Arhiepiscopul Chaput despre libertate şi misiune

Autor: Arhiepiscopul Charles Chaput de Denver
Traducere: Florin Tatu
Sursa: Zenit, 28 august 2010

Următorul text este discursul pe care Arhiepiscopul Charles Chaput de Denver (Colorado) l-a rostit marţi, 24 august 2010, la Spisske Podhradie, în Slovacia. Titlul discursului a fost „A trăi în adevăr: Libertate religioasă şi misiune catolică în noua ordine mondială”. Pentru că textul a provocat numeroase reacţii, toate pozitive din partea catolică, ne-am gândit să îl includem în paginile acestei reviste.

Tertulian a spus odată că sângele martirilor este sămânţa Bisericii. Istoria i-a dat dreptate. Iar Slovacia este locul potrivit pentru a relua astăzi cuvintele sale. Aici, precum şi în restul Europei centrale şi orientale, catolicii au suferit timp de 50 de ani sub regimurile ucigaşe naziste şi sovietice. Ei cunosc aşadar preţul mărturiei creştine din propria experienţă amară – şi cunosc de asemenea, din nefericire, preţul laşităţii, al colaborării şi al amăgirii în faţa răului. Pentru început, aş dori să spun că în Statele Unite şi în Europa occidentală mulţi catolici nu înţeleg astăzi deloc acest preţ. Şi se pare că nici nu le pasă. De aceea mulţi sunt indiferenţi faţă de fenomenul de „secularizare” din ţările noastre – după cum este el numit de sociologi – deşi în practică, acesta implică respingerea sufletului şi rădăcinilor creştine ale civilizaţiei noastre.

Catolicii americani nu au deloc experienţa represiunii sistematice atât de familiară Bisericilor voastre. Este adevărat că prejudecăţile anti-catolice au jucat mereu un rol în viaţa Americii. Această intoleranţă a provenit mai întâi din cultura predominant protestantă a ţării mele, iar acum este datorat în special claselor conducătoare „post-creştine”. Dar aceste prejudecăţi sunt foarte diferite de o persecuţie intenţionată. În general catolicilor le-a mers bine în Statele Unite. Motivul este simplu. America a avut întotdeauna un fundament moral majoritar creştin şi binevoitor faţă de religie, iar instituţiile noastre publice au fost de la început nepărtinitoare dar nu anti-religioase.

În centrul experienţei americane se găseşte un „realism biblic” instinctiv. Din moştenirea noastră protestantă am înţeles foarte bine – cel puţin până acum – două lucruri. În primul rând, păcatul există iar oamenii pot fi corupţi de putere şi prosperitate. În al doilea rând, „cetatea lui Dumnezeu” e ceva foarte diferit de „cetatea oamenilor”. Şi suntem atenţi să nu le confundăm. Alexis de Tocqueville, în „Democraţia în America”, scria: „Despotismul poate trăi fără credinţă, însă nu şi libertatea…” De aceea, ne putem întreba: „Ce putem face cu un popor care îşi este propriul stăpân, dacă nu ascultă de Dumnezeu?”

Fondatorii Americii au fost un grup variat de creştini practicanţi şi de deişti ai iluminismului. Dar aproape toţi erau favorabili credinţei religioase. Aceştia credeau că un popor liber nu poate rămâne liber fără credinţă şi virtuţile pe care aceasta le promovează. Ei au căutat să menţină o separaţie şi o autonomie între Biserică şi stat. Dar motivele lor au fost foarte diferite de cele ale revoluţiilor europene. Fondatorii americani nu au confundat statul cu societatea civilă. Nu doreau o viaţă publică radical secularizată. Nu aveau intenţia de a ţine departe religia de afacerile publice. Dimpotrivă, ei doreau să garanteze cetăţenilor libertatea de a-şi trăi puternic credinţa în public şi de a contribui prin convingerile lor religioase la construirea unei societăţi drepte.

