A-i învăţa pe enoriaşi să se roage

Autor: dc. James Keating
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicEducation.org

Papa Ioan Paul al II-lea îi îndemna pe păstorii Bisericii să facă din parohiile lor comunităţi de rugăciune profundă: „Prima îndatorire a voastră, ca păstori, nu sunt proiectele şi organizaţiile, ci să îi conduceţi pe credincioşii voştri la o intimitate profundă cu Preasfânta Treime” [1].

Receptivitatea afectivă şi spirituală duce la discernământ, care conduce la misiune, care conduce la sacrificare eului egoist şi la dezvoltarea unei legături mereu mai profunde şi personale între dăruirea de sine lui Dumnezeu şi primirea de către Dumnezeu a acestei oferte, ca propriul lui dar către cel care se roagă [2]. În adâncul misterului rugăciunii se află acest adevăr profund revelat de Sf. Petru Eymard [3]: „Ce trebuie să fac? Trebuie să mă dăruiesc pe mine însumi lui Isus Cristos şi să îl slujesc oferindu-i jertfa de sine… ‘Nu vreau ceva ce este al tău, ci pe tine însuţi’ [spune Domnul]” [4]. Iată „secretul” rugăciunii: să îl primeşti pe Dumnezeu [5]. În cele ce urmează, vom vedea ce presupun câteva dintre principiile enunţate mai sus.

Receptivitatea duce la discernământ. A-L primi pe Dumnezeu e crucial pentru toţi credincioşii. Şi aceasta se împlineşte dăruindu-I clipă de clipă lui Dumnezeu în Cristos toate gândurile noastre, sentimentele şi dorinţele. Despre aceasta vom discuta în continuare. Important este deocamdată să ne amintim că suntem chemaţi să-L primim pe Dumnezeu deschizându-ne inimile către El şi raportând totul în inimile noastre la marea Lui iubire pentru noi. Procesul acesta, de dăruire şi raportare, purifică în timp mintea şi inima. Ca rezultat al acestei purificări putem discerne mai bine ce înseamnă cu adevărat sentimentele noastre – dacă nu sunt decât simple stări sufleteşti trecătoare sau mişcări sufleteşti profunde, care aduc de la Dumnezeu adevărul.

Discernământul duce la misiune. Când primim iubirea lui Dumnezeu şi ne raportăm toate sentimentele şi gândurile la această iubire, devenim mai deschişi faţă de chemarea Lui şi faţă de misiunea pe care vrea să ne-o încredinţeze. Odată ce ne acceptăm misiunea, calea fidelităţii faţă de ea devine propria noastră cale de sfinţenie, calea prin care Dumnezeu ne purifică. Şi pe măsură ce ne trăim misiunea şi astfel legătura noastră cu Dumnezeu devine tot mai profundă, în aceeaşi măsură dorim să ne dăruim Lui din ce în ce mai mult. Şi mare este bucuria Lui când primeşte acest dar, care ne deschide pe noi înşine spre bucuria şi harul Lui!

Rugăciunea este calea disponibilităţii faţă de Dumnezeu, astfel încât intimitatea noastră cu El să devină din ce în ce mai profundă, iar capacitatea noastră de a-I percepe mişcările în interiorul nostru să devină tot mai mult a doua noastră natură. O astfel de intimitate poartă cu sine propria noastră misiune, şi în interiorul acestei misiuni devenim noi înşine tot mai disponibili faţă de El, întărindu-se astfel prietenia noastră cu El prin faptul că devenim un dar pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. Dar cum ar trebui mai exact să îi înveţe un păstor pe ceilalţi să se roage astfel încât parohia lui să devină o şcoală de rugăciune?

