Cum au salvat Roma cei 800 de martiri din Otranto

Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Adela Maria
Sursa: This Rock, iulie 2008

Pe 14 august 1480, un masacru a fost săvârşit pe un deal aflat puţin în afara oraşului Otranto, în sudul Italiei. Opt sute dintre bărbaţii oraşului au fost duşi într-un loc numit Dealul Minervei şi, unul câte unul, decapitaţi în văzul altor prizonieri. Locul a devenit cunoscut de atunci ca Dealul Martirilor.

Deşi în timpul războaielor medievale execuţia sângeroasă a populaţiei unui oraş era un lucru des întâlnit, ceea ce s-a întâmplat la Otranto a fost unic. Victimele de pe Dealul Minervei au fost condamnate la moarte nu pentru că ar fi fost inamici politici sau membrii vreunei armate cu planuri de cucerire, nici măcar pentru că au refuzat să predea oraşul. Ei au murit pentru că au refuzat să se convertească la islam. Cei 800 de bărbaţi din Otranto au fost martiri, primele victime ale ceea ce urma să fie cucerirea necruţătoare a Italiei şi apoi a creştinătăţii de către armatele Imperiului Otoman. Totuşi, sacrificiul lor a făcut ca invazia otomană să încetinească şi Roma să fie scutită de soarta ce se abătuse asupra Constantinopolului cu numai 27 de ani înainte.

Mahomed Cuceritorul

Pe data de 29 mai, 1453, bătrânul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin de la fondarea acestuia de către Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea, a căzut pradă unei armate de 250.000 de turci otomani aflaţi sub comanda personală a sultanului de 21 de ani, Mahomed al II-lea. Câştigându-şi titlul de el-Fatih („Cuceritorul”), Mahomed a dus până la capăt războiul vechi de secole împotriva Bizanţului şi a făcut din ceea ce era cândva un mare oraş creştin capitala Imperiului Islamic şi punctul de lansare pentru măreţele sale planuri de dominare a Apusului.

Curând armatele otomane au pornit încă o dată în marş, de data aceasta ţintind direct spre inima Europei. Mahomed a asediat Belgradul, dar trupele sale au fost respinse de unguri. Chiar şi aşa, campania s-a terminat cu ocuparea de către otomani a Serbiei şi a unei puternice poziţii strategice prin care putea să pătrundă în restul Balcanilor, inclusiv în Valahia şi Moldova. Mahomed a fost necruţător în următoarele sale eforturi. Învins în 1475 de Ştefan cel Mare al Moldovei, în bătălia de la Vaslui, sultanul abia a aşteptat anul următor pentru a arunca încă o armată în luptă. De data acesta el i-a zdrobit pe moldoveni în bătălia de la Valea Albă. Un şi mai mare progres ar fi făcut Mahomed dacă nu ar fi fost împiedicat în munţii Valahiei de un inamic chiar mai hotărât şi la fel de crud: voievodul valah şi odată vasalul turcilor, Vlad al III-lea, cel care a rămas cunoscut în istorie ca Vlad Ţepeş sau Vlad Dracula.

Respins pentru moment în Balcani, Mahomed a revenit la finalizarea unei sarcini pe care şi-o trasase el însuşi încă din 1453. După căderea Constantinopolului, Mahomed şi-a mai atribuit un titlu pe lângă cel de el-Fatih. S-a autodenumit Kayser-i Rum (Cezarul Romei), pe baza faptului că devenise succesor la tronul Imperiului Bizantin, precum şi descendent al Teodorei Cantacuzino (fiică a împăratului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino), care fusese căsătorită cu sultanul Orhan I (1326-1359). Mahomed şi-a anunţat intenţia de a invada Italia, de a cuceri Roma şi de a uni cele două jumătăţi ale Imperiului Roman. Campania ar fi marcat de asemenea înfrângerea finală a cauzei creştine în Europa, prin convertirea oraşului Papilor. Bazilica San Pietro ar fi servit drept grajd pentru cavaleria otomană.

