Viaţa noastră de pe pământ este un război; duşmanii din interior şi duşmanii din exterior caută mereu să ne distrugă pacea. În adâncul sufletelor noastre vom avea însă pacea, pentru că Tu locuieşti acolo, dându-ne harul sfinţitor. Dumnezeule care locuieşti în noi, umple străfundul inimilor noastre cu pace, cu speranţă şi cu bucurie, pentru ca nimic să nu ne tulbure. Asemenea copilului care se ţine de mâna tatălui său şi nu îi este teamă atâta timp cât e astfel protejat, ajută-ne să mergem cu încredere pe calea spre Rai.

Spirite Sfinte, în mijlocul durerilor, încercărilor, ispitelor, dezamăgirilor şi suferinţelor mentale şi fizice ale vieţii, cerem de la Tine alinare şi mângâiere. Mângâie-ne prin Sacramente, în special prin Euharistie şi prin Spovadă. Mângâie-ne prin harurile Tale lucrătoare. Îndulceşte-ne truda şi durerea vieţii, luminează-ne înţelegerea pentru a cunoaşte valoarea suferinţei şi întăreşte-ne voinţa ca să îmbrăţişăm această suferinţă cu curaj şi cu bucurie. Mângâie-ne prin gândul la Rai şi la răsplata fericită care ne aşteaptă. Îţi mulţumim, Spirite al păcii şi al bucuriei, pentru că locuieşti în noi, în sufletele noastre. Faptul că ştim că Tu eşti cu noi este izvorul speranţei noastre. Amin.

Exerciţii

1. Dacă avem virtutea speranţei, ce dorim şi ce primim prin această dorinţă? Care este temelia speranţei noastre?
2. Care sunt unele dintre semnele ce arată că cineva este cu adevărat o persoană plină de speranţă?
3. Copiaţi următoarea rugăciune şi încercaţi să o memoraţi ca să o puteţi spune des, în special în momentele de suferinţă şi de descurajare: Dumnezeul meu, sper în Tine, pentru har şi pentru mărire, datorită promisiunilor Tale, milostivirii Tale şi puterii Tale. Amin.

134. Ce este virtutea teologală a iubirii?

Iubirea este virtutea supranaturală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile, pentru El însuşi, şi pe semenii noştri ca pe noi înşine, ca parte a iubirii noastre pentru Dumnezeu.

„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22,37-39)

Deoarece iubirea este primită în suflet la Botez, împreună cu harul sfinţitor, este adesea identificată cu starea de har. O persoană care şi-a pierdut virtutea supranaturală a iubirii şi-a pierdut starea de har, deşi ar putea să mai aibă virtuţile speranţei şi credinţei.

Un act de iubire este un act supranatural, bazat pe credinţă, în care Dumnezeu este iubit pentru El însuşi şi nu pentru vreo speranţă de recompensă. Acest act cere harul divin, fie cel sfinţitor, fie cel lucrător, sau ambele. De asemenea, este calea normală de a creşte în virtutea iubirii.

Un simplu act de iubire poate fi făcut cu următoarele cuvinte: „Dumnezeul meu, deoarece eşti atât de bun, te iubesc din toată inima mea. Ca parte a iubirii mele pentru Tine, îmi iubesc semenii ca pe mine însumi, deoarece Tu ne-ai iubit într-atât încât ne-ai creat, ne-ai răscumpărat, ne-ai împăcat cu Tine şi ne-ai înfiat ca şi copii ai Tăi, destinaţi pentru Împărăţia Ta cerească.”

Iubirea supranaturală constă în principal în voinţă, nu în emoţii. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a fi disponibili să renunţăm la orice mai degrabă decât să îl ofensăm pe Dumnezeu printr-un păcat de moarte.