Trebuie să ne amintim că există şi alte diferenţe importante între experienţa americană şi cea europeană. Europa a suferit câteva din cele mai grele războaie şi regimuri violente din istoria omenirii. Statele Unite nu au cunoscut niciun război pe teritoriul lor de mai bine de 150 de ani. Americanii nu au trăit experienţa oraşelor bombardate ori a dezastrului social, şi au cunoscut foarte puţin sărăcia, ideologiile politice sau foametea. Una din consecinţe este pesimismul şi secularizarea cu care au rămas europenii, ceea ce pare foarte diferit de optimismul care marchează societatea americană. Dar aceste diferenţe nu schimbă faptul că drumurile noastre către viitor se apropie din ce în ce mai mult acum.

Astăzi, într-o lume globalizată, provocările cu care se confruntă catolicii în America se aseamănă mult cu cele din Europa: ne confruntăm cu o viziune politică agresiv secularizată şi cu un model economic consumist care rezultă – în practică, dacă nu explicit intenţionat – într-un nou fel de ateism încurajat de stat. Cu alte cuvinte: viziunea lumii derivată din iluminism care a dus la ideologiile criminale ale secolului trecut rămâne foarte vie. Vorbeşte o limbă mai blândă, intenţiile sale par mai bune şi faţa ei este mai prietenoasă. Dar impulsul său de bază nu s-a schimbat – adică visul de a construi o societate fără Dumnezeu, o lume unde oamenii ar trăi în totală suficienţă cu ei înşişi, satisfăcându-şi nevoile şi dorinţele prin propria lor ingeniozitate.

Această viziune presupune o lume efectiv post-creştină condusă de raţionalitate, tehnologie şi relaţii sociale bine puse la punct. Religia are un loc în această viziune asupra lumii, dar numai ca un accesoriu în stilul de viaţă individual. Oamenii sunt liberi să îşi practice religia şi să creadă ce vor atâta timp cât îşi păstrează convingerile pentru ei înşişi şi nu au intenţia de a-şi introduce particularităţile religioase în lucrările guvernului, în economie sau în cultură. La prima vedere, acesta pare un mod rezonabil de a organiza o societate modernă în care se întâlnesc o gamă largă de tradiţii etnice, religioase şi culturale, diferite filozofii şi abordări ale vieţii.

Dar două detalii neplăcute ne frapează imediat. În primul rând, „libertatea de cult” nu este deloc acelaşi lucru cu „libertatea religioasă”. Libertatea religioasă include dreptul de a predica, de a educa, dreptul de adunare, de organizare şi de implicare în societate şi în problemele sale în mod public, ca indivizi, dar şi împreună, drept comunităţi de credinţă. Aceasta este accepţiunea clasică a dreptului unui cetăţean la „liberul exerciţiu” al religiei sale în Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite. Acest sens este de asemenea clar subînţeles în articolul 18 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. În schimb, libertatea de cult este o idee mult mai restrânsă şi mai restrictivă.

În al doilea rând, cum se împacă retorica toleranţei seculare iluministe cu experienţa concretă a credincioşilor catolici în Europa şi în America de Nord, în ultimii ani? În Statele Unite, o naţiune care mai este încă 80% creştină cu un grad înalt de practică religioasă, agenţiile guvernamentale caută acum din ce în ce mai mult să dicteze modul în care ar trebui să acţioneze slujitorii Bisericii, şi să îi oblige să adopte unele practici care ar distruge identitatea lor catolică. Au fost făcute eforturi pentru a descuraja sau a criminaliza expresii ale unor convingeri catolice drept „discursuri îndemnând la ură”. Tribunalele şi legislaturile noastre adoptă des decizii care subminează căsătoria şi viaţa de familie, şi caută de asemenea să cureţe viaţa noastră publică de simbolismele şi semnele de influenţă creştine.

În Europa asistăm la tendinţe similare, dar acestea sunt totuşi marcate de un dispreţ şi mai deschis faţă de creştinism. Lideri ai Bisericii au fost ponegriţi în mass media, iar uneori chiar şi în tribunale, pentru simplul fapt de a fi exprimat învăţătura catolică. Acum câţiva ani, după cum mulţi dintre dumneavoastră îşi amintesc poate, unuia dintre cei mai importanţi politicieni catolici ai generaţiei noastre, Rocco Buttiglione, i-a fost refuzat un post de conducere în Uniunea Europeană din cauza convingerilor sale catolice.

În această vară, am asistat la un gen de huliganism vindicativ nemaivăzut pe acest continent de pe vremea metodelor poliţiste naziste şi sovietice: palatul Arhiepiscopului de Bruxelles a fost ţinta unui raid al poliţiei; unii Episcopi au fost reţinuţi şi interogaţi timp de nouă ore fără cuvenitul proces. Computerele, telefoanele mobile şi dosarele lor personale au fost confiscate. Chiar şi mormintele unor clerici au fost profanate în cadrul raidului. Pentru cei mai mulţi dintre americani, acest fel de umilire calculată şi publică a unor lideri religioşi ar fi un ultraj şi un abuz de putere al statului. Şi aceasta nu din cauza virtuţilor sau a păcatelor liderilor bisericeşti implicaţi, căci avem cu toţii datoria de a ne supune unor legi drepte, ci pentru că autorităţile civile, prin duritatea lor, au arătat dispreţ pentru credinţa şi credincioşii pe care aceşti lideri îi reprezintă.

Concluzia mea este următoarea: acestea nu sunt acţiunile unor guverne care privesc Biserica Catolică drept un partener de valoare în planurile lor pentru secolul XXI. Dimpotrivă, aceste evenimente arata o discriminare sistematică din ce în ce mai accentuată contra Bisericii, ce pare acum inevitabilă. Adepţii de astăzi ai secularizării au învăţat din lecţiile trecutului. Sunt mai abili în bigotismul lor; sunt mai eleganţi în relaţiile publice; sunt mai inteligenţi în acţiunea lor de a împiedica Biserica şi credincioşii de la a influenţa viaţa morală a societăţii. În deceniile care vor urma, creştinismul va deveni o credinţă care va putea vorbi din ce în ce mai puţin liber în sfera publică. O societate în care credinţa este împiedicată să se exprime puternic în public este o societate care şi-a făcut un idol din stat. Iar când statul devine un idol, oamenii devin sacrificiul oferit idolului.

Cardinalul Henri de Lubac a scris odată că „nu este adevărat… că omul nu poate organiza lumea fără Dumnezeu. Ceea ce este adevărat e că fără Dumnezeu, [omul] poate doar să organizeze lumea contra omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman”. Occidentul se îndreaptă acum cu paşi siguri către acest nou „umanism inuman”. Şi dacă Biserica doreşte să răspundă cu fidelitate, trebuie să învăţăm lecţiile pe care Bisericile voastre le-au învăţat sub totalitarism. Un catolicism al rezistenţei trebuie să se bazeze pe încrederea în cuvintele lui Cristos: „Adevărul vă va face liberi.” Această încredere v-a ajutat să înţelegeţi natura regimurilor totalitare. V-a ajutat să creaţi moduri noi de a fi discipoli. Citind din nou cuvintele liderului ceh Vaclav Havel pentru a pregăti acest discurs, am fost frapat de umanismul creştin profund al ideii sale despre „a trăi în adevăr”. Catolicii trebuie să înţeleagă că a fi discipol şi misionar astăzi înseamnă tocmai aceasta: „a trăi în adevăr”.

A trăi în adevăr înseamnă a trăi după Isus Cristos şi după Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Înseamnă a proclama adevărul Evangheliei creştine, nu doar prin cuvinte, ci prin exemplul pe care îl dăm. Înseamnă a trăi fiecare zi şi fiecare clipă cu convingerea de nezdruncinat că Dumnezeu este viu, şi că iubirea Sa este forţa motoare a istoriei omeneşti şi motorul oricărei vieţi umane autentice. Înseamnă a crede că pentru adevărurile Crezului merită să suferim şi să murim. A trăi în adevăr mai înseamnă a spune adevărul şi a spune lucrurilor pe nume. Şi aceasta înseamnă a demasca minciunile în care unii oameni îi obligă pe alţii să trăiască. Două dintre cele mai mari minciuni în lumea de astăzi sunt acestea: prima, că creştinismul a avut o importanţă relativ mică în dezvoltarea Occidentului; şi a doua, că valorile şi instituţiile occidentale pot fi susţinute fără o ancorare în principiile morale creştine.

Înainte să vorbesc despre aceste două neadevăruri, ar trebui să ne oprim puţin pentru a reflecta asupra semnificaţiei istoriei. Istoria nu este doar învăţarea unor fapte. Istoria este o formă de memorie, iar memoria este piatra de temelie a propriei identităţi. Faptele nu sunt de niciun folos fără un context plin de sens. Geniul unic şi semnificaţia civilizaţiei occidentale nu pot fi înţelese fără cele douăzeci de secole de context creştin în care s-au dezvoltat. Un popor care nu îşi cunoaşte istoria nu se cunoaşte pe sine. Este un popor destinat să repete greşelile trecutului său deoarece nu poate vedea ceea ce prezentul – care decurge mereu din trecut – cere de la el.

Oamenii care uită cine sunt pot fi manipulaţi mult mai uşor. Acest lucru a fost pus în scenă în celebra imagine a găurilor de memorie din romanului lui Orwell „1984”. Astăzi, istoria Bisericii şi moştenirea creştinismului occidental sunt eliminate pe aceste găuri. Aceasta este prima minciună pe care trebuie să o recunoaştem. Minimizarea trecutului creştin al Occidentului este făcută uneori cu cele mai bune intenţii, începând cu dorinţa de a promova o coexistenţă paşnică într-o societate pluralistă. Dar de cele mai multe ori este făcută pentru a marginaliza creştinii şi pentru a neutraliza mărturia publică a Bisericii.

Biserica trebuie să demaşte şi să combată această minciună. A fi european sau american înseamnă a fi moştenitorul unei sinteze profund creştine între arta şi filozofia greacă, dreptul roman şi adevărul biblic. Aceasta sinteză a dat naştere umanismului creştin care susţine întreaga civilizaţie occidentală. În această privinţă, am putea să ne amintim de pastorul şi învăţatul luteran german Dietrich Bonhoeffer. El a scris următoarele cuvinte în ultimele luni dinaintea arestării sale de către Gestapo, în 1943: „Unitatea Occidentului nu este o idee, ci o realitate istorică, al cărui unic fundament este Cristos.”

Societăţile noastre occidentale sunt creştine prin naştere, iar supravieţuirea lor depinde de trăinicia valorilor creştine. Principiile şi instituţiile noastre politice fundamentale sunt bazate, în mare măsură, pe moralitatea Evangheliei şi pe viziunea creştină privind omul şi guvernarea. Nu este vorba aici doar de teologie creştină sau de idei religioase. Este vorba de soclul societăţilor noastre – conducerea reprezentativă şi separarea puterilor; libertatea religioasă şi de conştiinţă; şi mai ales demnitatea persoanei umane. Acest adevăr despre unitatea esenţială a Occidentului are un corolar, după cum a mai observat Bonhoeffer: înlăturaţi-l pe Cristos şi veţi elimina singurul fundament de încredere al valorilor, instituţiilor şi al modului nostru de viaţă.

Aceasta înseamnă că nu putem renunţa la istoria noastră din cauza unei preocupări superficiale de a nu ofensa cumva vecinii noştri care nu sunt creştini. În pofida sporovăielii „noilor atei”, nu există niciun risc ca creştinismul să fie vreodată impus unor oameni în Occident. Singurele „state confesionale” din lumea de astăzi sunt cele conduse de dictaturi islamiste sau atee – regimuri care au respins crezul Occidentului creştin privind drepturile individuale şi echilibrul puterilor. Aş spune că apărarea idealurilor occidentale este singura protecţie pe care noi şi vecinii noştri o avem contra decăderii în noi forme de represiune – exercitate fie de islamul extremist, fie de tehnocraţii partizani ai secularizării.

Dar indiferenţa faţă de trecutul nostru creştin contribuie la indiferenţa faţă de apărarea valorilor şi instituţiilor noastre în prezent. Şi aceasta mă aduce la a doua mare minciună în care trăim astăzi – cea care afirmă că nu există adevăruri neschimbătoare. Relativismul este acum religia civilă şi filozofia publică a Occidentului. Încă o dată, argumentele aduse în favoarea acestui punct de vedere pot părea convingătoare. Dat fiind pluralismul lumii moderne, ar putea părea normal ca societatea să afirme că niciun individ şi niciun grup nu are un monopol asupra adevărului; că ceea ce o persoană consideră a fi bun şi dezirabil poate să nu fie la fel pentru alta; şi că toate culturile şi religiile ar trebui respectate ca fiind valide în egală măsură.

