Conştiinţa nu creează norme, ci le descoperă

Autor: Richard A. Spinello
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Când în 1978 Cardinalul Wojtyla a devenit Papa Ioan Paul al II-lea, el era bine documentat şi pregătit să predea etica prin prisma credinţei catolice. În prima tinereţe, Karol Wojtyla intenţionase să devină actor, dar simţind chemarea preoţiei, a început să studieze temeinic filosofia şi teologia. A fost atras în special de studiul filosofiei morale. După hirotonirea sa, pr. Karol Wojtyla şi-a continuat studiile doctorale şi a susţinut disertaţia având ca subiect opera unuia dintre cei mai morali filosofi ai secolului XX, Max Scheler. A intrat apoi în corpul didactic al Universităţii Catolice din Lublin (în 1954) şi în 1956 i s-a atribuit prestigioasa Catedră de Etică a aceleiaşi universităţi. În decursul acestor ani, Wojtyla a susţinut seminarii populare şi a scris pe larg despre subiecte de etică, accentuând în special legătura dintre etică şi antropologie.

Una dintre temele de morală care l-a preocupat în mod deosebit pe Karol Wojtyla în aceste scrieri pre-papale a fost conştiinţa. Nu este aşadar de mirare faptul că a revenit de multe ori asupra acestei teme în învăţăturile sale magisteriale. Papa a recunoscut necesitatea înţelegerii adecvate a conştiinţei şi a acordat atenţie în special lucrărilor celor care urmăreau să submineze, prin noţiuni subiective, doctrina Bisericii Catolice despre conştiinţă. Această doctrină nu numai că a fost distorsionată de o serie de teologi revizionişti, pentru care legea morală nu ar fi avut rol decisiv în dezvoltarea omului, ci a şi fost deformată de cultura modernă. În ultimele secole, ideea autenticităţii a înlocuit concepţia tradiţională despre conştiinţă. Persoană se presupune a fi ghidată de o „voce interioară” în alegerile morale autentice în concordanţă doar cu propriul său sistem de valori. Conştiinţa este de asemenea considerată a fi un „superego” freudian, care ne dezvăluie caracterul superficial şi convenţional al standardelor sociale. Precursorul acestei idei a fost Nietzsche, pentru care conştiinţa nu reprezintă decât un instinct sublimat.

Având în vedere toată această confuzie, precizarea clară a conceptului despre natura conştiinţei devine esenţială. Ca urmare, unul dintre scopurile scrierilor Papei a fost să reafirme învăţătura tradiţională a Bisericii despre conştiinţă şi să dezvolte prezentarea concisă a temei din lucrările Conciliului Vatican II. În timp ce abordarea temei conştiinţei este în general în concordanţă cu filosofia Sf. Toma de Aquino, reflecţiile sale au o profundă dimensiune spirituală, care le diferenţiază de tratatele de teologie morală ale Bisericii pre-conciliare. Conciliul Vatican II a subliniat necesitatea reînnoirii teologiei morale, care trebuie să se hrănească în mod adecvat din izvorul Sfintei Scripturi. Conciliul, totuşi, s-a referit relativ puţin la acest aspect fundamental al conştiinţei. Poate că părinţii conciliari ar fi folosit un limbaj mai clar dacă ar fi ştiut ceea ce avea să se prefigureze pentru Biserică după Enciclica Humanae Vitae a Papei Paul VI şi afirmaţiile conform cărora conştiinţa este instanţa finală a moralei sexuale.

Unii teologi au afirmat că, susţinând autonomia conştiinţei, Conciliul Vatican II s-a distanţat de legalismul moral. Ei au afirmat de asemenea că Papa Ioan Paul al II-lea a anulat înţelegerea revizuită a conştiinţei din Conciliul Vatican II. Un teolog a afirmat chiar că papa a „recontextualizat” conceptul Conciliului Vatican II despre conştiinţă, din Gaudium et Spes, într-un „cadru legal”: acolo unde Conciliul subliniase „legea iubirii” şi „căutarea comună a adevărului”, Papa Ioan Paul al II-lea ar fi accentuat în mod nejustificat adeziunea la normele obiective de moralitate [1]. Mai mult, Papa a refuzat să recunoască faptul că în Gaudium et Spes s-ar fi stipulat faptul că conştiinţa este condusă numai de legile morale care trebuie să fie aplicate flexibil la situaţiile concrete. Potrivit acestei interpretări, Gaudium et Spes afirmă că prin conştiinţă „normele obiective de moralitate” funcţionează numai în calitate de „ghid” pentru „persoanele şi grupurile” aflate în căutarea adevărului [2].