Sultanul ţinteşte Italia

Mahomed a oprit atacul în curs de desfăşurare asupra insulei Rodos – cu măiestrie apărată de Cavalerii de Rodos – şi a ordonat unor mari contingente ale armatei şi forţelor navale turceşti să navigheze spre peninsula italiană. Flota cuprindea cel puţin 90 de galere, 15 vase de război puternic înarmate şi 48 de vase mai uşoare ce purtau peste 18.000 de soldaţi. Ţinta lor iniţială era oraşul-port Brindisi, din Puglia (sau Apulia), în colţul din sud-estul peninsulei, la Marea Adriatică. Oraşul era o alegere ideală pentru că reprezenta un mare port pentru nave. Comandantul forţelor otomane, Paşa Ahmet, era unul dintre cei mai buni generali ai lui Mahomed. El intenţiona să captureze portul şi apoi să avanseze imediat în nord, spre Roma, în timp ce întăririle otomane ar fi sosit pentru a consolida teritoriul cucerit.

Înaintarea flotei a fost ajutată considerabil de lipsa de rezistenţă din partea forţei maritime a Veneţiei. Veneţienii şi Imperiul Otoman se luptau pentru dominaţia estului Mediteranei şi Adriaticii încă din 1423. Spre bucuria lui Mahomed, cele două puteri au semnat un tratat de pace în 1479 care, cel puţin temporar, punea capăt ostilităţilor. Astfel, sultanul a atacat Rodos şi a lansat apoi campania din Italia, fără teama că statul creştin al Veneţiei ar bloca înaintarea armatelor sale.

Totuşi, clima adriatică nu a fost de ajutor, iar vânturile au forţat flota să ancoreze nu în Brindisi, ci la 80 de mile la sud, la Roca, în apropiere de oraşul Otranto. Oraşul era situat pe malul estic al sub-peninsulei Salento, mica limbă de pământ ce iese afară din peninsula italiană şi care a fost numită „călcâiul cizmei” italiene. În 1480, zona era napolitană/aragoneză, ceea ce însemna că era sub controlul regatelor unite Napoli şi Aragon. Catedrala din Otranto data de la sfârşitul secolului al XI-lea şi, în mod ironic, fusese scena binecuvântării entuziaste a aproximativ 12.000 de cruciaţi sub comanda lui Bohemond de Taranto, chiar înainte de a porni pe mare pentru a lua parte la prima cruciadă (1095-1099).

Zidurile oraşului permiteau o vedere minunată asupra Adriaticii, dar în dimineaţa de 29 iulie o privelişte ameninţătoare apărea la orizont: flota otomană acostase în apropiere. Mii de soldaţi şi marinari au început să mărşăluiască spre Otranto, a cărui garnizoană număra numai aproximativ 400 de soldaţi. Au fost trimişi mesageri în nord ca să alerteze restul peninsulei de pericolul ce venise de pe mare.

Castelul nu avea tunuri, iar comandantul garnizoanei, contele Francesco Largo, era conştient de proviziile limitate de mâncare şi apă. Războaiele medievale, chiar şi după apariţia tunurilor, depindeau de alegerile pe care le aveau la dispoziţie locuitorii oricărui oraş sau fortăreaţă sub atac. Asediaţii puteau fie să spere că vor rezista (mai ales dacă o armată de ajutor se afla pe drum), fie să negocieze capitularea. Capitularea era o opţiune care trebuia luată în considerare cât mai devreme, deoarece cu cât se prelungea asediul, cu atât termenii negocierii deveneau mai duri. Dacă un oraş sau o fortăreaţă alegea să lupte până la capăt şi zidurile îi erau penetrate, o violenţă fără margini era de aşteptat să urmeze din partea armatei cuceritoare care, manifestându-şi frustrarea, se putea deda la jafuri în căutarea prăzii şi a comorilor.

Capitulare sau moarte

Pentru cetăţenii oraşului Otranto, asediul Constantinopolului era încă bine cunoscut. Când a căzut oraşul, trupelor otomane li s-a dat voie să îl jefuiască, dar momentul cheie a fost atunci când au ajuns la faimoasa Biserică Sfânta Sofia. După dărâmarea porţilor de bronz ale bisericii, trupele turceşti au găsit înăuntru o mulţime mare de bizantini care se refugiaseră aici şi care se rugau pentru ca oraşul să fie eliberat printr-un miracol. Creştinii au fost capturaţi şi separaţi pe vârstă şi sex. Copiii şi bătrânii au fost omorâţi cu brutalitate; bărbaţii – inclusiv câţiva dintre senatorii cei mai de vază ai oraşului – au fost duşi în căruţe la pieţele de sclavi; iar femeile şi fetele au fost luate de soldaţi sau trimise într-o viaţă de sclavie.