În practică, însă, putem constata că fără o credinţă în principii morale fixe şi în adevăruri transcendente, limbajul şi instituţiile noastre politice devin instrumente în slujba unei noi barbarii. În numele toleranţei ajungem să tolerăm cea mai crudă intoleranţă. Respectul pentru alte culturi ajunge să dicteze denigrarea propriei noastre culturi; formula „trăieşte şi lasă să trăiască” justifică viaţa celor puternici pe spatele celor slabi. Acest diagnostic ne ajută să înţelegem una dintre nedreptăţile de bază din Occidentul de astăzi – crima avortului.

Ştiu că dreptul de a avorta este înscris în lege în aproape toate ţările occidentale. În unele cazuri, acest drept reflectă voinţa majorităţii şi este aplicat prin mijloace legale şi democratice. Sunt de asemenea conştient că mulţi oameni, chiar şi în sânul Bisericii, socotesc ciudat faptul că noi, catolicii din America, punem încă sfinţenia vieţii nenăscute în inima mărturiei noastre publice. Să vă spun de ce cred că avortul este problema crucială a epocii noastre. În primul rând, pentru că şi în cazul avortului este vorba de a trăi în adevăr. Dreptul la viaţă este baza oricărui alt drept al omului. Dacă acest drept nu este inviolabil, niciun alt drept nu poate fi garantat. Sau pentru a o spune mai direct: omorul este omor, oricât de mică ar fi victima.

Iată încă un adevăr pe care multe persoane din sânul Bisericii nu l-au înţeles încă bine: apărarea vieţii nou născute şi a vieţii nenăscute a fost un element central al identităţii creştine încă din vremea apostolilor. O spun încă o dată: din primele zile ale Bisericii, a fi creştin a însemnat a refuza participarea în orice fel la crima avortului – fie prin căutarea avortului, fie prin efectuarea lui, fie prin a face posibilă această crimă prin acţiune sau lipsă de acţiune în câmpul politic sau juridic. Mai mult decât atât, a fi creştin a însemnat şi înseamnă a protesta contra a tot ce aduce ofensă sfinţeniei şi demnităţii vieţii aşa cum a fost ea revelată de Isus Cristos.

Dovezile pot fi găsite în cele mai vechi documente din istoria Bisericii. În zilele noastre – când sfinţenia vieţii este ameninţată nu doar de avort, infanticid şi eutanasie, ci şi de cercetarea embrionară şi de tentaţiile eugenice de a-i elimina pe cei slabi, pe handicapaţi sau pe bătrânii infirmi – acest aspect al identităţii catolice devine şi mai vital pentru misiunea noastră. Ceea ce doream să spun despre avort este că acceptarea sa pe scară largă în Occident ne arată că fără o ancorare în Dumnezeu sau într-un adevăr suprem, instituţiile noastre democratice pot deveni foarte uşor arme contra propriei noastre demnităţi umane.

Valorile noastre cele mai scumpe nu pot fi aparate doar de raţiune, sau doar de dragul lor. Ele nu au o justificare „internă” sau de sine stătătoare. Nu există niciun motiv inerent logic sau utilitar pentru care societatea ar trebui să respecte drepturile persoanei umane. Există şi mai puţine motive pentru recunoaşterea drepturilor celor ale căror vieţi impun o povară asupra celorlalţi, precum copilul în pântecele mamei, bolnavii în faza terminală sau handicapaţii din punct de vedere fizic sau mental. Dacă drepturile omului nu vin de la Dumnezeu, atunci ele depind de convenţiile arbitrare ale oamenilor. Statul există pentru a apăra drepturile omului şi a promova prosperitatea sa. Statul nu poate fi niciodată izvorul acestor drepturi. Când statul îşi arogă această putere, chiar şi o democraţie poate deveni totalitară.

Ce este avortul legalizat dacă nu o formă de violenţă intimă îmbrăcată în haina democraţiei? Dorinţei de putere a celor tari îi este dată forţa legii pentru a-i ucide pe cei slabi. Aceasta este direcţia în care ne îndreptăm astăzi în Occident. Şi am mai mers în această direcţie. Slovacii, ca şi mulţi alţi europeni din centrul şi estul continentului au mai trecut prin aceasta. Am spus mai devreme că libertatea religioasă a Bisericii este atacată astăzi într-un mod nemaivăzut după epocile nazistă şi comunistă. Cred că putem înţelege acum mai bine de ce. În anii 1960, Richard Weaver, învăţat şi filozof american, spunea: „Sunt absolut convins că relativismul trebuie să conducă până la urmă la un regim de forţă.” Avea dreptate. Există un fel de „logică interioară” care conduce relativismul la represiune.

Aceasta explică paradoxul în care societăţile occidentale pot predica toleranţa şi diversitatea în timp ce subminează şi penalizează în mod agresiv viaţa catolică. Dogma toleranţei nu poate tolera credinţa Bisericii potrivit căreia anumite idei şi comportamente nu ar trebui tolerate deoarece ele ne dezumanizează. O dogmă care afirmă că toate adevărurile sunt relative nu poate permite gândul că unele adevăruri ar putea să nu fie relative. Convingerile catolice care irită cel mai profund Occidentul sunt cele referitoare la avort, sexualitate şi căsătoria între un bărbat şi o femeie. Şi nu din întâmplare. Aceste convingeri creştine exprimă adevărul despre fertilitatea, sensul şi destinul omului.

Aceste adevăruri sunt subversive într-o lume care ar vrea să ne facă să credem că Dumnezeu nu este necesar şi că viaţa umană nu are nicio natură sau niciun scop inerent. Biserica trebuie astfel pedepsită deoarece, cu toate păcatele şi slăbiciunile membrilor săi, ea continuă să fie Mireasa lui Isus Cristos; continuă să fie un izvor de frumuseţe, de sens şi de speranţă care refuză să moară – şi continuă să fie erezia cea mai irezistibilă şi mai periculoasă a noii ordini a lumii.

Permiteţi-mi să rezum ceea ce am spus până acum. În primul rând, cred că ideile au consecinţe. Şi ideile proaste au consecinţe negative. Trăim astăzi într-o lume care este sub influenţa unor idei foarte distructive, cea mai rea fiind aceea că oamenii pot trăi ca şi cum Dumnezeu nu contează şi ca şi cum Fiul lui Dumnezeu nu a păşit niciodată pe acest pământ. Ca rezultat al acestor idei proaste, libertatea Bisericii de a-şi exercita misiunea este atacată. Trebuie să înţelegem de ce suntem în această situaţie şi trebuie să facem ceva. În al doilea rând, vreau doar să spun că nu ne mai putem permite să tratăm tema secularizării – care înseamnă cu adevărat a elimina creştinismul din memoria noastră culturală – ca şi cum ar fi o problemă pentru profesioniştii Bisericii. Apariţia unei „noi Europe” şi a unei „viitoare Americi” înrădăcinate în altceva decât în faptele reale ale istoriei noastre modelate de creştinism va avea consecinţe dăunătoare pentru fiecare credincios serios.

Nu este nevoie şi nici nu trebuie să abandonăm munca grea a dialogului sincer. Departe de aceasta. Biserica are întotdeauna nevoie să caute prietenia, zone de înţelegere şi moduri de a aduce argumente raţionale şi pozitive în sfera publică. Dar este o nebunie să aşteptăm astăzi recunoştinţă sau chiar respect din partea liderilor noştri guvernamentali sau culturali. Imprudenţa naivă nu este o virtute evanghelică. Ispita Bisericii în orice epocă este să încerce să se înţeleagă cu Cezarul. Şi este foarte adevărat: Scriptura ne spune să respectăm şi să ne rugăm pentru conducătorii noştri. Trebuie să avem o iubire sănătoasă pentru patriile noastre. Dar nu putem niciodată să îi dăm Cezarului ce îi aparţine lui Dumnezeu. Trebuie să ascultăm mai întâi de Dumnezeu; obligaţiile faţă de autorităţile politice sunt totdeauna pe locul doi. Nu putem colabora cu răul fără a deveni treptat noi înşine răi. Aceasta este una dintre cele mai aspre şi mai clare lecţii ale secolului XX. Şi sper că este o lecţie pe care am învăţat-o.