Lectura atentă a textului definitiv în limba latină relevă însă altceva. În primul rând, Conciliul nu se referă, în paragraful 16, la o generală „lege a iubirii”, ci la legea morală naturală care ne determină „să facem binele şi să evităm răul”, aluzie clară la primul principiu al legii naturale. Intenţiile Conciliului în acest paragraf apar evidente prin referirea la Romani 2,15-16, care este textul principal al Scripturii în discuţia privind legea naturală. Potrivit Gaudium et Spes, glasul acestei legi „răsună la momentul potrivit în urechea inimii: ‘Fă aceasta, fugi de aceea'” [3]. Legea naturală se împlineşte în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dar este precis conturată în expresia sa din Decalog. Astfel, imaginea clară a conştiinţei, din Gaudium et Spes, ca fiind vocea legii morale, implică în mod clar faptul că funcţionarea adecvată a conştiinţei trebuie să fie în armonie cu o lege morală specifică, ce ne îndrumă să „Fă aceasta, fugi de aceea”.

În al doilea rând, căutarea adevărului la care se referă documentul nu e o cercetare subiectivă, existenţială, care i-ar conduce pe oameni în direcţii contradictorii, astfel încât fiecare să îşi găsească versiunea proprie şi particulară a adevărului. Mai degrabă, adevărul moral general este precizat în normele obiective ale moralităţii, aşa cum sunt preceptele morale relevate sau derivate din Decalog. Aceste norme specifice permit omului să găsească soluţii adevărate la probleme specific morale [4]. Căutarea adevărului moral poate fi un proces comun, dar aceasta nu implică faptul că adevărul moral este arbitrar sau că ar fi loc pentru o aşa-zisă „acceptare creativă” a acestui adevăr. În fine, aceste norme obiective sunt mult mai mult decât un „ghid”, termenul reprezentând o traducere inadecvată a cuvântului latin conformari (a se conforma) [5]. Potrivit Gaudium et Spes, „cu cât prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii” [6].

Aceeaşi concepţie despre conştiinţă legată de preceptele legii naturale este confirmată şi în alte documente ale Conciliului Vatican II. În Dignitatis Humanae, de exemplu, se afirmă că „omul percepe şi recunoaşte imperativele legii divine cu ajutorul conştiinţei sale” [7]. Dumnezeu îl face pe om „părtaş” la legea sa divină prin legea naturală umană, astfel încât „poate cunoaşte tot mai bine adevărul care este mereu acelaşi” [8]. Ar fi foarte dificil să înţelegem din aceste pasaje că documentele Conciliului ar fi negat legea morală naturală ca fundament al moralităţii în favoarea unei oarecare vagi „legi a iubirii”, după cum nici nu s-ar putea afirma că documentele Conciliului ar fi sugerat că normele moralităţii ar fi mai degrabă nişte standarde formale, un cadru util pentru conştiinţă care poate fi aplicat cu oarecare largheţe în funcţie de circumstanţe. Dimpotrivă, demnitatea conştiinţei constă tocmai în capacitatea acesteia de a discerne aceste norme neschimbătoare şi obiective ale moralităţii, astfel încât acţiunile specifice să se conformeze acestor norme. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, „demnitatea conştiinţei provine întotdeauna din adevăr” [9].

Principiile morale iau forma legilor naturale universale care „decurg din însăşi natura umană”. Ele ne conduc spre respectarea necondiţionată a bunurilor umane intrinseci cum sunt viaţa, adevărul, căsătoria. Aceste principii sau legi sunt reguli pentru fiecare caz în parte. De exemplu, învăţăturile Bisericii afirmă că avortul direct este întotdeauna greşit, fiindcă este contrar bunului uman de bază care este viaţa. Această normă se aplică fiecărui caz individual, indiferent de circumstanţele individuale.