Locul învăţării: biserica

Fiindcă preoţii au puţin timp pentru îndrumare spirituală individuală, ei trebuie să îi înveţe pe ceilalţi cum să se roage de la amvon sau, poate, prin „cursuri” regulate de formare la credinţă a adulţilor prin rugăciune. Prima situaţie nu oferă preotului timpul necesar pentru explorarea deplină a diferitelor căi de rugăciune, în timp ce a doua modalitate nu îi va permite niciodată o expunere completă către toţi enoriaşii, fiindcă nu toţi sunt dornici să participe la aceste ‘ateliere’ de credinţă. Eu aş îndemna spre modalitatea a învăţa despre rugăciune de la amvon. Sugerez ca ultima duminică a lunii să fie duminica pentru cateheză, şi să se dedice o serie de cateheze despre rugăciune la fiecare Liturghie timp de trei luni. O a doua opţiune – şi care este, poate, mai bună, fiindcă păstrează integritatea omiliei – este aceea de a-i invita pe enoriaşi la biserică înainte de celebrarea Euharistiei pentru cateheză despre rugăciune, în ultima duminică a lunii. Cateheza aceasta ar trebui să dureze nu mai mult de 15-20 de minute, în funcţie de programul liturgic duminical.

Esenţa învăţăturii: viaţa şi misterul

Propria viaţă: sufletul fiecărei persoane. Când preotul îi învaţă pe enoriaşi să se roage, îi invită de fapt să fie atenţi şi să îşi recunoască mişcările propriei inimi (gândurile, dorinţele şi sentimentele). Este chemat să îi ajute să încetinească ritmul interior. Mulţi oameni sunt extrem de ocupaţi, fiind prinşi în ritmul rapid al îndatoririlor zilnice, cu prea puţină odihnă între ele, astfel încât se înstrăinează de propriile inimi. O astfel de înstrăinare îi face incapabili să îşi recunoască propriile dorinţe şi reacţii emoţionale la evenimentele de zi cu zi. Practic, ei înşişi nu ar putea să spună de ce reacţionează aşa cum reacţionează la oameni, evenimente şi amintiri. Preotul trebuie să îi invite să încetinească ritmul ca să poată primi semnale de la propria inimă („Sunt trist, mânios, recunoscător, îngrijorat, înspăimântat…”).

A recunoaşte propriile stări de suflet şi cum se relaţionează acestea cu circumstanţele zilnice sau cum iau naştere din evenimentele respective nu înseamnă încă rugăciune. Dar fără o astfel de stăpânire de sine, rugăciunea poate degenera cu uşurinţă într-o sumă de vorbe goale adresate lui Dumnezeu, ca şi cum acesta este un obiect distant care trebuie adorat, şi nu o persoană care ne copleşeşte cu iubirea Sa. Harul lui Dumnezeu ne ajută, desigur, în conştientizarea mişcărilor noastre afective interioare, dar rugăciunea înseamnă mai mult decât comunicarea sentimentelor noastre lui Dumnezeu. Totuşi, preotul trebuie să fie atent la mişcările afective ale enoriaşilor, tocmai pentru a le oferi ocazia de a deveni conştienţi de ce se întâmplă în propria lor inimă. Iar apoi, odată ce au devenit conştienţi de trăirile lor interioare, ce fac mai departe? Cum le relaţionează cu rugăciunea?

Viaţa lui Dumnezeu: Misterul lui Cristos. Odată ce am ajuns să recunoaştem propriile mişcări afective, le putem lega de misterul lui Cristos. Desigur, şi acest mister trebuie cunoscut şi recunoscut. Fiindcă nu poţi raporta ceea ce este în inima ta la o persoană necunoscută. Aşadar evanghelizarea şi catehizarea sprijină aprofundarea motivaţiei pentru rugăciune. Atunci când preotul prezintă enoriaşilor Misterul lui Cristos, îi învaţă de fapt cum să se apropie şi cum să-L primească pe Dumnezeu revelat în viaţa, moartea şi învierea lui Cristos. Acest mister se realizează în viaţa sacramentală şi în contemplarea în rugăciune a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin aceste realităţi, misterul îşi găseşte sălaş în inimile enoriaşilor. Dar pentru ca să se ajungă aici este nevoie de o dorinţă profundă de a face voia lui Dumnezeu. Este nevoie în formarea pastorală de mai mult accent pe dezvoltarea acestei dorinţe – şi a trăi împlinind voinţa Lui înseamnă să devenim liberi şi fericiţi. Voinţa lui Dumnezeu este bucuria noastră, fiindcă ea izvorăşte din inima divină care este orientată doar spre bunătatea divină. Şi Dumnezeu doreşte doar binele nostru.