La Otranto, termenii Paşei au fost în aparenţă generoşi. Dacă oraşul capitula, locuitorii erau lăsaţi în viaţă. Răspunsul la cererile Paşei a fost ferm: creştinii nu se vor preda. Când un al doilea mesager a fost trimis la zidurile castelului să repete condiţiile, a fost întâmpinat cu săgeţi. Pentru a încheia orice discuţie, conducătorii apărării castelului au urcat în vârful turnului şi au aruncat cheile oraşului în mare. Totuşi, când hotărâţii combatanţi s-au trezit a doua zi dimineaţa, câţiva dintre soldaţi fugiseră escaladând zidurile, alegând fuga pentru a-şi salva vieţile.

Cei câteva sute de locuitori ai oraşului şi doar 50 de soldaţi napolitani aveau acum de-a face cu 18.000 de otomani necruţători. Maşinăriile de asediu şi tunurile otomane au dezlănţuit un torent de pietre, iar valuri de soldaţi otomani au luat cu asalt zidurile castelului, încercând să ajungă la apărătorii înnebuniţi. Orăşenii fierbeau ulei şi apă pe care le aruncau peste duşmani, în timp ce alţii azvârleau cu pietre, statui, mobilă. Lupta a durat timp de aproape două săptămâni cumplite până când, la primele ore ale dimineţii de 12 august, otomanii au făcut o spărtură în zid cu tunurile lor. O apărare curajoasă a continuat lupta printre dărâmături, dar locuitorii din Otranto erau fără speranţă copleşiţi numeric, fără nicio pregătire în lupta corp la corp şi epuizaţi de asediul prelungit.

Sacrificare, sacrilegiu şi sclavie

Trupele turceşti i-au măcelărit pe vajnicii apărători, iar apoi s-au grăbit spre oraş ucigând pe oricine le ieşea în cale. Şi-au croit drum spre catedrală. La fel ca la Sfânta Sofia, invadatorii au găsit biserica umplută de oameni rugându-se alături de Arhiepiscopul Stefano Agricoli, Episcopul Stefano Pendinelli şi contele Largo. Otomanii i-au ordonat Arhiepiscopului să îşi arunce crucifixul, să se lepede de credinţa creştină şi să îmbrăţişeze islamul. Când acesta a refuzat, i-a fost retezat capul înaintea adunării de credincioşi în lacrimi. Nici Episcopul Pendinelli şi nici contele Largo nu au acceptat convertirea, astfel încât au fost şi ei omorâţi, aparent cusuţi de vii. Aşa cum era obiceiul, preoţii au fost ucişi iar catedrala deposedată de toate simbolurile creştine şi transformată în grajd pentru cai. Otomanii au adunat apoi restul supravieţuitorilor şi i-au ţinut captivi. Soarta lor era în mâinile Paşei Ahmet.

Oamenii din Otranto erau puşi în faţa aceluiaşi sfârşit cu al creştinilor din Constantinopol. Toţi bărbaţii cu vârste peste 50 de ani au fost măcelăriţi; toate femeile şi copiii sub 15 ani au fost fie omorâţi, fie trimişi în Albania ca sclavi. Conform unor surse contemporane, numărul total al morţilor a fost de 12.000, plus încă 5.000 trimişi în sclavie. (Aceste cifre sunt aproape sigur o exagerare totuşi, de vreme ce Otranto nu putea să aibă o populaţie atât de numeroasă). Chiar şi aşa, răul cel mai mare încă nu începuse.

Moartea înaintea apostaziei

Paşa Ahmet a ordonat ca bărbaţii din Otranto, 800 de supravieţuitori înfometaţi, bătuţi şi epuizaţi în bătălie, să îi fie aduşi înainte. Paşa i-a informat că aveau o ultimă şansă, să se convertească la Islam sau să moară. Pentru a-i convinge, el a pus un preot italian apostaziat, pe numele lui Giovanni, să ţină o predică. Fostul preot a cerut bărbaţilor să abandoneze credinţa creştină, să nesocotească Biserica şi să devină musulmani. În schimb, ei vor fi onoraţi de paşă şi vor primi multe beneficii.

Unul dintre bărbaţi, un croitor pe nume Antonio Primaldi (Antonio Pezzulla în alte surse) a ieşit în faţă pentru a le vorbi supravieţuitorilor. A strigat că este gata să moară pentru Cristos de o mie de ori. A adăugat apoi, conform cronicarului Givanni Laggetto în „Istoria războiului din Otranto din anul 1480”: „Fraţii mei, până astăzi am luptat în apărarea patriei noastre, pentru a ne salva vieţile şi pentru conducătorii noştri; acum a sosit timpul să luptăm pentru a ne salva sufletele pentru Domnul nostru, căci El murind pe cruce pentru noi, se cuvine să murim şi noi pentru El, rămânând fermi şi statornici în credinţă, iar cu această moarte pământească vom câştiga viaţa veşnică şi gloria martirilor”.

La aceste cuvinte, bărbaţii din Otranto au strigat într-un glas că şi ei erau gata să îşi dea viaţa de o mie de ori pentru Cristos. Mânios, Paşa Ahmet a rostit sentinţa: moartea. În dimineaţa următoare, pe 14 august, 800 de prizonieri au fost legaţi unul de altul cu funii şi conduşi pe câmpul de bătălie încă fumegând şi puşi să urce Dealul Minervei. Victimele au repetat angajamentul lor de a-i rămâne credincioşi lui Cristos, iar turcii l-au ales pe curajosul Antonio Primaldo să fie primul executat.

Bătrânul croitor a lansat un ultim îndemn confraţilor lui prizonieri şi a îngenuncheat înaintea călăului. Sabia a căzut şi l-a decapitat, dar atunci – după cum povesteşte cronicarul Saverio de Marco în a sa „Scurtă istorie a celor 800 de martiri din Otranto” – trupul decapitat s-a ridicat drept înapoi. Trupul se pare că s-a dovedit de nemişcat, astfel că a rămas drept pe întreaga durată a execuţiilor înfiorătoare. Înmărmurit de acest aparent miracol, unul dintre călăi s-a convertit pe loc şi a fost imediat ucis. Ceilalţi s-au întors la treaba terifiantă pe care o aveau de dus la capăt. Trupurile au fost apoi adunate şi puse într-o groapă comună, în timp ce turcii se pregăteau să îşi continue marşul prin peninsulă spre Roma. Otranto era în ruine, populaţia oraşului dispărută, bărbaţii săi aruncaţi într-o groapă, aparent destinaţi uitării.

Al doilea asediu asupra oraşului Otranto

Toată Italia era de acum alarmată. Papa Sixt al IV-lea se pare că era atât de îngrijorat de siguranţa Cetăţii Eterne că şi-a reînnoit chemarea din 1471 la o nouă cruciadă împotriva turcilor. Ungaria, Franţa şi mai multe oraşe-state italiene au răspuns cererii. Deloc surprinzător, Veneţia a refuzat, fiind încă legată prin tratat. Papa a făcut de asemenea planuri pentru evacuarea Romei în cazul în care turcii ar fi ajuns la porţile oraşului.

Timpul căpătase acum o importanţă crucială pentru siguranţa peninsulei italiene. Regele din Napoli, Ferdinand I, şi-a mobilizat grabnic forţele şi l-a însărcinat pe fiul său, Alfonso, duce de Calabria, să conducă lupta. Cele două săptămâni cumpărate cu preţul vieţii locuitorilor din Otranto deveniseră cheia unei organizări eficiente ca răspuns la invazie, mai ales că acum trupele napolitane aveau şansa să îi înfrunte pe turci în Apulia în loc să lupte cu ei de-a lungul Italiei. Spre sfârşitul lunii august, Paşa Ahmed a trimis 70 de nave ale flotei otomane să atace oraşul Vieste. Trupele turcilor au atacat şi au distrus mica biserică Sfânta Maria din Merino, şi la începutul lunii septembrie a incendiat Mănăstirea Sf. Nicolae din Casole. Celebra bibliotecă a mănăstirii a fost mistuită în flăcări.