Devine astfel evident din aceste învăţături ale Conciliului Vatican II că un adevăr moral imuabil, criteriile morale obiective, servesc drept bază pentru judecăţile de conştiinţă. Iar rolul primar al conştiinţei este să aplice aceste criterii, astfel încât acţiunile persoanei să fie compatibile cu legea morală. Preceptele negative ale acestei legi universale (de exemplu: „este întotdeauna greşit să ucizi o persoană nevinovată”) nu permit excepţii sau flexibilitate în aplicarea ei. Pe de altă parte, aplicarea perceptelor afirmative (ca de exemplu: „eşti obligat să îi ajuţi pe săraci”) sunt mult mai „deschise”, astfel încât persoana poate să discearnă în conştiinţă ce este cel mai prudent să facă în raport cu circumstanţele sale particulare.

Dacă sunt evaluate atent afirmaţiile Conciliului privind conştiinţa, apare clar faptul că Papa Ioan Paul al II-lea nu reinterpretează Conciliul Vatican II, ci dimpotrivă, are grijă ca acest Conciliu să fie corect interpretat. În acelaşi timp, el oferă o binevenită extindere a declaraţiilor Conciliului Vatican II în ceea ce priveşte conştiinţa umană.

Aşadar, care sunt învăţăturile Papei despre conştiinţă şi de ce ar trebui să ne intereseze astăzi? De ce a acordat el atât de multă atenţie acestui subiect? Interpretările greşite privind rolul conştiinţei sunt adeseori o sursă de confuzie pentru laici atunci când vine vorba de probleme morale. Unii catolici au încă impresia că numai conştiinţa este criteriul final în discernerea păcatului. O conştiinţă suverană este considerată triumful subiectivităţii şi libertăţii umane. Conştiinţa reprezintă însă depăşirea subiectivităţii, fiindcă ne aduce în contact direct cu adevărul moral revelat de Dumnezeu. De aici vine necesitatea de a clarifica noţiunea de conştiinţă, care nu a fost modificată de Conciliul Vatican II, în ciuda celor care susţin contrariul. Învăţăturile Papei oferă o perspectivă profund teologică, dar în acelaşi timp pătrunsă de o nouă profunzime spirituală.

Wojtyla despre conştiinţă

Înainte de a aborda învăţăturile papale ale Papei Ioan Paul al II-lea despre conştiinţă, să expunem pe scurt cum a tratat acest subiect Karol Wojtyla în amplele sale scrieri pre-papale. Nu este posibil să tratăm aşa cum se cuvine tema menţionată în cadrul articolului de faţă, dar o privire de ansamblu asupra subiectului ne va ajuta să punem în context scrierile sale ulterioare. Prelegerile profesorului de etică de la Lublin aveau un ton secular, atunci când urmăreau să descrie cum funcţionează conştiinţa în viaţa interioară a unei persoane. Wojtyla propunea această versiune secularizată asupra conştiinţei din două motive: el considera conştiinţa din punctul de vedere al unui filosof şi nu al unui teolog, şi trebuia să fie prudent în a vorbi despre Dumnezeu şi legea divină în mediul politic al Poloniei comuniste.

În tratatul său filosofic Persoană şi act, Wojtyla atribuia o serie de roluri interconectate conştiinţei. Conştiinţa, care „judecă valoarea morală a unei acţiuni”, reprezintă capacitatea persoanei umane de a deveni conştientă de binele moral sau valorile care sunt în joc în acţiunile sale. De exemplu, dacă o persoană se gândeşte dacă să recurgă sau nu la răzbunare mortală pentru o insultă care i-a fost adusă, conştiinţa sa va recunoaşte valoarea vieţii umane, care se bazează pe adevărul că viaţa este un bun obiectiv important de ales. În al doilea rând, conştiinţa transformă această recunoaştere (sau judecată) că „viaţa omenească şi sănătatea sunt cu adevărat bune” într-o datorie: „Sunt obligat să respect viaţa şi sănătatea tuturor persoanelor”. Adevărul moral sau valoarea percepută de intelectul nostru practic se imprimă în noi sub formă de datorie pe care suntem obligaţi să o urmăm. În cele din urmă, în „funcţia sa completă”, conştiinţa „supune” voinţa adevărului privind binele experimentat de conştiinţă sub forma unei datorii morale.