Inima este locul întâlnirii şi locul unde primim adevărul (CBC, nr. 2563). Evident, atât întâlnirea cât şi adevărul pe care îl întâlnim trebuie supuse discernământului pentru aprecierea autenticităţii lor. Nu tot ce avem în inimă este pur sau de la Dumnezeu. Discernământul este procesul rugăciunii prin care deosebim mişcările afective care vin de la Dumnezeu, fiind astfel bine-venite, şi acelea care vin de la noi sau chiar de la spiritele rele. Este necesar să urmăm întotdeauna acele afecte care întăresc credinţa, speranţa şi iubirea. O simplă serie de învăţături despre cine este Cristos, ce anume ne-a dăruit prin viaţa, moartea şi învierea Lui, vor îndruma enoriaşii spre ceea ce trebuie să contemple cu inima. Şi cu cât mai mult Îl vor contempla pe Cristos şi învăţătura autentică despre El, cu atât mai mult vor putea să discearnă originea şi scopul mişcărilor lor afective.

Ca ilustrare, un preot ar putea să citească împreună cu enoriaşii săi relatarea evanghelică despre răstignirea lui Cristos, şi să îi invite apoi să îşi imagineze scena şi să îi spună lui Cristos cât de impresionaţi au fost de iubirea şi curajul Lui. Dar Cristos nu doreşte pur şi simplu să fie adorat de ei, ci îi doreşte pe ei înşişi – aşa că îi învaţă cum să îi împărtăşească lui Cristos propriile suferinţe. (În cursul altor meditaţii pot împărtăşi cu Cristos bucuria, de exemplu prin relatările Învierii.) Tocmai această părtăşie a inimilor noastre este ceea ce doreşte El mai mult de la noi în rugăciune. Calea împărtăşirii vieţii noastre interioare cu Cristos se împlineşte în viaţa sacramentală şi în contemplarea în rugăciune a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin aceste realităţi (Sacramentele şi Cuvântul lui Dumnezeu) intră în viaţa noastră credinţa, iubirea şi speranţa, iar Cristos vine să locuiască în inimile noastre [6].

Elementele practice ale învăţării

Pornind de la contextul în care enoriaşii învaţă cum să mediteze asupra vieţii lor interioare, ajutându-i să remarce mişcările lor afective şi încurajându-i să-şi raporteze gândurile, sentimentele şi dorinţele la iubirea lui Cristos care se revarsă asupra lor prin Sacramente, preotul poate de acum să îi înveţe cum să se roage. Nu face parte din tradiţia catolică a rugăciunii încercarea de a-ţi „goli” mintea, astfel încât baza rugăciunii să fie un fel de „foaie albă”. Gândurile, sentimentele şi dorinţele nu sunt duşmanii rugăciunii. Cristos ne iubeşte pe fiecare în mod individual şi ajunge la fiecare tocmai prin gândurile, sentimentele şi dorinţele care locuiesc în inima noastră. Nu trebuie în mod artificial să ne ştergem gândurile, sentimentele şi dorinţele, într-un efort de a-L primi pe Isus în mod „magic”, într-o stare de „vid pur” [7]: este un lucru inutil şi ne împiedică în creşterea în intimitatea spirituală cu El.

Imaginaţi-vă un bărbat care doreşte să înceapă o discuţie cu soţia lui, dar mai înainte de aceasta îşi reduce la tăcere propria lui viaţă interioară sau chiar o face să dispară complet. Ceea ce creează legătura personală între doi soţi nu este o foaie albă care se uneşte cu altă foaie albă, ci împărtăşirea completă şi în detaliu a temerilor, mâhnirii, îndoielilor, bucuriilor şi da, chiar şi a celor mai mici detalii din viaţa de zi cu zi. În felul acesta oamenii ajung să iubească şi pot menţine iubirea: rămânând deschişi şi vulnerabili în propria viaţă interioară şi împărtăşind-o apoi cu cineva care este dispus să o primească şi, la rândul lui, să procedeze la fel. A gândi, a simţi şi a dori nu ne distrag de la rugăciune, ci constituie exact esenţa noastră, iar Dumnezeu doreşte să ştie totul despre noi!

Unul din motivele pentru care renunţăm la rugăciune este acela că facem din ea un timp rigid şi artificial de formalism solemn. Dacă ne apropiem în felul acesta de Dumnezeu, rămânem nemângâiaţi, nevindecaţi şi fără intimitatea după care tânjeşte sufletul omenesc şi pe care Dumnezeu o doreşte. Dacă enoriaşii cred că îi aduc bucurie lui Isus, devine mai clar pentru ei care trebuie să fie conţinutul rugăciunii. Dumnezeu îi spune celui care este bucuria Lui: „Povesteşte-mi totul!” şi nu: „Ce mai vrei acum? Dar pe scurt, te rog!” Este, poate, greu de crezut prin prisma experienţei pe care o avem cu cei din jur, dar Dumnezeu nu se plictiseşte niciodată de noi.

Preotul trebuie să îi înveţe pe enoriaşi să împărtăşească cu Cristos toate gândurile şi sentimentele lor relevante. Aceste gânduri şi sentimente trebuie prezentate într-un mod clar, nu vag. În acest fel, conţinutul adevărat şi specific al vieţii unei persoane se corelează cu iubirea adevărată şi particulară, cu milostivirea şi vindecarea pe care Dumnezeu doreşte să le reverse asupra fiecăruia dintre noi. El intră în fiecare persoană exact la nivelul particularităţilor sale individuale; natura specifică a vieţii interioare a fiecăruia este uşa prin care El intră în inimă şi prin care comunică. Cu cât este cineva mai specific în rugăciune cu privire la gândurile şi sentimentele lui, cu atât mai profundă şi mai sigură va fi comuniunea personală cu Cristos ce va rezulta de aici. Să ne raportăm toate gândurile şi sentimentele relevante la misterele lui Cristos: viaţa, moartea şi învierea Lui. Această raportare personală este puternică în special în cursul celebrării euharistice, dar trebuie făcută şi în cursul rugăciunii noastre personale. Enoriaşii trebuie să fie învăţaţi să şi-L imagineze pe Cristos primind aceste gânduri şi sentimente, eventual cu ajutorul unei relatări sau imagini biblice, sau al unei alte imagini spirituale (imaginea unui sfânt, arta sacră etc.)

În continuare, enoriaşii trebuie invitaţi să primească de la Cristos răspunsul la această împărtăşire. Ce mişcări afective (gânduri, sentimente, dorinţe) se stârnesc în inimă ca răspuns al lui Cristos la această împărtăşire? Enoriaşii trebuie încurajaţi să primească în mod conştient aceste mişcări afective şi „să rămână cu ele” până când se risipesc; să păstreze în memorie mângâierea din aceste momente afective şi să îşi amintească de ea atunci când este nevoie; să îşi amintească faptul că, odată ce a primit cineva un har de la Dumnezeu ca răspuns la rugăciune, acest har niciodată nu i se mai ia înapoi. Şi întotdeauna primeşte mai mult har dacă reînvie în memorie acea experienţă. Este importantă încurajarea enoriaşilor să îşi amintească experienţele trăite în rugăciune, ca să primească harul lui Dumnezeu.

Este vitală primirea acestui har, nu emoţiile sau lipsa acestora în momentul în care se retrăieşte o experienţă trecută. Puterea memoriei constă în a ne permite să intrăm din nou în har. Rememorarea nu este o simplă amintire a ceea ce s-a întâmplat înainte. Şi nici nu înseamnă nostalgia după experienţa trecută. Într-adevăr, reamintirea rugăciunii este în sine un loc interior de har spre care ne cheamă Duhul Sfânt. Evenimentul ca atare mi-a marcat viaţa interioară. De acum pot să merg în acel loc din mine însumi care a primit harul, şi unde harul îmi este dăruit în continuare. Acest loc este dincolo de timp şi spaţiu; acolo însuşi Duhul Sfânt se roagă (Romani 8). În încheierea rugăciunii, vom răspunde la intimitatea cu Dumnezeu mulţumindu-I şi angajându-ne să ne întoarcem la inima Sa în rugăciune, să efectuăm schimbări în comportamentul nostru, sau să le oferim celorlalţi ajutor în nevoile lor spirituale sau materiale, ca răspuns la darul iubirii divine pe care l-am primit.