În octombrie, paşa a atacat oraşele Lecce, Taranto şi Brindisi. A lăsat la Otranto o garnizoană formată din 800 de infanterişti şi 500 de soldaţi de cavalerie. Timpul şi clima erau însă acum împotriva turcilor. Ahmet pierduse şansa de a ataca în nord-vest, iar proviziile şi mâncarea deveniseră dificil de găsit în Apulia. Era, de asemenea, conştient de avansul iminent al forţelor napolitane. Astfel încât a decis să înalţe pânzele şi să plece din Italia înainte ca furtunile de iarnă din Adriatica să îi taie orice cale de comunicare cu Constantinopolul. Garnizoana din Otranto a rămas iar paşa intenţiona să se întoarcă odată cu trecerea iernii, aducând o şi mai mare armată.

Ducele Alfonso şi-a condus armata la începutul primăverii lui 1481. El era asistat de trupele ungare trimise de regele Matei Corvin al Ungariei, un duşman vechi al turcilor şi un monarh dornic să le administreze o înfrângere în Italia. La fel ca locuitorii din Otranto cu un an în urmă, trupele turceşti s-au retras la adăpostul fortificaţiilor reconstruite, în timp ce armata creştină sosea la porţile oraşului pe 1 mai. Oraşul a fost în întregime împresurat. Asediul s-a dat fără încetare timp de câteva luni, culminând cu două mari atacuri, unul în august şi altul în septembrie 1481. Otranto a căzut la al doilea atac, dar ultimele vestigii ale oraşului au fost distruse în timpul luptelor furibunde. Niciuna din trupele otomane nu a scăpat cu viaţă.

Sacrificiul care a salvat Italia

În timp ce maşinăriile de atac napolitane se revărsau asupra apărătorilor turci, pe coasta Adriaticii, la data de 3 mai 1481, Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul murea brusc la vârsta de 49 de ani în tabăra sa din Gebze, în timp ce îşi planifica următorul război. Se crede că a fost otrăvit, probabil de veneţieni. Orice gând de trimitere a unei armate salvatoare dinspre Imperiul Otoman în Italia a murit cu Mahomed, deoarece moştenitorul său, Baiazid al II-lea, era prins într-o luptă amară pentru tron cu fratele său Cem. Paşa Ahmet a decăzut din drepturi la noua curte, a fost rechemat la Constantinopol de Baiazid şi încarcerat. Pe 28 noiembrie 1482, cel care fusese odată un mare general a fost executat la Adrianopole.

Ambiţiile otomane în Italia au luat sfârşit. Dacă Otranto s-ar fi predat turcilor, istoria Italiei ar fi putut să fie una foarte diferită. Dar eroismul locuitorilor oraşului a fost mai mult decât o poziţie strategică decisivă. Ceea ce a făcut ca sacrificiul din Otranto să fie unul remarcabil a fost dorinţa de a muri mai degrabă pentru credinţă decât de a-l respinge pe Cristos. Martirii din Otranto nu au fost uitaţi de cei ce au revenit în Apulia după ce luptele au luat sfârşit. Oasele martirilor au fost adunate, puse în relicvarii şi aşezate într-o capelă chiar lângă altarul principal din catedrala restaurată. O parte dintre relicve au fost trimise la Napoli bisericii Sfânta Ecaterina Formello.

Pe 5 octombrie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Otranto şi a celebrat Liturghia în cinstea martirilor în catedrală. Douăzeci şi şase de ani mai târziu, în iulie 2006, Papa Benedict al XVI-lea şi-a dat aprobarea formală pentru promulgarea unui decret de către Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, care declara că martirii din Otranto au fost ucişi din „ură pentru credinţă” (in odium fidei) la Otranto, pe 14 august 1480. Aceasta a fost recunoaşterea oficială a martiriului lor.

Vorbind despre suferinţele martirilor din Otranto, Papa Ioan Paul al II-lea a abordat provocările martiriului pentru Cristos, dar a subliniat şi exemplul celor „800” de creştini moderni, mai ales aceia care îndură greutăţi şi suferinţe pe pământuri ostile, unde persecuţiile şi chiar moartea sunt comune. El a declarat: „Mulţi mărturisitori şi discipoli ai lui Cristos au trecut acest test de-a lungul istoriei. Martirii din Otranto l-au trecut acum 500 de ani. Martirii acestui secol l-au trecut şi îl trec astăzi, martiri neapreciaţi sau puţin cunoscuţi, pe care îi aflăm în locuri îndepărtate de ale noastre”.