Şi aceasta mă duce la a treia şi ultima concluzie a mea de astăzi: trăim într-o vreme în care Biserica este chemată să fie o comunitate credincioasă de rezistenţă. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Trebuie să combatem răul pe care îl vedem. Şi, cel mai important lucru, nu trebuie să ne amăgim gândindu-ne că acceptând vocea secularizării şi a decreştinării, putem cumva să îndulcim sau să schimbăm lucrurile. Doar adevărul îi face pe oameni liberi. Avem nevoie să fim discipoli ai lui Isus Cristos şi ai Adevărului pe care El îl întruchipează.

Ce înseamnă aşadar aceasta pentru noi ca discipoli? Permiteţi-mi să sugerez câteva lucruri, în concluzie. Prima mea sugestie vine din nou de la marele mărturisitor împotriva păgânismului celui de al treilea Reich, Dietrich Bonhoeffer: „Reînnoirea lumii occidentale stă doar în reînnoirea divină a Bisericii, care o conduce către comuniunea cu Isus Cristos, cel înviat din morţi.” Lumea are nevoie urgentă de o re-trezire a Bisericii în acţiunile noastre şi în mărturia noastră publică şi privată. Lumea are nevoie ca fiecare dintre noi să ajungă la o experienţă mai profundă a Domnului nostru cel Înviat, împreună cu fraţii noştri credincioşi. Reînnoirea Occidentului depinde cel mai mult de fidelitatea noastră faţă de Isus Cristos şi Biserica Sa.

Trebuie să credem cu adevărat ceea ce spunem că credem. Apoi trebuie să dovedim acest lucru prin mărturia vieţilor noastre. Trebuie să fim atât de convinşi de adevărurile credinţei încât să ardem de dorinţa de a trăi în acord cu aceste adevăruri, de a iubi prin aceste adevăruri, şi de a apăra aceste adevăruri chiar până la propriul nostru disconfort şi propria noastră suferinţă. Suntem ambasadorii Dumnezeului celui viu într-o lume care este pe punctul de a-l uita. Lucrarea noastră este să îl facem pe Dumnezeu vizibil, să fim chipul iubirii Sale; să propunem încă o dată oamenilor din ziua de astăzi dialogul mântuirii.

Lecţia secolului XX este că nu există har ieftin. Acest Dumnezeu în care credem, acest Dumnezeu care atât de mult a iubit lumea încât l-a trimis pe Unicul Său Fiu pentru a suferi şi a muri pentru ea, ne cere să trăim după acelaşi model curajos şi de sacrificiu pe care ni l-a arătat Isus Cristos. Forma bisericii, şi forma fiecărei vieţi creştine este forma crucii. Vieţile noastre trebuie să devină o Liturghie, o dăruire de sine care întruchipează iubirea lui Dumnezeu şi reînnoirea lumii. Marii martiri slovaci ai trecutului au ştiut aceasta. Şi au păstrat viu acest adevăr atunci când povara amară a urii şi a totalitarismului a apăsat poporul vostru. Mă gândesc acum mai ales la Episcopii voştri eroici, Fericiţii Vasil Hopko şi Pavel Gojdic, precum şi la eroica soră fericita Zdenka Schelingova.

Trebuie să păstrăm în inimile noastre acest frumos mesaj al surorii Zdenka: „Jertfa mea, Sfânta mea Liturghie începe în viaţa de zi cu zi. De la altarul Domnului merg la altarul muncii mele. Trebuie să fiu capabilă de a continua jertfa altarului în fiecare situaţie… Pe Cristos trebuie să îl proclamăm prin vieţile noastre, Lui îi oferim sacrificiul propriei noastre voinţe.” Să îl predicăm pe Isus Cristos cu toată energia vieţilor noastre. Să ne ajutăm unii pe alţii – cu orice preţ – astfel încât atunci când îi vom da socoteală Domnului, să ne numărăm printre cei credincioşi şi curajoşi, şi nu printre cei laşi şi fugari, sau printre cei care s-au compromis până nu a mai rămas nimic din convingerile lor; sau printre cei care au tăcut atunci când ar fi trebuit să spună cuvântul potrivit la momentul potrivit. Vă mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi.