Când ateii sunt mânioşi pe Dumnezeu

Autor: Joe Carter
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicEducation.org

Am ameninţat mânios cu pumnul maşinile în pană, norii de furtună, cu meteorologii incompetenţi cu tot. Îmi amintesc chiar cum într-o zi groaznică am blestemat un alternator care se arsese, o sirenă care urla şi tot urla atenţionând asupra unei tornade, şi o avertizare de vreme rea complet greşită – uite-aşa, le-am blestemat pe toate trei deodată! M-am înfuriat şi pe mobila din casă, am blestemat poliţia rutieră şi am avut pică faţă de Gun Barrel City, Texas. M-am înfuriat pe aproape orice v-aţi putea imagina. Dar nu şi pe inorogi. Niciodată nu am fost furios pe inorogi.

Nici dumneavoastră nu cred ca v-aţi înfuriat vreodată pe inorogi. Putem fi iritaţi, înfuriaţi pe tot felul de obiecte şi creaturi, însufleţite sau nu. Ba chiar, într-un sens limitat, ne pot enerva personajele imaginare din cărţi şi vise. Dar creaturile ca inorogii, care nu există – despre care noi credem sigur că nu există – nu ne provoacă supărare. Şi bineînţeles că nu o să ne treacă prin minte să le învinuim pentru toate problemele noastre pe creaturile acelea cu un singur corn în frunte – pe inorogi. Singurul grup social care face excepţie de la această regulă sunt ateii. Ei afirmă sus şi tare că Dumnezeu nu există şi totuşi, după cum arată o serie de studii, tot ei tind să nutrească cea mai înverşunată ură faţă de El.

O nouă serie de studii publicate în Journal of Personality and Social Psychology relevă faptul că ateii şi agnosticii îşi focalizează mânia împotriva lui Dumnezeu fie raportându-se la un eveniment din trecut, fie din cauza unei imagini ipotetice pe care şi-au făcut-o despre Dumnezeu. Julie Exline, psiholog la Case Western Reserve University şi conducătoarea acestui recent studiu, a examinat şi alte date privind subiectul menţionat şi a ajuns la aceeaşi concluzie. Exline explică faptul că interesul pentru acest studiu i-a fost trezit de un studiu anterior asupra sentimentului de furie faţă de Dumnezeu care arăta, în mod surprinzător, că mult mai multe reproşuri îi fac lui Dumnezeu cei care afirmă că nu cred în El decât credincioşii practicanţi.

La prima vedere, această constatare ar părea să reflecte pur şi simplu o eroare. Cum poate cineva să se înfurie pe Dumnezeu dacă afirmă că nu crede în Dumnezeu? Şi totuşi, analizând al doilea set de date, rezultatele obţinute au fost similare: cei care afirmă despre ei înşişi că sunt „atei/agnostici”, că nu practică nici o religie sau că nu sunt siguri în privinţa propriilor convingeri religioase, vorbesc despre mai multă mânie faţă de Dumnezeu decât cei care menţionează afilierea la o religie. Exline remarca faptul că rezultatul studiului pune problema dacă mânia poate de fapt influenţa credinţa în existenţa lui Dumnezeu, idee în acord cu cercetările clinice anterioare ale ştiinţelor sociale privind „ateismul emoţional”.

Studiul evenimentelor traumatizante sugerează o posibilă corelaţie între suferinţă, furia faţă de Dumnezeu şi îndoiala privind existenţa Sa. După Cook şi Wimberly (1983), 33% dintre părinţii care au suferit decesul unui copil, chestionaţi în primul an de doliu, s-au îndoit de existenţa lui Dumnezeu. Un alt studiu (Childs, 1985), a relevat faptul că 90% dintre mamele care au dat naştere unui copil profund retardat şi-au exprimat îndoiala privind existenţa lui Dumnezeu. Un studiu efectuat asupra studenţilor relevă de asemenea asocierea scăderii credinţei cu mânia împotriva Lui Dumnezeu (Exline et al., 2004). În urma unui eveniment de viaţă negativ, furia faţă de Dumnezeu a precedat scăderea credinţei în existenţa lui Dumnezeu.

Cea mai izbitoare concluzie la care a ajuns Exline a fost că subiecţii la care prăbuşirea convingerilor religioase s-a produs din cauza furiei faţă de Dumnezeu aveau cele mai mici şanse să îşi mai recapete credinţa. Cu alte cuvinte, mânia faţă de Dumnezeu nu numai că îi împinge la ateism, dar le şi oferă motivul să se agaţe ferm de necredinţa lor. Am susţinut altădată că, potrivit tradiţiei creştine, ateismul este o formă auto-impusă de disfuncţie intelectuală, o lipsă a virtuţii epistemologice sau – ca să folosim termenul catolic – un caz de ignoranţă vincibilă.

Ignoranţa vincibilă reprezintă suprimarea intenţionată a cunoaşterii care se află sub controlul persoanei şi pentru care persoana răspunde în faţa lui Dumnezeu. În Scrisoarea către Romani, Sf. Paul arată clar că ateismul este un caz de ignoranţă vincibilă: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”. Recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu este doar începutul – trebuie să recunoaştem de asemenea atributele sale divine. Ateii care neagă această realitate nu au nici o scuză – aşa cum spune Sf. Paul. Ei sunt în ignoranţă vincibilă.

Recunoaşterea acestui fapt, însă, nu înseamnă că înţelegem cu adevărat cauza acestei disfuncţii intelectuale auto-impuse. Deşi cred cu tărie că toate formele de ateism sunt în acelaşi timp exemple de ignoranţă vincibilă şi de încrâncenare a voinţei, am considerat în mod greşit că ateismul este pur şi simplu o eroare intelectuală – adică o problemă de minte şi nu de inimă. Doar de puţin timp am început să înţeleg cât de mult poate răspunsul emoţional la durere şi suferinţă să împingă la ateism.

Mulţi păstori şi preoţi vor considera probabil că descoperirea mea este atât evidentă cât şi desuetă. Dar presupun că nu sunt singurul apologet amator care a fost orbit pur şi simplu de acest adevăr. Ca regulă generală, cei care suntem angajaţi în apologetica creştină tindem să preferăm filozofia înaintea pastoraţiei, argumentul logic şi clar înaintea amestecului tulbure al emoţiilor omeneşti. Preferinţele noastre se îndreaptă adesea spre vorbe de duh care expediază repede problema răului mai degrabă decât să o înţeleagă empatic, ceea ce îi consolează pe atei – fiindcă noi înşine suntem consternaţi în faţa suferinţei.

Mulţi dintre atei, desigur, au ajuns să nege existenţa lui Dumnezeu numai în baza unor justificări raţionale. Iată de ce abordarea apologeticii sub aspect evidenţialist şi filosofic va fi mereu necesară. Dar începu să cred că ateismul emoţional este mult mai frecvent decât realizăm mulţi dintre noi. Se simte nevoia unei abordări apologetice noi, care să ţină seama de faptul că durerile şi suferinţele vieţii de zi cu zi îi împing departe de Dumnezeu pe mai mulţi oameni decât o face o bibliotecă plină de cărţi anti-teiste. Dacă ne concentrăm numai asupra bolboroselilor mânioase şi imperfecte intelectual ale noilor atei, riscăm să devenim orbi la mânia şi suferinţele lor, ceea ce va avea ca rezultat doar îngroşarea rândurilor lor.