Itinerariul Episcopului Ioan Ploscaru în închisorile comuniste

Autor: drd. Sergiu Soica
Sursa: BRU.ro

Arhiepiscopul Ioan Ploscaru este una dintre elitele Bisericii Române Unite Greco-Catolice. Când spunem cuvântul elită, ne referim la persoanele considerate ca fiind cele mai bune sau cele mai remarcabile într-un anumit grup, dar şi la persoanele care, într-o privinţă sau alta, ocupă primul loc într-un ansamblu dat. În ambele cazuri, avem de-a face cu o categorie relativ restrânsă de oameni, care se disting într-un anumit fel de toţi cei care nu fac parte din elită şi care, în raport cu aceştia, constituie „masa” [1].

Cuvântul elită are şi o conotaţie teologică, sensul primordial al termenului fiind cel moral. Etimologic provine din limba franceză. Dicţionarul explicativ francez Larousse îl defineşte astfel: 1. „ceea ce este cel mai bun”; 2. „ceea ce se distinge” (prin trăsături morale pozitive). În ambele cazuri se face trimitere la sensul etico-moral al termenului [2].

În vocabularul teologic creştin, cuvântul „elită” a primit şi o conotaţie ecleziastică, cu trimitere la ierarhia bisericească, uzuale fiind expresiile „ales”, „vrednic”, „distins”, „deosebit” etc. Isus Cristos şi-a ales un grup restrâns de „chemaţi”, de ucenici. Cei doisprezece apostoli au format „prima elită” creştină. La rândul lor apostolii, în misiunile lor pastorale, şi-au ales colaboratori, persoane „distinse” (exemplu: Faptele Apostolilor, Epistolele Pauline etc.), înzestrate cu vocaţie, care mai apoi au fost consacraţi misiunii mântuitoare a lui Isus Cristos, instituindu-se ierarhia creştină ca elită consacrată acestei misiuni.

Arhiepiscopul Ioan Ploscaru s-a născut la 11 noiembrie 1911 în comuna Frata, judeţul Cluj. Fiul lui Vasile şi Ana (Anica) născută Crişan [3]. Şcoala primară a urmat-o în comuna Sărmăşan. Liceul l-a făcut la Blaj la „Sfântul Vasile cel Mare”, promovând Bacalaureatul în sesiunea iulie 1929. În toamna anului 1929 a fost primit ca student în anul I la Academia de Teologie Română Unită din Blaj. Aici absolvit studiile în anul 1933 [4].

După absolvire a cerut să fie hirotonit preot celibatar. Hirotonirea a avut loc în catedrala din Blaj. A fost hirotonit de Episcopul Valeriu Traian Frenţiu la data de 17 septembrie 1933, alături de alţi cinci preoţi. După hirotonire, a fost numit preot de gradul II şi profesor de religie la Braşov, unde a stat până în 1935. Ca profesor avea catedră la Liceul „Meşotă„, dar preda şi la Şcolile Secundare şi la cele Primare, fiind profesor suplinitor substituindu-l pe parohul din Braşov [5]. În anul 1935 a fost transferat ca preot la Crăciunel, judeţul Odorhei (Harghita); aceasta însă nefiind parohie bugetară, a primit numirea oficială pentru parohia Bodogaia cu domiciliul la Ocland. A plecat de la Braşov deoarece venise un profesor care era titular. Între anii 1933-1936, concomitent cu pastoraţia, urma să se titularizeze ca profesor de religie. S-a înscris la Seminarul Pedagogic din Cluj unde se făcea practică pedagogică. Cursurile acestui seminar durau un semestru pentru specialitatea Religie greco-catolică în învăţământul liceal. Tot în această perioadă a pregătit şi a promovat examenul de licenţă în teologie la Academia din Blaj, singura din ţară autorizată să acorde titlul de licenţă [6].

În anul 1936, canonicul Ioan Bălan este numit Episcop de Lugoj. Noul Episcop îi propune lui Ioan Ploscaru să îşi continue studiile la Universitatea din Strasbourg, iar Mitropolitul Alexandru Nicolescu este de acord cu trimiterea sa la continuarea studiilor teologice în Franţa.

