Să îi punem întrebări lui Dumnezeu

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mark P. Shea
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: InsideCatholic.com

Dumnezeu

Un Dumnezeu deschis întrebărilor

Cunoaştem cu toţii chipul vijelios al lui Yahve, tunând şi fulgerând de pe Sinai, aşa cum este descris în Vechiul Testament. Faţă de El este cazul să păstrezi întotdeauna o distanţă convenabilă. Este chipul care ne aminteşte că „Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Evrei 12,29), este Judecătorul înfricoşător şi absolut, care pătrunde în cele mai ascunse cotloane ale conştiinţei şi ale cărui degete au răsucit chiar şi ADN-ul din oasele noastre. Mai ştim şi că Scriptura este plină de îndemnuri la umilinţă şi de aduceri aminte ale faptului că drumurile Domnului sunt dincolo de orice cunoaştere iar judecăţile Lui sunt de nepătruns, ca abisul cel mare. Aşadar, la o lectură superficială a Scripturii, se pare că mesajul central al acesteia ar fi: „Nu pune întrebări, că te bate Dumnezeu”.

Pe lângă acest „mersul în vârful picioarelor” în faţa Absolutului, iată însă că Scriptura ne prezintă pe larg şi o altă temă. Fiindcă, departe de a ne fi interzis să îi punem întrebări, Dumnezeu aşteaptă şi chiar ne invită să îl întrebăm… Iar creatura – uneori ezitând, alteori cu teamă, uneori din curiozitate iar alteori cu o familiaritate de-a dreptul şocantă – îndrăzneşte să îl întrebe pe Dumnezeu ce se întâmplă, ce face, dacă este drept sau nu, dacă ne iubeşte cu adevărat sau nu, de ce uneori lucrurile par atât de crude, de ce murim, de ce tâlharii scapă nepedepsiţi în timp ce săracul este mereu jupuit şi, în fond, care este scopul la tot ce se întâmplă?!

Cum este posibil aşa ceva?

Ei bine, este posibil fiindcă Dumnezeu ne ia în serios ca persoane, iar persoanele pun întrebări. Dumnezeu Însuşi ne cheamă să punem întrebări, şi chiar, în ciuda omniscienţei şi imutabilităţii Sale, are şi El câteva întrebări pentru noi. Să privim la Avraam, părintele nostru întru credinţă şi marele model al încrederii absolute în Dumnezeu pe care ni-l dau ca exemplu atât Vechiul, cât şi Noul Testament. Avraam a crezut în cele ce i-au fost spuse de Dumnezeu – ne spun atât Geneza cât şi Epistola către Romani – şi aceasta i-a fost considerat ca îndreptăţire.

Şi cum anume şi-a exprimat Avraam încrederea? Aflăm în Geneză 18,16-33. Dumnezeu îi dezvăluie lui Avraam planul de a distruge Sodoma şi Gomora. Totuşi, în loc să se încline pur şi simplu în faţa voinţei lui Dumnezeu ca distantă, indiscutabilă şi inexorabilă, Avraam face două lucruri extrem de semnificative. Primul (v. 23): se apropie de Dumnezeu. Iar al doilea, în această apropiere, îi pune întrebări lui Dumnezeu. „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos?… Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi”, a întrebat el. „Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?” Şi Domnul răspunde că va cruţa cetatea de dragul celor cincizeci.

În continuare, Avraam se târguieşte cu Domnul. Şi dacă ar fi patruzeci şi cinci? Patruzeci? Treizeci? Douăzeci? Zece? De fapt, Avraam îi adresează o rugăminte lui Dumnezeu, încercând să îi schimbe hotărârea prin aceea că îi aminteşte că însăşi slava Lui ar avea de suferit dacă l-ar condamna şi pe cel drept. Şi de fiecare dată, Dumnezeu acceptă întrebările lui Avraam şi îi răspunde că nu va face nici un rău cetăţii, de dragul câtorva nevinovaţi. Întrebările lui Avraam, departe de a face să cadă foc din cer asupra lui ca şi asupra Sodomei, devin exact opusul păcatului. Ele sunt roadele prieteniei cu Dumnezeu şi îl aduc la o şi mai profundă comuniune cu El.