Concluzie

Acest tip de rugăciune este uşor de învăţat, dar presupune timp şi perseverenţă ca să fie cu adevărat integrat în propria fiinţă. Scopul este creşterea în conştientizarea propriei vieţi interioare, a propriilor gânduri şi sentimente, pentru ca toate acestea să fie raportate la iubirea lui Dumnezeu în Cristos, şi pentru ca să primim intimitatea cu Cristos ca rod al acestei împărtăşiri. Cu timpul, apoi, Cristos ajunge să locuiască tot mai profund într-o astfel de persoană. Iar persoana începe să ia decizii din acel loc al comuniunii proprii cu Cristos, şi astfel începe să gândească cu mintea lui Cristos (1Corinteni 2,16), şi să aleagă ceea ce este bine în virtutea influenţei inimii lui Cristos însuşi. De fapt acesta e scopul rugăciunii: să iei astfel de decizii din interiorul comuniunii depline cu Cristos şi să deţii un astfel de izvor (comuniunea între propria inimă şi inima lui Cristos într-un context sacramental) ca să alegi binele. Astfel, parohia va deveni o şcoală a rugăciunii, o comunitate care alege să sălăşluiască în inima lui Cristos [8].

Note

[1] Papa Ioan Paul al II-lea, Discurs către Episcopii austrieci. Pentru detalii, a se vedea articolul aceluiaşi autor „The Parish as a School of Prayer”, Emmanuel (Iulie/August 2008): 305-18.

[2] O metodă complementară de rugăciune, la fel de simplă, este aceea din scrierile lui Jean Jacques Olier. Ne oferim pe noi înşine lui Dumnezeu prin prisma păcatelor noastre şi cerem iertare; Îl adorăm pe Isus prezent înaintea ochilor noştri; ne deschidem inima către El în comuniune interioară; şi în final Îl implorăm să împlinească voinţa Sa în toate acţiunile noastre din această zi (Alive For God In Christ, Proceedings [Buffalo: St John Eudes Center, 1995], 109-111).

[3] Pierre-Julien Eymard (1811-1868), preot francez, beatificat în 1925, canonizat la 9 decembrie 1962, considerat Apostolul Euharistiei.

[4] Andre Guitton, „Eymard: L’apostolo dell’Eucaristia” (Ponteranica, Bergamo: Editrice Centro Eucaristico, 1996), 227.

[5] A se vedea şi: Jean Corborn, „The Wellspring of Worship” (San Francisco: Ignatius Press, 2005), 37: „Cea mai rodnică activitate a persoanei umane este să fie în stare să Îl primească pe Dumnezeu.”

[6] Alte modalităţi ar putea fi instruirea enoriaşilor asupra semnificaţiei tăcerii dinaintea adoraţiei Eucharistice, sau readucerea lor la scopul real al Rozariului, învăţându-i cum să mediteze Evanghelia în timp ce recită fiecare decadă.

[7] Mă refer aici la obiceiul rău al unora care doresc să se prezinte neapărat cu mintea „goală” în faţa Domnului. Într-adevăr, există un dar pe care Domnul îl face – acela al unei uniri atât de intime cu El, încât nu există imagini corespunzătoare care să o descrie. Unirea aceasta nu e „quietism.” „Deşi imaginile şi percepţiile sunt eliminate şi… facultăţile… reduse la tăcere, sufletul… este plin de lumină şi acţionează cu o intensă activ” (Dom Butler, Western Mysticism [New York: Dover, 2003], 106). Subliniem iarăşi că acest tip de rugăciune este un dar, nu o stare pe care să o obţinem prin voinţă, prin eliminarea a tot ceea ce ne „distrage” atenţia.

[8] A se vedea şi pr. John Horn, S.J., „Heart Speaks to Heart” (Omaha, NE: IPF Publications, 2010).