Studiile în străinătate

Strasbourgul este un oraş aşezat pe Rin, capitală a Alsaciei, aproximativ la 450 kilometri distanţă de Paris. Din Franţa a trimis preoţilor materiale religioase pentru a facilita pastoraţia. În Paris l-a întâlnit pe Mons. Ghika la biserica acestuia construită din scânduri la marginea Parisului. Uneori preotul Ploscaru celebra Liturghia la această bisericuţă. În toamna anului 1938, Ploscaru a primit o scrisoare din Blaj în care Mitropolitul îl întreba dacă nu ar fi dispus să treacă în Eparhia de Lugoj. Mitropolitul Nicolescu i-a propus Episcopului Bălan al Lugojului să îi dea dezlegare preotului Neda pentru a fi transferat în clerul arhieparhial, deoarece preotul Dumitru Neda care aparţinea de această Eparhie era profesor la Academia Teologică din Blaj şi director al săptămânalului „Unirea”. Episcopul Bălan acceptând transferul a cerut în schimb pe altcineva. Preotul Ioan Ploscaru a acceptat în virtutea votului depus la hirotonire, conform căruia ordinul superiorilor se execută fără comentarii [7]. Astfel a ajuns preotul Ioan Ploscaru în Eparhia Lugojului.

După o nouă licenţă, în primăvara anului 1939, luând gradul de licenţiat în teologie, pe care îl avea şi în ţară, trebuia să facă încă un an pentru a fi admis la doctorat. În anul premergător doctoratului a pregătit lucrarea cu titlul Pedagogia Divină în Educarea Neamului Omenesc, după autorii secolelor I-III. Nu a mai susţinut lucrarea deoarece în septembrie 1939 Franţa a declarat război Germaniei. Universitatea din Strasbourg s-a refugiat pe timpul războiului în localitatea Clairmont Ferrand. Ioan Ploscaru a decis să rămână la Paris la Facultatea de Teologie din cadrul Institutului Catolic. Aici s-a ocupat de teza de doctorat care era o lucrare biblico-patristică [8]. În data de 6 iunie 1940, datorită războiului, a părăsit Franţa. Călătoria a făcut-o prin Iugoslavia, ajungând la Lugoj în 9 iunie 1940, ziua în care Parisul a căzut sub ocupaţie germană. Din păcate teza de doctorat începută la Paris nu a finalizat-o niciodată.

La Lugoj

După sosirea la Lugoj, Episcopul Ioan Bălan la numit secretar episcopal. Aici la Episcopie era într-o bună înţelegere cu Episcopul Bălan, locuind în Episcopie. Activitatea la Episcopie era destul de dificilă, deoarece Episcopul pretindea ca toţi funcţionarii Episcopiei să fie punctuali, chiar şi programul Episcopului era respectat cu mare precizie. În această perioadă, serviciul secretariatului era foarte greu, mai ales cât a durat boala de ochi a Episcopului Bălan, deoarece Ploscaru trebuia să îi citească aproape toate documentele.

În anul 1942 a fost ales canonic, deoarece în anul 1941 apăruse o Lege ce impunea pensionarea la 62 de ani, iar canonicii pensionaţi trebuiau înlocuiţi. Tot în această perioadă, Ploscaru preda religia la câteva şcoli din Lugoj, pentru că această slujbă era considerată de el mai mult ca o delectare. În anul 1945, a fost numit Vicar general episcopal, adică cel care îl înlocuieşte pe Episcop în administrarea eparhială în lipsa acestuia. Şi-a păstrat acest rang până în anul 1948, anul desfiinţării Bisericii Române Unite.

Consacrarea ca Episcop

Într-o astfel de teroare, când la Lugoj catedrala şi Episcopia au fost preluate de stat şi de către Biserica Ortodoxă, Vicarul general, părintele canonic Ioan Ploscaru, care a fost evacuat de la Episcopie şi a locuit timp de un an de zile [9] pe la credincioşii binevoitori, a primit propunerea de a fi consacrat Episcop. După mai multe propuneri în acest sens, Ioan Ploscaru îi refuză categoric pe preotul iezuit Rafael Haag şi pe fratele şcolar Ioan Raţă (Tarciziu), deoarece la pelerinajul de la Scăiuş din 15 august 1948 a făcut vot către Fecioara Maria să nu primească nici un rang în Biserică, crezând că aşa este mai bine [10].

Refuzând propunerile anterioare, Ioan Ploscaru a fost vizitat în data de 17 noiembrie 1948 de Mons. Guido Del Mestri, venit de la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti. Acesta îl găseşte pe Ploscaru în confesionalul bisericii romano-catolice şi îi aduce la cunoştinţă că Sfântul Părinte a hotărât să îl ridice la treapta arhieriei, ca Episcop auxiliar. Opunându-se la început, dar aflând că Sfântul Părinte îl roagă să primească, a răspuns cu umilinţă că primeşte: „în numele Domnului, deoarece ştiu că rugămintea unui superior este de fapt un ordin” [11]. După întâlnirea cu Mons. Del Mestri, Ploscaru merge la Bucureşti pentru a fi consacrat Episcop. În data de 30 noiembrie 1948 a fost consacrat Episcop „Episcopus Trapezopolitanus” (in partibus), deoarece la data consacrării trăia încă Episcopul eparhial de Lugoj, Ioan Bălan.

Consacrarea a avut loc la Bucureşti la sediul Nunţiaturii Apostolice, de către Nunţiul Apostolic Gerard Patrick O’Hara, asistat de Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti Alexandru Cisar, iar ca diaconi au servit Mons. Guido Del Mestri, secretarul Nunţiaturii, şi Mons. John Kirk, secretarul personal al Nunţiului [12]. Terminându-se consacrarea, Mons. Del Mestri a căutat în Orologhionul greco-catolic, şi văzând că ziua de 30 noiembrie se face pomenirea Sfântului Andrei [13], a exclamat că este cel dintâi chemat. De fapt, din noua generaţie de Episcopi catolici, Ploscaru era cel dintâi Episcop consacrat în ambele rituri din ţară.

Înainte de a pleca de la Nunţiatură, Nunţiul i-a cerut lui Ioan Ploscaru să reorganizeze întreaga provincie greco-catolică din ţară. Nunţiul a consacrat patru Episcopi clandestini înainte de a fi expulzat din ţară de către comunişti. Cei patru Episcopi consacraţi au fost: Alexandru Todea de Blaj, Iuliu Hirţea de Oradea, Ioan Dragomir de Baia Mare şi Ioan Ploscaru. Dintre aceşti patru episcopi, nici unul nu a fost numit Episcop (Ordinar) oficial cu drept de succesiune ai celorlalţi Episcopi ai Bisericii Române Unite decât mult mai târziu [14].

Putem spune că, la început, Episcopul Ioan Ploscaru nu a putut avea o activitate intensă, deoarece a fost arestat în 29 august 1949. În această scurtă perioadă până în 1949 a depus un foarte mare efort pentru reorganizarea Bisericii. A participat la consacrarea Episcopului Eros, fost auxiliar al Episcopului Marton Aron de Alba Iulia, alături de Nunţiul Apostolic [15]. Tot în această perioadă a mers la Nunţiatura din Bucureşti asistându-l pe Nunţiul O’Hara la consacrarea Episcopului Ioan Dragomir ca auxiliar pentru Eparhia de Maramureş, la data de 6 martie 1949, revenind la Lugoj. În această perioadă, Episcopul Ioan Ploscaru s-a ferit mai tot timpul să se afle că el este consacrat Episcop. Era conştient că va fi arestat. S-a sfătuit cu ceilalţi preoţi din Lugoj şi toţi şi-au făcut bagaje (serviete şi paltoane) pe care le purtau tot timpul cu ei pentru cazul în care vor fi arestaţi.

Arestarea Episcopului Ioan Ploscaru

În timpul acestor tulburări, mulţi preoţi greco-catolici au fost arestaţi. Episcopul Ioan Ploscaru se aştepta să fie arestat, deoarece trebuiau găsiţi cei care opuneau rezistenţă comunismului. Episcopul Ploscaru a fost arestat la data de 29 august 1949 împreună cu un grup de preoţi greco-catolici din Lugoj: pr. Ştefan Bălan, pr. Ştefan Turcu, pr. Patriciu Tufescu şi pr. Vasile Albu. Ploscaru a fost arestat după-amiaza când a ieşit din biserica romano-catolică din Lugoj, fiind invitat să meargă la securitate, unde se afla maiorul Kling, comandantul securităţii din Lugoj [16]. Începând cu 29 august 1949 vor urma pentru Episcopul Ioan Ploscaru 14 ani petrecuţi prin închisorile comuniste.

Detenţia

Cu arestarea Episcopului Ioan Ploscaru şi a celorlalţi ierarhi greco-catolici împreună cu o parte din elita Bisericii: canonici, protopopi şi profesori la instituţiile de învăţământ teologic, funcţionarii superiori din cadrul Eparhiilor au început să cunoască închisorile, pornind fiecare din celulele Miliţiilor unde au fost arestaţi pentru a ajunge cu toţii în beciurile Ministerului de Interne. Aceasta a fost o primă concentrare în condiţii vitrege de privare a libertăţii. Au fost supuşi de la început unui regim sever de detenţie; luaţi pe rând la interogatoriu, li s-a cerut acelaşi lucru, să treacă în rândurile Bisericii Ortodoxe, şi toţi au reacţionat printr-un refuz unanim [17].

Constrângerile, ameninţările şi pedepsele aplicate în toate închisorile comuniste au fost primite într-o pioasă tăcere de către oamenii Bisericii Române Unite. Unii au dus amintirea acestora cu ei în mormânt. Primul contact al Episcopului Ploscaru cu Securitatea a avut loc la data de 29 august 1949, când a fost abordat de Securitatea din Lugoj. De la Securitatea din Lugoj se perindă pe la toate închisorile mari din România: urmează Securitatea din Timişoara, Ministerul de Interne, Jilava, Sighetul Marmaţiei, din nou la Jilava, şi apoi Timişoara până în 25 septembrie 1955.

Este lăsat o perioadă în libertate, până în 15 august 1956. Este încarcerat din nou la Timişoara, pentru a treia oară, se perindă apoi la Cluj-Napoca, la Ministerul de Interne, Malmaison, Uranus, Gherla, Piteşti şi Timişoara [18]. Episcopul Ploscaru a stat în închisori în prima perioadă 6 ani (1949-1955), iar în cea de-a doua perioadă de detenţie 8 ani (1956-1964). Cumulat a fost lipsit de libertate 14 ani, în nouă locuri de detenţie, în unele dintre ele revenind de mai multe ori.

Libertatea provizorie

Arhiepiscopul Ploscaru a fost eliberat în 27 septembrie 1955, conform ordinului nr. 610/1955, până în 15 august 1956, când a fost arestat de către UM 0232 Timişoara, conform ordinului nr. 609/1956, pentru instigare publică. Înainte de libertatea provizorie a fost anchetat, procesele verbale de interogatoriu de la aceste anchete au fost: 13 iunie 1955, 14 iunie 1955, 2 procese verbale de interogatoriu în 15 iunie 1955, două procese în 16 iunie 1955, 17 iunie 1955, 20 iunie 1955, 28 iunie 1955, trei procese în 30 iunie 1955 [19], două procese în 1 iulie 1955, două procese în 7 iulie 1955, 13 iulie 1955, 18 iulie 1955 [20].

La aceste PV de interogatoriu s-a pus problema legăturii lui Ioan Ploscaru cu Nunţiatura din Bucureşti. La PV de interogatoriu 14 iunie 1955 [21], Episcopul Ioan Ploscaru a afirmat că prima vizită la Nunţiatură a fost prin decembrie 1948, însoţit de preotul Vasile Borda, deoarece îi era frică să nu fie arestat pe drum; a doua vizită a fost în perioada februarie – martie 1949, din proprie iniţiativă, pentru a primi instrucţiuni cu privire la preoţii trecuţi la ortodoxie. În acest proces verbal de interogatoriu se mai menţionează că Ploscaru avea domiciliul la Lugoj pe strada Făgetului nr. 19 şi a stat împreună cu preoţii Dumitru Sălăjan şi Vasile Tiut, precum şi că avea o maşină de scris „Bady Stat” [22].