Prezentarea aceasta este în concordanţă în linii mari cu viziunea tomistă, care consideră conştiinţa nu ca pe o facultate separată sau o putere în interiorul sinelui, ci ca inteligenţă practică a fiecărei persoane acţionând în sfera morală, care ia forma judecării caracterului corect sau greşit al acţiunilor. Toma de Aquino a subliniat faptul că instanţa ultimă şi cea mai bună a unei persoane în privinţa a ceea ce trebuie să facă este conştiinţa, iar persoana poate să decidă dacă să o urmeze sau să o ignore.

Wojtyla arată clar că conştiinţa nu are puterea de a-şi face propriile sale legi morale, întrucât „conştiinţa nu este legiuitor”. Conştiinţa nu creează norme, ci le descoperă în ordinea obiectivă a moralităţii. Orice sugestie contrară distorsionează ordinea corectă stabilită de Creator. Funcţia conştiinţei nu este să formuleze norme morale, ci să recunoască puterea normativă a adevărului moral şi să supună voinţa acestui adevăr. Odată ce conştiinţa înţelege adevărul normelor morale, persoana apreciază că aceste norme nu îi sunt străine şi nici impuse din afară. Mai degrabă, normele morale orientează persoana spre propriul bine şi spre împlinirea sa personală. De exemplu, când conştiinţa unei persoane percepe valoarea intrinsecă a căsătoriei, acea persoană subscrie la norma care interzice adulterul nu pentru că este o poruncă externă împovărătoare, ci fiindcă urmând această normă este în armonie cu natura sa şi cu ordinea obiectivă a binelui dorit de Dumnezeu.

Dacă totuşi conştiinţa are un rol „creator”, acesta constă numai în formularea convingerilor noastre morale. Conştiinţa ne face capabili să asimilăm şi să personalizăm adevărul moral. Prin intermediul conştiinţei putem aprecia importanţa pe care o au normele morale în vieţile noastre, pentru propria creştere personală şi stabilitate emoţională. Datorită conştiinţei putem determina cum să urmăm mai bine aceste norme afirmative şi să le punem în centrul vieţii noastre. Conştiinţa modelează norma morală în forma unică şi distinctă pe care o ia în experienţa şi viaţa fiecărei persoane.

În concluzie, pentru Wojtyla filosoful, conştiinţa reprezintă exerciţiul inteligenţei practice atunci când elaborează judecăţi asupra valorii morale a acţiunilor noastre. Prin conştiinţa neîmpovărată de întunericul păcatului, persoana umană se străduieşte necontenit să înţeleagă adevărul moral. Conştiinţa ne face de asemenea capabili să înţelegem puterea normativă a acestor adevăruri (ca de exemplu: „viaţa şi sănătatea sunt un bun uman intrinsec”), care se transformă în îndatoriri ce iau forma normelor morale specifice. Conştiinţa supune voinţa la adevărul moral înţeles de inteligenţa noastră practică şi astfel ea este întotdeauna subordonată acelui adevăr.

Despre conştiinţă în enciclice

Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit adesea despre conştiinţă în predicile şi discursurile sale, îndemnându-i pe ascultători să îşi purifice şi să îşi formeze conştiinţa în conformitate cu învăţătura lui Isus Cristos. De asemenea, a scris pe larg despre conştiinţă în două dintre cele patrusprezece enciclice ale sale: Dominum et Vivificantem şi Veritatis Splendor. El se îndepărtează în scrierile papale de abordarea strict filosofică din lucrările sale precedente, dar continuă să afirme aceleaşi idei despre conştiinţă ca lucrare a inteligenţei practice prin care o persoană descoperă şi se supune adevărului moral. În acord cu învăţăturile din Gaudium et Spes, el insistă şi asupra faptului că acest adevăr este obiectiv şi se bazează pe legea naturală cunoscută într-o oarecare măsură de orice fiinţă umană.

În aceste scrieri se percepe şi afinitatea cu modul de abordare a conştiinţei de către Cardinalul Ratzinger, prin accentuarea transcendenţei conştiinţei, care ne aduce în contact cu divinul. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, viaţa morală reprezintă o interfuziune puternică a umanului şi divinului iar această noţiune se găseşte peste tot în discursurile Papei despre conştiinţă. Urmându-l pe Toma de Aquino, el afirmă că legea naturală este o participare la legea divină. Autoritatea unică a legii naturale, înscrisă în natura noastră, nu poate fi pusă la îndoială, fiindcă izvorul acesteia este însuşi Creatorul. În mod similar, conştiinţa este o cale prin care Dumnezeu vorbeşte tuturor oamenilor în adâncul inimilor lor, prin legea Sa.

Expunerea amplă a Papei despre conştiinţă din Veritatis Splendor (nr. 54-64) începe prin prezentarea învăţăturilor eronate ale unor teologi care au reinterpretat funcţia conştiinţei, accentuând „caracterul creativ” al acesteia. În concepţia lor, conştiinţa nu face judecăţi, ci dă „decizii”. Normele moralităţii ar oferi numai „o perspectivă generală”, care poate să influenţeze dar nu să determine în mod necesar decizia unei persoane. Prin urmare, potrivit acestora, persoana ar avea la dispoziţie un considerabil spaţiu de mişcare în interpretarea tuturor normelor morale în contextul situaţiei sale concrete. Din acest punct de vedere, deciziile morale personale trebuie să fie făcute „autonom”, astfel încât „omul să poată atinge maturitatea morală”. O atare concepţie despre conştiinţă pune însă în discuţie însăşi identitatea acesteia şi cu siguranţă intră în conflict cu doctrina bine stabilită a Bisericii în această privinţă.

Spre deosebire de aceştia, Papa insistă încă o dată asupra adevăratei funcţii a conştiinţei, care constă în două aspecte: a ne face conştienţi de adevărul moral şi a emite judecăţi care aplică acest adevăr în rezolvarea problemelor morale specifice. Conştiinţa este însă mai mult decât un exerciţiu al inteligenţei noastre practice în aplicarea regulilor universale la acţiuni specifice. Pentru aprofundarea înţelegerii conştiinţei, astfel încât să putem aprecia caracteristicile sale transcendentale, Papa recurge la un pasaj din Scrisoarea Sf. Paul către Romani (2,1-16), în care Sf. Paul explică: „Cât timp păgânii, care nu au Legea, fac din fire faptele Legii, ei care nu au Legea, sunt Lege pentru ei înşişi. Ei arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa lor, cât şi gândurile lor care, pe rând, îi acuză sau îi dezvinovăţesc” (Romani 2,14-15). Astfel, conştiinţa este pentru om şi un „martor” al iubirii pline de grijă a lui Dumnezeu, care conduce activităţile omului spre înflorirea şi împlinirea sa, iar în cele din urmă spre unirea cu Dumnezeu. Dialogul omului cu el însuşi este indirect un dialog cu Dumnezeu, fiindcă El este autorul legii morale. Chiar şi necredincioşii care aud ecoul legii morale în ei înşişi, aud Cuvântul lui Dumnezeu şi se angajează implicit într-un dialog cu Dumnezeu atunci când cugetă ce anume să facă.

Conştiinţa este aşadar o judecată a omului şi despre om. Conştiinţa arată clar ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă o persoană, şi astfel are caracter prospectiv. Persoana poate alege să urmeze judecata practică efectuată de conştiinţă sau să ignore această judecată şi să acţioneze altfel. În al doilea rând, atunci când conştiinţa evaluează un act deja înfăptuit de persoană, joacă un rol retrospectiv. Persoana poate avea astfel o „conştiinţă vinovată” fiindcă ştie că a făcut o alegere morală greşită şi că ar fi trebuit să procedeze altfel. Prin capacitatea ei retrospectivă, conştiinţa este „o judecată morală asupra omului şi a acţiunilor sale, o judecată care poate să îl achite sau să îl condamne”, după cum acţiunile sale au fost sau nu „în conformitate cu legea lui Dumnezeu înscrisă în inimă”. Acest verdict al conştiinţei rămâne în interiorul persoanei ca o „garanţie a speranţei şi a îndurării”.

Transcendenţa conştiinţei este un alt semn al impecabilei sale demnităţi, deoarece conştiinţa ne transmite un mesaj de la Dumnezeu care se revelează pe sine însuşi prin legea Sa morală înscrisă în inimile noastre. Conştientizarea cauzei morale a acestei legi este un semn al imanenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu este alături de fiecare persoană, indiferent dacă ea realizează acest lucru sau nu, prin lucrarea conştiinţei care îl aduce faţă în faţă cu Logosul divin sub forma legii morale. Potrivit Papei Ioan Paul al II-lea, conştiinţa „este cel mai secret nucleu şi sanctuar al omului, unde este numai el singur cu Dumnezeu, a cărui voce răsună în adâncurile sale”.