Calea credinţei care pune întrebări se manifestă şi la un alt personaj din Vechiul Testament, care nu se află neapărat pe acelaşi plan cu Avraam: Iov. Şi acesta este un om frământat de întrebări către Dumnezeu, cărora nu le poate face faţă: „Eu vreau să vorbesc cu Cel Atotputernic, vreau să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu”, striga el în durerea sa. „De ce ascunzi faţa Ta şi mă iei drept un duşman al Tău? Vrei oare, să înspăimânţi o frunză pe care o bate vântul? Vrei să Te îndârjeşti împotriva unui pai uscat? De ce să scrii împotriva mea aceste hotărâri amare?” (Iov 13,3, 13,24-26). Cuvinte dure, cuvinte tari. Şi totuşi, la sfârşitul cărţii lui Iov îl vedem pe Dumnezeu surâzând la aceste vorbe. Într-adevăr, El surâde mai degrabă la auzul acestor cuvinte decât în faţa vorbirii corecte sub aspect teologic a prietenilor lui Iov. Fiindcă Dumnezeu le spune acestora, după ce au tot vorbit timp de 40 de capitole şi au spus lucruri care mai de care mai corecte, că „n-aţi vorbit de Mine aşa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42,7).

Ce a spus corect Iov şi cu ce au greşit prietenii lui? Din perspectivă umană, nimic deosebit. Spre deosebire de prietenii lui, Iov nu a spus politicos şi cu pioşenie că suferinţa lui s-ar datora vreunui păcat propriu. Dar a făcut un lucru la care ceilalţi nici măcar nu s-au gândit să îl facă: Iov a vorbit cu Dumnezeu în loc să vorbească despre Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Iov a stat cu Dumnezeu. Şi prin aceasta el a acţionat, în felul lui, asemenea lui Avraam. S-a apropiat de Dumnezeu (şi Dumnezeu de el) chiar atunci când se simţea abandonat. Prietenii lui, în schimb, au păstrat o distanţă sigură faţă de Atotputernicul, punându-l între paginile îngrijite ale unei cărţulii cu îndemnuri morale. Ca rezultat, Iov a devenit în cele din urmă mijlocitorul lor şi mare preot în faţa lui Dumnezeu (Iov 42,8-9). Prin voinţa sa de a se apropia de Dumnezeu, Iov a intrat în comuniune cu Dumnezeu şi nu numai el, ci şi prietenii lui care l-au mâhnit. Cercul mântuirii se extinde astfel, cuprinzându-l nu numai pe Iov, ci şi pe prietenii lui.

Acelaşi tipar se repetă şi în Exod. Acolo (Exod 32,11-14) Moise pledează ca Israel să nu fie distrus după ce l-a dispreţuit pe el şi a păcătuit în faţa Domnului construind viţelul de aur (exact la fel cum Avraam pledase ca Sodoma să nu fie distrusă). Şi Moise, la fel, îl întreabă pe Dumnezeu: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţul Tău cel înalt?”. Moise face şi el apel la slava lui Dumnezeu şi ceea ce este şi mai uimitor, Dumnezeu, care este imutabil, se răzgândeşte şi permite poporului, după ce a fost pedepsit şi purificat (dar nu anihilat) să intre în alianţă cu El prin Moise, a cărui mijlocire l-a salvat. Încă o dată, comuniunea cu Dumnezeu şi întrebările adresate lui Dumnezeu merg mână în mână. Numai că aici se adaugă o nouă dimensiune: nu numai Moise, ci întregul Israel este inclus în sfera mântuirii.

La fel se întâmplă în întreg Vechiul Testament. Ieremia, luptându-se să salveze Israelul şi primind ca răsplată de la concetăţenii lui doar persecuţii, s-a întrebat de ce s-a mai născut, şi în mijlocul misiunii sale profetice a strigat (sub imperiul inspiraţiei!): „Doamne… Tu eşti mai tare decât mine şi ai biruit, iar eu în toate zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine” (Ieremia 20,7). La fel ca şi Moise şi profeţii, Ieremia se întreabă de ce Atotputernicul l-a ales tocmai pe el pentru atâta chin?! De asemenea, psalmistul strigă şi el: „Până când, Doamne, Te vei mânia până în sfârşit? Până când se va aprinde ca focul mânia Ta?” (Psalm 79,5), şi îl întreabă direct pe Dumnezeu, după distrugerea Ierusalimului „Pentru ce m-ai lepădat, Dumnezeule, până în sfârşit? Aprinsu-s-a inima Ta peste oile păşunii Tale” (Psalm 74,1).

Totuşi, nici una din aceste întrebări nu sunt pline de ură şi nici nu îl resping pe Dumnezeu, aşa cum ar face un ateu. Mai degrabă sunt expresia credinţei, fiindcă îi reamintesc lui Dumnezeu (şi Israelului) că El este bun şi prin urmare trebuie să înfăptuiască dreptatea în mijlocul tuturor nenorocirilor. „Puterea mea şi scăparea mea eşti Tu şi pentru numele Tău mă vei povăţui şi mă vei hrăni” (Psalm 31,3). În felul acesta, întrebările nu sunt doar ale celui care scrie – profet sau psalmist – ci ale unei întregi naţiuni, iar răspunsul lui Dumnezeu se adresează, la fel, nu numai celui care scrie, ci întregii naţiuni. Întregul Israel, cu buni şi răi deopotrivă, pus în relaţie cu Dumnezeu prin Moise şi întrebările lui, este legat tot mai strâns cu Dumnezeu prin cei pe care El însuşi i-a ales, preoţi sau profeţi, tocmai ca să dea glas întrebărilor poporului şi propriilor Sale răspunsuri (şi uneori întrebări) pentru ei.