La PV de interogatoriu 16 iunie 1955 [23], PS Ploscaru afirma că a fost a treia oară la Nunţiatură, la sfârşitul lui iunie 1949, ca să predea lista preoţilor trecuţi la ortodoxie şi a celor rămaşi în Biserica Greco-Catolică, dar această listă nu a fost scrisă pentru ca în cazul arestării sale să nu se întâmple ceva cu acei preoţi de pe liste. Din al doilea PV de interogatoriu din 16 iunie 1955 [24] aflăm că Ioan Ploscaru a fost pentru a patra oară la Nunţiatură în iulie 1949, pentru diferite instrucţiuni, şi că a primit suma de 150.000 de lei pentru întreţinere. Din acest interogatoriu mai aflăm că membrii Corpului Diplomatic nu aveau voie să se deplaseze decât până la Constanţa sau până la Braşov.

La aceste PV de interogatoriu, PS Ploscaru a afirmat că a reuşit să facă să retracteze 7-8 preoţi, iar în alte PV de interogatoriu afirma că a retractat 10 preoţi. În orice PV de interogatoriu a refuzat să le dea numele – când a fost întrebat cine sunt persoanele care au retractat, a răspuns frontal: refuz să răspund la această întrebare. Reîntors la Lugoj, după ce foarte greu şi-a găsit o locuinţă, a continuat să activeze în Biserica Romano-Catolică. A cerut Episcopului Romano-Catolic de Alba Iulia, Marton Aron, să îl primească în clerul romano-catolic, dar acest Episcop nu era de acord să primească preoţi greco-catolici în ritul latin pentru că, afirma el, „mai târziu Biserica Greco-Catolică îşi va câştiga libertatea, iar atunci vor fi persoane care să acuze că romano-catolicii şi ortodocşii au sfâşiat şi împărţit Biserica Greco-Catolică” [25].

În această libertate provizorie, Episcopul Ioan Ploscaru nu a scăpat de percheziţii. Din Procesul verbal de percheziţie din 18 mai 1956, din Lugoj [26], aflăm că s-a făcut percheziţie la o cameră şi o dependinţă, precum şi că la percheziţia corporală nu s-a găsit nimic, iar opisul averii de la această percheziţie este următorul: 1 pernă mătase; pijamale molton; patru chiloţi uzaţi; două perechi indispensabili; o cămaşă de noapte în stare bună; faţă de plapumă din pânză albă uzată; 2 cearceafuri, un ceas Vecher; 4 volume cărţi religioase; un sfeşnic din aramă; o coroană din fier preoţească; o reverendă bună; pelerină preoţească; 3 tablouri. În total au fost identificate la această percheziţie 48 de obiecte.

În acest timp, Episcopul Ploscaru a reuşit să celebreze Sfinte Liturghii în Catedrala romano-catolică din Timişoara. Liturghiile a fost citite în limba română, iar corul cânta diferite cântări în limba latină. Această liturghie ţinută în limba română, în duminici şi sărbători, a început să fie frecventată de un numeroşi credincioşi. Această situaţie a durat trei luni: din decembrie 1955 până în martie 1956 când, datorită Bisericii Ortodoxe, a fost interzisă. S-a impus Bisericii Romano-Catolice ca pe viitor liturghia să fie cântată numai în limba germană sau maghiară, nicidecum în limba română [27].

Activitatea Episcopului Ploscaru în această perioadă a fost foarte complexă. A început să îşi scrie amintirile din închisoare, a învăţat să confecţioneze rozarii pe care le preda la bisericile romano-catolice spre a fi împărţite credincioşilor. La data de 14 august 1956 a fost percheziţionat şi arestat a doua oară. La percheziţia domiciliară a fost găsit un caiet în care Ioan Ploscaru a scris despre închisorile comuniste începând cu anul 1949; caietul conţinea 82 de pagini. Tot la percheziţie a fost găsit un bilet scris de mână: „Cartea de care vă interesaţi RALPH LAPP ‘Noua Forţă’ Ed. de Stat pentru Literatură Politică. Rândurile pentru JULES au fost expediate, încolo totul bine. Sărut Sfânta dreaptă. Jean şi familia. P.S. Azi merg să văd pe IPS Marton. Adresa lui Velicu, str. Iancu Văcărescu, nr. 20 Timişoara IV” [28].

A doua arestare

La 15 august 1956 a fost arestat şi cercetat din nou pentru difuzarea „Memoriului Episcopilor”, deoarece în data de 23 aprilie 1956, la Curtea de Argeş, Episcopii greco-catolici, au compus un memoriu pe care l-au adresat Guvernului. Memoriul era un protest împotriva desfiinţării cu forţa a Bisericii Greco-Catolice. Un exemplar din acest memoriu a ajuns la Episcopul Ploscaru. Difuzarea acestui memoriu de către Ploscaru a fost una dintre cauzele arestării. O altă acuză a fost încercarea de a lua legătura cu Roma. După ce a fost anchetat, a avut loc procesul în 11 noiembrie 1956. După aceea a fost trimis la Securitatea din Cluj, de unde a fost expediat la Ministerul de Interne din Bucureşti [29].

Procesul

Procesul s-a desfăşurat la Tribunalul Militar din Bucureşti la data de 21 octombrie 1957. Aici i s-a aplicat pedeapsa cea mai mare pe care a avut-o vreun cleric greco-catolic. A fost condamnat în total la 44 de ani de închisoare. Episcopul Ploscaru a fost rearestat conform deciziei Ministerului Justiţiei, Direcţia Instanţelor Militare, în 21 octombrie 1957, pentru „crimă de trădare de patrie; instigare la crimă de trădare de patrie; uneltire contra ordinii sociale”. Prin sentinţa Tribunalului a fost condamnat la:
– 15 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru crimă de trădare de patrie;
– 8 ani muncă silnică pentru instigare la crimă de trădare de patrie;
– 8 ani muncă silnică pentru tentativa crimei de trădare de patrie;
– 8 ani închisoare şi 5 ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale [30].

Episcopul Ploscaru nu a luat această condamnare în serios, pentru că era o condamnare pe care nu o putea executa. A mulţumit lui Dumnezeu că nici un preot nu a primit sentinţă mai mare ca a sa şi că nimeni nu a executat mai mulţi ani de închisoare decât el [31].

Eliberarea

Supravieţuind închisorilor şi regimului de tortură, Episcopul Ploscaru, după ce a fost eliberat, şi-a continuat activitatea pentru Biserica sa oficiind zilnic Sfânta Liturghie în locuinţa sa din Lugoj şi exercitând alte activităţi, cu toată supravegherea severă la care a fost supus. Episcopul Ioan Ploscaru a fost eliberat în ziua de 4 august 1964, beneficiind de emiterea Decretului Nr. 411/1964. Prin acest decret au fost eliberaţi toţi Episcopii auxiliari care au supravieţuit închisorii: Ioan Ploscaru, dr. Ioan Cherteş, dr. Iuliu Hirţea, dr. Ioan Dragomir şi dr. Alexandru Todea [32].

Pentru Episcopul Ploscaru, această libertate a fost ceva provizoriu, deoarece a fost ţinut într-o permanentă observaţie şi supraveghere, într-o continuă urmărire. Avea domiciliul obligatoriu la Lugoj, pentru că în baza legii graţierii, conform căreia i s-a dat drumul din închisoare, trebuia să se întoarcă la vechiul domiciliu. Pe lângă domiciliul obligatoriu, Securitatea dorea ca Episcopul Ploscaru să se încadreze imediat într-un serviciu, altul decât preoţia. Încadrarea într-un serviciu era benefică pentru Securitate deoarece îl putea supraveghea mai uşor [33]. El nu a vrut să intre într-un serviciu pentru statul comunist, având ca pretext boala de ficat pe care a achiziţionat-o în închisori. După eliberarea din 1964, Episcopul Ploscaru a stat la Lugoj, ajutând credincioşii şi în special Biserica Greco-Catolică.

Itinerariul Episcopului Ioan Ploscaru în închisorile comuniste – în date [34]:

– arestat, 29 august 1949.
– 29 august – 6 decembrie 1949, Securitatea din Lugoj.
– 6 decembrie 1949 – 6 mai 1950, închisoarea din Timişoara.
– 6 mai – 23 mai 1950, închisoarea Ministerului de Interne Bucureşti.
– 23 mai – 26 octombrie 1950, închisoarea Jilava.
– 27 octombrie 1950 – 15 aprilie 1955, închisoarea Sighet.
– 15 aprilie – 18 aprilie 1955, închisoarea Jilava.
– 18 aprilie – 27 septembrie 1955, închisoarea din Timişoara.
– 27 septembrie 1955, eliberat conform ordinului nr. 610/1955.
– 15 august 1956, arestat de către UM 0232 Timişoara conform ordinului nr. 609/1956 pentru instigare publică.
– 15 august 1956 – 14 februarie 1957, închisoarea din Timişoara.
– 11 noiembrie 1956, proces la Timişoara.
– 15 februarie 1957 – 6 martie 1957, Securitatea din Cluj-Napoca.
– 7 martie – 21 octombrie 1957, închisoarea Ministerului de Interne Bucureşti.
– 21 octombrie 1957, Proces la Tribunalul Militar Bucureşti.
– 21 octombrie 1957 – 4 februarie 1958 închisoarea Uranus, Bucureşti.
– 4 februarie 1958 – 4 februarie 1960 la închisorile din Timişoara, Malmaison, Jilava, Gherla, Jilava, Piteşti, Timişoara.
– 4 februarie 1960 – 6 august 1960, închisoarea Timişoara.
– 6 august 1960 – 18 ianuarie 1963, închisoarea Dej.
– 18 ianuarie 1963, Ordin de transfer la închisoarea Gherla.
– 4 august 1964, eliberat din închisoarea Timişoara, i se fixează domiciliul obligatoriu la Lugoj.

Scrierile Arhiepiscopului Ioan Ploscaru
Arhiepiscopul Ioan Ploscaru, pe lângă pastoraţia căreia i s-a dedicat atât în timpul comunismului cât şi după revoluţia din 1989, a mai avut şi preocupări literare ca: exeget, poet, istoric şi moralist. Lucrările publicate până acum, în ordinea apariţiei, sunt:
1. Rugăciunile Creştinului, Lugoj, Tipografia naţională – Const. Danciu, 1945.
2. Flori de In, Lugoj, Edit. Diecezană, 1945.
3. Biblia răspunde, Lugoj, Edit. Diecezană, 1947.
4. Cruci de gratii, Versuri din închisoare, Timişoara, Edit. Helicon, 1992 (Cartea apare sub pseudonimul Ioan Andrei).
5. Apariţia Fecioarei Maria la Lourdes, Timişoara, Edit. Signata, 1992.
6. Viaţa Sfântului Anton de Padova, Timişoara, Edit. Signata, 1992.
7. Biblia răspunde, vol. I-II, Cluj-Napoca, Edit. Viaţa Creştină, 1993.
8. Scurtă istorie a Bisericii Române, Timişoara, Edit. Helicon, 1993.
9. Lanţuri şi teroare, Timişoara, Edit. Signata, 1993. Ediţia a II-a, Timişoara, Edit. Signata, 1994.
10. Urmele lui Dumnezeu, Timişoara, Edit. Helicon, 1994.
11. Iertare şi iubire, Timişoara, Edit. Helicon, 1995.
12. Icoana de la Scăiuş, Timişoara, Edit. Helicon, 1995. Ediţia a II-a, Timişoara, Edit. Helicon, 1998.
13. Sfânta Tereza de Liseux, Timişoara, Edit. Helicon, 1995.
14. Răstigniţi cu Cristos Timişoara, Edit. Helicon, 1996.
15. Şcoala iubirii lui Cristos, Timişoara, Edit. Helicon, 1996, ediţie revizuită.
16. Medalia miraculoasă, Timişoara, Edit. Helicon, 1997.
17. Viaţa Preacuratei Fecioarei Maria, Timişoara, Edit. Helicon, 1997, ediţie revizuită.
18. Sfântul Rozar, Timişoara, Edit. Helicon, 1997.
19. Bucurii şi speranţe, Timişoara, Edit. Helicon, 1998.
20. Flori de in, Timişoara, Edit. Helicon, 1999.
21. Făgăduinţa cea mare a Prea Sfintei Inimi a lui Isus, Timişoara, Edit. Helicon, 1999.
22. Benedetta, Timişoara, Edit. Helicon, 1999.
23. Isus Cristos Mântuitorul lumii, Timişoara, Edit. Signata, 2000.
24. Perfecţiunea creştină, Timişoara, Edit. Signata, 2000.
25. Apostoli şi misionari, Timişoara, Edit. Signata, 2000.
26. Predici, Cluj-Napoca, Edit. Viaţa Creştină, 2003.
27. Meditaţii, Cluj-Napoca, Edit. Viaţa Creştină, 2003.

Note
[1] Jacques Coenen-Huther, Sociologia Elitelor, Iaşi, Edit. Polirom, 2007, p. 7.
[2] Petit Larousse Illustre, Paris, Edit. Larousse, 1919, p. 323.
[3] Ioan Ploscaru, Bucurii şi speranţe, Timişoara, Edit. Helicon, 1998, p. 82.
[4] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Cei doisprezece episcopi martiri, p. 183.
[5] Ioan Ploscaru, op. cit., p. 172.
[6] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Catolicism şi ortodoxie, p. 178.
[7] Ioan Ploscaru, Bucurii şi speranţe, p. 228.
[8] Ibidem, p. 253.
[9] Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, p. 54.
[10] Ibidem, p. 61.
[11] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Cei doisprezece episcopi martiri, p. 186.
[12] Codruţa Maria Ştirban, Marcel Ştirban, Din Istoria Bisericii Române Unite, Satu-Mare, Edit. Muzeului Sătmărean, 2000, p. 290.
[13] Cf. Orologhion, Blaj, Edit. Seminarului Arhidiecezan, 1934, p. 351.
[14] Alexandru Raţiu, Biserica furată, p. 193.
[15] Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, p.73.
[16] Ibidem, p. 80.
[17] Alexandru Raţiu, Biserica furată, p. 161.
[18] Cf. Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, Edit. Signata, 1994; şi Fişă matricolă penală, Ioan Ploscaru, http://www.crimelecomunismului.ro/ro/fise_detinuti_politici/fise_detinuti/, 03.09.2011.
[19] Aceste procese verbale de interogatoriu din 30 iunie 1955 au durat de la 9.50 până la 12.30.
[20] ACNSAS, Dosar Nr. 2418 Vol. 1, Ministerul Afacerilor Interne Direcţia regională Timişoara, anul 1955. Dosar nr. 33, referitor la Ploscaru Ioan.
[21] ACNSAS, Dosar Nr. 2418 Vol. 1, fila 27.
[22] Ibidem, fila 35.
[23] Ibidem, fila 36.
[24] ACNSAS, Dosar Nr. 2418 Vol. 1, fila 38.
[25] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Cei doisprezece episcopi martiri, p. 196.
[26] ACNSAS, Dosar Nr. 2418 Vol. 1, fila 16.
[27] Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, p. 229.
[28] ACNSAS, Dosar Nr. 2418 Vol. 1, fila 101.
[29] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Cei doisprezece episcopi martiri, p. 196.
[30] Arhiva Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj, Fond Ioan Ploscaru.
[31] Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, p. 268.
[32] Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Cardinalul Alexandru Todea, Cluj-Napoca, Edit. Gloria, 1992, p. 31.
[33] Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, p. 352.
[34] Cf. Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, Edit. Signata, 1994; şi Fişă matricolă penală, Ioan Ploscaru, http://www.crimelecomunismului.ro/ro/fise_detinuti_politici/fise_detinuti/, 03.09.2011.

Acest material a fost prezentat în Catedrala din Lugoj în contextul mai amplu al aniversării a 100 de ani de la naşterea Arhiepiscopului Ioan Ploscaru.