Implicaţii pastorale

Credincioşii trebuie să înveţe să îşi formeze conştiinţa şi trebuie să li se amintească continuu adevăratul rol al acesteia. Conştiinţa nu trebuie să fie confundată niciodată cu un super-ego, nici înţeleasă greşit ca sursă a sentimentului de vinovăţie reprimat, nici confundată cu o „voce interioară” misterioasă care ne cheamă spre o mai mare autenticitate. Conştiinţa nu trebuie invocată pentru a justifica abdicarea societăţii de la principiile universale în favoarea unor standarde subiective variabile. Conştiinţa se exprimă în judecăţi informate, nu prin decizii independente şi arbitrare. Potrivit Papei, „conştiinţa nu reprezintă capacitatea independentă şi exclusivă de a decide ce este bun şi ce este rău”. Conştiinţa trebuie să acţioneze în conformitate cu normele morale obiective care ne sunt date de Dumnezeu – altfel este în eroare. Conştiinţa este întotdeauna subordonată adevărului moral. În consecinţă, este absolut necesar să dispară mitul potrivit căruia conştiinţa este un legiuitor sau reprezintă definirea finală, subiectivă, a ceea ce este bine sau rău. La fel de important este să se respingă ideea că Conciliul Vatican II a modificat dramatic învăţătura Bisericii despre conştiinţă. Se poate admite faptul că Conciliul nu vorbeşte prea mult despre acest subiect, dar Papa Ioan Paul al II-lea a îmbogăţit înţelegerea doctrinei conştiinţei, şi învăţăturile sale cu autoritate nu pot fi respinse cu indiferenţă.

Trăsătura distinctivă a modului în care a tratat Wojtyla problema conştiinţei este accentul pus pe adevărul moral care îndrumă o conştiinţă bine formată. Conştiinţa nu poate fi înţeleasă corect separat de legile morale sau îndatoririle care derivă din înţelegerea valorilor. Din enciclice, care scot în evidenţă în special dimensiunea spirituală şi transcendentală a conştiinţei, învăţăm despre originea divină a acestei legi. Când conştiinţa funcţionează corect, ea dezvăluie legea morală, care acţionează ca „vestitor şi mesager” al lui Dumnezeu însuşi. Trebuie să avem tot timpul în minte că atunci când auzim vocea conştiinţei în lăuntrul nostru, auzim de fapt glasul lui Dumnezeu care ne cheamă să fim cu adevărat noi înşine, fiinţe umane create după chipul şi asemănarea Sa.

Conştiinţa, aşadar, este mult mai mult decât un proces de judecată raţională. Prin intermediul conştiinţei, omul se deschide spre cerinţele adevărului moral şi spre glasul lui Dumnezeu care ne vorbeşte prin intermediul acestui adevăr. Conştiinţa oferă fiecărei persoane capacitatea de a transcende propriul său ego astfel încât să poată înţelege care sunt acele bunuri obiective care sunt perfecte pentru toţi şi care duc în final la plinătatea vieţii.

Mai presus de toate, preoţii şi învăţătorii trebuie să accentueze faptul că viaţa morală nu este un loc al libertăţii şi experimentării nefundamentate şi neîngrădite. Una dintre ereziile moderne, combătută ferm de Papa Ioan Paul al II-lea în numeroase dintre enciclicele sale, este exacerbarea noţiunii de libertate asociată cu încrederea de tip pelagian în puterile creatoare ale sinelui. Dimpotrivă, Papa subliniază caracterul receptiv al libertăţii omului, care mai întâi primeşte Cuvântul şi apoi acţionează în conformitate cu acesta. Noi nu creăm în mod spontan legea morală astfel încât să ne asumăm răspunderea pentru propria evoluţie morală şi socială. Noi primim de fapt această lege ca un dar de la Dumnezeu. Conştiinţa trebuie să ajute fiecare persoană să oglindească în propria sa viaţă morală acel „Fiat” al Fecioarei Maria. Potrivit Papei, Fecioara Maria „a devenit modelul tuturor celor care aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc”. Creativitatea morală trebuie să reflecte creativitatea „perfectă” a umilului Magnificat al Fecioarei Maria, care ne cheamă să recunoaştem în primul rând lucrurile mari pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi dăruindu-ne Cuvântul.

Prin meditaţia conştiinţei acceptăm doctrina morală ca parte integrantă a acestui Cuvânt, ca dar al adevărului. Cu toţii suntem chemaţi să ne supunem cât mai bine voinţa la acest adevăr. În consecinţă, conştiinţa trebuie să fie întotdeauna receptivă şi supusă valorilor morale universale, mai înainte de a fi „creativă”. Creativitatea conştiinţei aşa cum e prezentată în Persoană şi act poate îmbrăca mai multe forme valide, întrucât conştiinţa determină mijloacele optime prin care pot fi urmate normele morale afirmative. Conştiinţa poate de asemenea să determine persoana umană să aibă convingeri morale puternice şi să fie proactivă. De exemplu, cineva poate fi inspirat de propria-i conştiinţă să îşi dedice întreaga viaţă pentru ca o normă particulară, cum ar fi „respectul pentru orice viaţă umană nevinovată”, să fie mai bine protejată de lege şi preţuită de stat.

În fine, datorită unei conştiinţei mature, orice persoană poate să cunoască legea universală morală al cărei autor e Dumnezeu însuşi. Conştiinţa este locul misterios unde chiar şi necredinciosul devine cunoscător al unui adevăr moral convingător, chiar dacă este tentat să se îndepărteze de acest adevăr şi să îşi caute refugiul în siguranţa falsă a satisfacerii propriilor capricii subiective. Chiar dacă o astfel de persoană nu este conştientă că mai presus de zarva culturii seculare aude glasul lui Dumnezeu, se deschide în felul acesta, poate, calea spre evanghelizarea sa. Cu harul lui Dumnezeu, conştiinţa poate conduce, cu blândeţe, în primii paşi ai călătoriei spirituale către plenitudinea adevărului care sălăşluieşte în Cuvântul Întrupat şi în Biserica Sa.

Dr. Richard A. Spinello predă filosofia morală şi etica aplicată la Boston College. Este autorul mai multor cărţi şi articole de etică şi doctrină socială catolică. Cea mai recentă carte a sa, The Genius of John Paul II: The Great Pope’s Moral Wisdom, expune şi apără teologia morală a Papei Ioan Paul al II-lea.

Note finale

[1] Mary Elsbernd, „The Reinterpretation of Gaudium et Spes in Veritatis Splendor,” Horizons 19 (2) (2002): pp. 233-234.
[2] Ibid., p. 234, citând Gaudium et Spes, nr. 16.
[3] Gaudium et Spes, Acta Apostolica Sedis 58 (1966), 1025-1115, nr. 16.
[4] În timp ce traducerea lui Abbott folosită de Elsbernd spune că „Creştinii sunt uniţi cu restul oamenilor… prin căutarea unor soluţii autentice” la problemele morale, textul latin este „in veritate solvenda„, care poate fi redat mai exact prin „soluţii adevărate” (sublinierea autorului). A se vedea traducerea lui Abbott pentru Gaudium et Spes în Walter Abbott, S.J. (ed.), Documents of Vatican II, New York: Guild Press, 1966.
[5] A se vedea traducerea lui Abbott a Gaudium et Spes, nr. 16.
[6] Gaudium et Spes, nr. 16, („Quo magis ergo conscientia recta praevalet, eo magis personae et coetus a caeco arbitrio recedunt et normis objectivis moralitatis conformari satagunt„).
[7] Dignitatis Humanae, nr. 3, Acta Apostolica Sedis, 58 (1966), 929-946.
[8] Dignitatis Humanae, nr. 3. Într-o notă de subsol la textul latin (Dignitatis Humanae, nr. 3), părinţii conciliari îl citează pe Sf. Toma de Aquino care explică faptul că fiecare cunoaşte „adevărul neschimbat… principiile comune ale legii naturale”. A se vedea Summa Theologiae, I-II, q. 93, a. 2.
[9] Papa Ioan Paul al II-lea, Veritatis Splendor, nr. 62.