Putem avea o iubire adevărată, supranaturală pentru aproapele nostru chiar şi atunci când la nivel natural simţim o puternică aversiune faţă de el. Astfel, iertăm de dragul lui Dumnezeu răul pe care ni l-a provocat. Ne rugăm pentru el şi suntem gata să îl ajutăm dacă situaţia o cere. Atunci avem o iubire supranaturală pentru aproapele nostru.

Virtutea iubirii este capacitatea permanentă de a primi puterea iubirii şi a dăruirii de sine a lui Isus. Este capacitatea de a folosi această putere pentru a dezvolta deprinderile iubirii supranaturale bazată pe realitatea asemănării noastre cu şi în Cristos, Tatăl şi Spiritul Sfânt, şi cu Maria, Sf. Iosif, îngerii, sfinţii, şi toţi ceilalţi în Isus. Aceste obiceiuri de iubire fac ca inimile noastre să spună „da” lui Isus şi la tot ce doreşte El să ne dea şi să ne ceară. Acest „da” îi permite lui Isus să înceapă să trăiască şi să crească în noi, individual şi colectiv, şi nouă să trăim şi să creştem în El.

Sfânta Scriptură

Iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească, întreceţi-vă în a vă stima unii pe alţii. Neobosiţi în râvnă, înflăcăraţi de Spirit, slujiţi Domnului. Plini de bucurie în speranţă, statornici în încercare, stăruiţi în rugăciune. Luaţi parte la trebuinţele sfinţilor! Practicaţi ospitalitatea! Binecuvântaţi pe cei care vă persecută: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei care se bucură şi plângeţi cu cei care plâng. (Romani 12,10-15)

Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor de aceeaşi credinţă. (Galateni 6,10)

Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. (1Corinteni 13,4-7)

Catehismul Bisericii Catolice

1823. Iubirea devine, prin voinţa lui Isus, porunca cea nouă (cf. Ioan 13, 34). Iubindu-i pe ai săi „până la sfârşit” (Ioan 13, 1), El a făcut cunoscută iubirea pe care a primit-o de la Tatăl. Iubindu-se unii pe alţii, ucenicii imită iubirea lui Isus, pe care au primit-o, la rândul lor, în ei. De aceea, Isus spune: „După cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea” (Ioan 15, 9). „Aceasta este porunca mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12).

1827. Practicarea tuturor virtuţilor este însufleţită şi inspirată de iubire. Aceasta este „legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14); ea este forma virtuţilor; le leagă şi le orânduieşte între ele; ea este izvorul şi ţinta practicării lor creştine. Dragostea garantează şi purifică în noi capacitatea umană de a iubi; o ridică la perfecţiunea supranaturală a iubirii divine.

Veritatis splendor

Şi Vechiul şi Noul Testament afirmă explicit că fără iubirea faţă de aproapele, care se concretizează în respectarea poruncilor, iubirea adevărată faţă de Dumnezeu nu este posibilă. (nr. 14)

Dragostea, după exigenţele radicalismului evanghelic, îl poate duce pe credincios la mărturia supremă a martiriului. Iar aceasta tot după exemplul lui Isus, care moare pe Cruce: „Aşadar, fiţi imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi – le scrie Paul creştinilor din Efes – şi trăiţi în iubire după cum şi Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă” (Efeseni 5,1-2). (nr. 89)

Isus cere să fie urmat şi imitat pe calea iubirii, a unei iubiri care se dăruieşte total fraţilor, din iubire faţă de Dumnezeu: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” (In 15,12). (nr. 20)

Conciliul Vatican II

„Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în El” (1Ioan 4,16). Dumnezeu şi-a revărsat iubirea în inimile noastre prin Spiritul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Romani 5,5); de aceea, primul dar, şi cel mai necesar, este dragostea, prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele pentru Dumnezeu. Dar pentru ca iubirea, ca o sămânţă bună, să crească şi să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu şi, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voinţa, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie şi la celebrările liturgice, şi să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraţilor şi în practicarea tuturor virtuţilor. Într-adevăr, iubirea, ca legătură a desăvârşirii şi plinire a legii (cf. Coloseni 3,14; Romani 13,10), guvernează toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop. De aceea, semnul distinctiv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. (Lumen Gentium, nr. 42)

Rugăciunea concluzivă

Spirite Sfinte, aprinde inimile noastre de iubire, pentru ca să te putem iubi pe Tine, Dumnezeul nostru, înainte şi mai presus de orice, şi să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Tu eşti Spiritul Iubirii. Aprinde în inimile noastre flacăra arzătoare a iubirii Tale.

Spirite Sfinte, ajută-ne să îl iubim pe Tatăl ceresc cu o iubire puternică şi sinceră, şi astfel să înţelegem că El nu este doar Creatorul nostru ci şi Tatăl nostru. Iubirea Sa paternă pentru noi este infinită, şi de aceea noi trebuie să îl iubim şi să îl adorăm cu toată tandreţea şi încrederea filială de care este vrednic. Toate acestea le cerem prin Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Amin.

Exerciţii

1. Care este cea mai mare poruncă şi ce vrea să spună ea? Ce înseamnă a ne iubi semenii aşa cum ne iubim pe noi sau aşa cum ne-a iubit Dumnezeu?
2. Citiţi pasajul 1Ioan 4,20-21. Petreceţi cinci minute sau mai mult în tăcere, reflectând la momentele din viaţa Dvs când aţi experimentat iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenilor care vă înconjoară. Mulţumiţi-i lui Dumnezeu pentru aceste experienţe. Cereţi Spiritului Sfânt să vă inspire să vă gândiţi la moduri concrete prin care să vă arătaţi iubirea pentru ceilalţi – în special pentru cei care sunt dificil de iubit. Notaţi inspiraţiile primite.
3. Când veţi merge data următoare la Liturghie, fiţi atenţi la momentele speciale din cadrul ei care arată şi celebrează iubirea lui Dumnezeu pentru Dvs.

Rugăciunea concluzivă de capitol

Dumnezeul nostru, te iubim mai presus de orice, din toată inima şi din tot sufletul nostru, deoarece Tu eşti preabun şi vrednic de toată iubirea. Ne iubim aproapele ca pe noi înşine din iubire pentru Tine. Îi iertăm pe toţi cei care ne-au rănit şi le cerem iertare celor pe care i-am rănit noi.

Ajută-ne, Spirite Sfinte, să îl cunoaştem şi să îl iubim pe Isus Cristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, a Doua Persoană a Preasfintei Treimi, cu toată fervoarea şi energia sufletelor noastre. El este Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru. A-l cunoaşte este viaţa veşnică, pentru că în Preasfânta Sa Inimă sunt toate harurile Răscumpărării de care avem nevoie pentru a ne salva şi sfinţi sufletele.

Dă-ne, Spirite Sfinte, o cunoaştere mai profundă şi o iubire mai fierbinte pentru Tine, arătându-ne perfecţiunile Tale infinite, atributele Tale minunate şi darurile Tale extraordinare. Dă-ne harul să te cunoaştem şi să te iubim zi de zi tot mai mult. De-a lungul vieţii, dă-ne harul să cultivăm cu tot mai mare înflăcărare devoţiunea noastră faţă de Tine. Astfel, prin Tine, să ajungem să îi cunoaştem şi să îi iubim pe Tatăl şi pe Fiul, Cărora, împreună cu Tine, să le fie lauda, cinstea şi mărirea. Amin.

Provocări pentru minte

1. O persoană care este în stare de păcat de moarte este lipsită de virtutea teologală a iubirii. Este similar şi pentru virtutea credinţei şi a speranţei?
2. Ce poate face ca oamenii să îşi piardă darul credinţei?
3. Cum poate o persoană să îşi piardă virtutea teologală a speranţei?
4. Cum îşi poate pierde o persoană virtutea teologală a iubirii?

© Apostolate for Family Consecration Media Trust. All rights reserved.