Fiindcă, desigur, Dumnezeu are şi El câteva întrebări: „Nu ştiţi voi, oare, n-aţi auzit, nu vi s-a spus oare de la început, n-aţi înţeles voi ce vă învaţă întemeierea lumii?” îl întreabă pe profetul Isaia (Isaia 40,21). „Se cuvine oare, ca omul să înşele pe Dumnezeu?” întreabă El prin profetul Malachia (Mal 3,8). „Ascultaţi, casa lui Israel: Oare calea Mea nu este dreaptă, sau nu sunt drepte căile voastre?” întreabă Dumnezeu prin profetul Ezechiel (18,25). De ce oare toate întrebările acestea din partea Celui Atotştiutor? Exact din acelaşi motiv pentru care El încurajează întrebările noastre: ca să îl cunoaştem şi să ne cunoaştem pe noi înşine mai bine. De fapt, toate întrebările lui Dumnezeu îşi au izvorul în întrebarea pe care a pus-o lui Adam cu mult timp în urmă: „Unde eşti?” (Geneza 3,9). Şi toate au un singur scop: să ne scoată din ascunzătoare pentru ca să ne apropiem de El.

Iar această chemare, mereu mai amplă şi mai profundă spre relaţia cu El, îşi găseşte expresia finală în Isus Cristos. Fiindcă şi El primeşte şi la rândul Lui pune întrebări, urmând tradiţia lui Avraam, Moise şi a profeţilor. La fel ca şi ei, Isus procedează în acest fel ca să îi atragă pe toţi în sfera mântuirii. „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”, întreabă Petru (Matei 18,21). „Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?”, întreabă Ioan Botezătorul (Luca 7,19). „De ce mănâncă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?”, întreabă fariseii (Marcu 2,16). „Oare cine este cel mai mare în împărăţia cerurilor?”, întreabă discipolii (Matei 18,1). „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”, întreabă tânărul bogat (Luca 18,18). „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc?”, întreabă Marta (Luca 10,40). „Cum poate să se nască un om când este bătrân?”, întreabă Nicodim (Ioan 3,4). „De ce nu s-a vândut mai bine şi să se dea banii săracilor?”, intervine Iuda Iscarioteanul.

În toate aceste întrebări, atât cei credincioşi cât şi cei lipsiţi de credinţă se îndreaptă spre Isus ca punct focal; acţionând ca profet, preot şi rege, El îi atrage la rândul Lui chiar şi pe duşmani în sfera răscumpărării, acolo unde ei sunt obligaţi să se decidă în privinţa Lui. Astfel încât, la sfârşit, El pune tuturor şi fiecăruia în parte aceeaşi întrebare pe care a adresat-o discipolilor Săi în Cezareii lui Filip: „Dar voi, cine spuneţi că sunt?” (Matei 16,15). Prin întrebările Lui către noi, ca şi prin ale noastre către El, Isus ne revelează atât inima Sa cât şi a noastră.

Nicăieri dinamica întrebărilor nu este însă mai dramatică decât în Patimi. Când Isus spune că unul dintre discipoli în va trăda, aceştia reacţionează cu toţii plini de groază, fiecare întrebându-se cu spaimă neprefăcută: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Matei 26,20-25). Ei întreabă fiindcă doresc, aşa ca şi psalmistul: „Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică” (Psalm 139,23-24). Altfel spus, întreabă tocmai pentru ca să se apropie de El, ca să cunoască adevărul despre ei înşişi, oricât de înspăimântător ar fi acesta. Dar când Iuda întreabă: „Nu cumva sunt eu?”, o face ca să ascundă adevărul despre sine, să se amestece în mulţime, să nu se poată deosebi de restul discipolilor. Ca şi Adam, el alege să se ascundă de Dumnezeu (Geneză 3,8-10). Şi ascunzându-se, este descoperit cu o altă întrebare: „Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?” (Luca 22,48).

În după-amiaza următoare, din cauza alegerii făcute de Iuda, Cristos răstignit va da glas unei întrebări şi mai cumplite, care uneşte credinţa lui Avraam şi lipsa de credinţă a lui Iuda într-o încleştare incredibilă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46). Isus, răstignit pentru păcate, chiar şi pentru păcatele lui Iuda, trăieşte în trup şi suflet separarea de Dumnezeu pe care Iuda (şi noi toţi) am dobândit-o prin Adam. Şi totuşi, în mod paradoxal, chiar şi părăsit, Cristos răstignit îi vorbeşte lui Dumnezeu cu credinţa lui Avraam. El nu îl numeşte simplu „Dumnezeu”, ci „Dumnezeul meu„. Cristos rămâne unit cu Dumnezeu chiar şi în disperarea cea mai adâncă. La fel ca şi Iov, ca şi Ieremia sau ca autorul Psalmului 22, pe care Isus îl citează, Domnul nostru rămâne cu Dumnezeu Tatăl. Făcând astfel, El poartă în inima Sa toate întrebările, cu sau fără credinţă, pe care oamenii le-au pus vreodată lui Dumnezeu. El, care nu a cunoscut păcatul, s-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să „cunoaştem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Corinteni 5,21) şi „ca astfel să deveni(m) părtaşi ai naturii sale dumnezeieşti” (2Petru 1,4). Sfera mântuirii se extinde astfel cuprinzând întreaga lume.

Iată secretul din inima lui Dumnezeu, care ne cheamă pe toţi să credem şi totuşi să punem întrebări. Fiindcă Dumnezeu, dintotdeauna, a dorit să se dăruiască pe Sine Însuşi nouă – tuturor – şi odată cu Sine Însuşi, puterea de a ne dărui noi înşine Lui, aşa cum face Fiul Său, dacă noi Îl primim. El ne tratează cu adevărat ca persoane care sunt nişte „mici Cristoşi”, ca să împărtăşim viaţa infinită a celor Trei Persoane divine, cu condiţia să nu îi refuzăm această ofertă. Fiindcă, aşa cum spune C. S. Lewis, intenţia Lui este să facă din fiecare fiinţă umană o creatură pe care „dacă o vezi aici şi acum, să fii cu putere tentat să o preamăreşti” – adică perfectă şi desăvârşită, astfel încât să se împărtăşească din marea şi eterna comuniune de iubire dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Iată de ce, aşa cum observa C. S. Lewis, „Nu există oameni obişnuiţi. Niciodată nu vorbeşti unui simplu muritor. Naţiunile, culturile, artele, civilizaţiile – da, acestea sunt muritoare şi viaţa lor este pe lângă a noastră ca viaţa unei muşte. Dar cu adevărat sunt nemuritori cei cu care glumim, cu care muncim, cu care ne căsătorim, pe care îi dojenim şi pe care îi exploatăm – orori nemuritoare sau nemuritoare splendori”.

Iată, în final, de ce Avraam şi copiii lui sunt atât de bineveniţi cu toate întrebările lor. Fiindcă este absolut adevărat că Dumnezeu îi iubeşte şi de aceea îi ia în serios (cu întrebările lor cu tot) şi îi consideră ca persoane destinate veşniciei. Nimeni nu a fost mustrat pentru că l-a tras pe Dumnezeu de mânecă, şi nimeni nu a descoperit ceva care să îi distrugă credinţa, atâta timp cât s-a apropiat de Dumnezeu aşa cum a făcut-o Avraam. Fiindcă nu există şi nu poate exista întrebare mai grea decât aceea pe care i-a pus-o Isus din Nazaret Tatălui Său atunci când era răstignit pe cruce. De aceea, suntem îndemnaţi să fim asemenea marilor personaje din Sfânta Scriptură şi, mai presus de toate, asemenea lui Isus Cristos. Să ne apropiem de Dumnezeu aşadar şi să îi punem întrebări, fiindcă făcând astfel, El Însuşi se va apropia de noi (Iacov 4,8). Atunci şi noi vom fi copiii lui Avraam – şi copiii lui Dumnezeu.

Posted in Spiritualitate.

2 Comments

  1. Citind acest articol am aflat un lucru din punctul meu de vedere, extraordinar. Personal m-am ferit intotdeauna sa-I pun intrebari Lui Dumnezeu in incercarile vietii mele. Mam incredintat Lui, considerandu-L bun, dar in acelas timp si drept. Am considerat ca El cunoscandu-ma mai bine decat eu insami m-as putea cunoaste, stie si are dreptul sa ma certe, sau sa-mi incerce credinta. Nu puteam fi de acord nici atunci cand auzeam pe altii oameni intreband: De ce Doamne?… Acest articol ma pune pe ganduri…

  2. Pana nu ai trait cu adevarat o mare cumpana, oarecum la fel cu aceea a patriarhilor si proorocilor din Biblie (chiar daca noi suntem mult mai pacatosi), nu poti intelege necesitatea intrebarilor. Si nu poti intelege nici trairile dureroase care au dus la aceste intrebari. A simti ca esti parasit, ca nu esti ascultat, ci esti lasat pur si simplu sa mori, este iadul. Un alt iad nici nu mai conteaza.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *