Poate Europa supravieţui prăbuşirii ei demografice?

Autor: Mary Jo Anderson / CulturaVietii.ro
Traducere: Olivia Giselle Sofronie / -
Sursa: InsideCatholic.com / CulturaVietii.ro

Europa moare. The Washingon Post, printre alte publicaţii, raportează faptul că, într-o sută de ani, vor fi puţini germani în Germania sau italieni în Italia. Anumiţi demografi cred că este deja prea târziu pentru a corecta plonjonul pe care Europa îl face spre extincţie. "Căderea populaţiei nu mai poate fi oprită", spune Walter Rademacher din partea Biroului Federal German de Statistică.

Rata de înlocuire a populaţiei este de 2,1 copii per femeie, în ţările dezvoltate. Nici măcar o singură naţiune europeană nu are o astfel de rată a fertilităţii, iar cele mai multe se situează sub 1,6. La acest nivel, fiecare generaţie reprezintă aproape jumătate din numărul celei anterioare. Populaţia activă se va reduce cu 30% în doar 20 de ani, având un impact devastator asupra economiei. Astăzi, experţii UE şi ONU sunt destul de alarmaţi, din moment ce convoacă consilii pe tema crizei populaţiei. Ironia stă în faptul că această criză e chiar opera lor.

În anii ’60, artiştii futurişti au pictat o imagine dură a exploziei populaţiei si a epuizării concomitente a resurselor. Chiar acum 10 ani, Declaraţia Summitului Mileniului Naţiunilor Unite insista: "Trebuie sa facem toate eforturile pentru a elibera întreaga umanitate, şi mai ales pe copiii şi nepoţii noştri, de ameninţarea de a trăi pe o planetă deteriorată în mod iremediabil de către activităţile umane, şi ale cărei resurse vor fi insuficiente nevoilor lor."

Responsabilii de politicile globale au găsit mijloacele de reducere a fertilităţii în lume. Contracepţia şi avortul ca politici sociale vin în contradicţie cu învăţătura creştină şi cu conceptul de familie tradiţională. În mod previzibil, în ţările dezvoltate aceste metode duc la devalorizarea tacită a căsătoriei şi la acceptarea divorţului, a convieţuirii în afara căsătoriei, a familiilor cu un singur părinte. Mai grav, o secularizare militantă a culturii occidentale a privat două generaţii de motivele fundamentale ale formării familiei. Remediul social ca parte a Mişcării Potenţialului Uman a căutat să detaşeze omul de "superstiţiile religioase" şi să aplice metode ştiinţifice managementului fiinţelor umane. Greşeala lor a fost o neînţelegere crucială a naturii familiei: există, deci, o bază intrinsecă, ontologică pentru familii, sau poate natura unei "familii" să fie regândită după capriciile organismelor guvernamentale internaţionale?

În martie a.c., Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE) a publicat un "Raport politic privind îmbătrânirea #5", care stipula: "Populaţiile din regiunea UNECE îmbătrânesc repede. Pentru a menţine creşterea economică şi nivelul de trai, oamenii ar trebui să lucreze mai mult înainte să se pensioneze." Rămâne neexprimată cauza primară: "Pentru că am avortat sau am supus contracepţiei un procent mare din generaţia viitoare, generaţia care îmbătrâneşte în prezent poate aştepta mai puţin sprijin la bătrâneţe din partea copiilor pe care nu i-a avut, care nu pot contribui acum la PIB, ameninţând astfel nivelul de trai."

Un alt efort de rezolvare a crizei europene este documentul intitulat într-un mod optimist "Factorul fericire: decizii privind fertilitatea într-un mediu slab fertil". Textul în cauză proclamă cu false speranţe şi prin enunţuri şchioape că copiii sunt o marfă valoroasă: "Ideea principală a acestui articol este aceea că urmărirea fericirii şi compatibilitatea dintre fericire şi faptul de a avea copii este ‘factorul’ care poate ajuta la înţelegerea diferenţelor de fertilitate în societăţile contemporane avansate din Europa şi America de Nord… În acest context, decizia de a se căsători, a divorţa sau a avea (încă) un copil este luată atunci când individul se aşteaptă că va fi într-o situaţie mai bună (cu alte cuvinte, mai fericit) după punerea în aplicare a acestei decizii (de a avea un copil) decât în starea actuală. În cazul în care copiii sunt consideraţi ‘mărfuri’, vom avea copii pentru că presupunem utilitatea care decurge din acest fapt." În ciuda încercărilor semi-isterice de a asigura restul populaţiei Europei că a avea copii poate duce la bucurii mai mari, există forţe sociale şi politice foarte puternice care nu pot fi oprite suficient de repede.

Mai întâi este dependenţa de mult mediatizatul "nivel de trai". Creditele pentru copii sau politicile economice de susţinere a familiilor sunt insuficiente – în jur de 4 procente din PIB în cel mai bun caz, în Danemarca. Taxele sau creditele directe sunt mai mici în alte ţări, şi în orice caz stimulentele materiale s-au dovedit a fi ineficiente: a devenit o normă culturală puternică faptul de a avea puţini copii, iar asistenţa financiară este pur şi simplu neatractivă. "Bonusul pentru copii" în Italia nu a avut drept corespondent o creştere notabilă a ratei natalităţii. În concluzie, chiar şi acolo unde poporul ca întreg este dispus să facă o investiţie socială şi economică în generaţia următoare, individul cel mai adesea nu este. De ce oare?

Analizele economice dezvăluie faptul că există o disproporţie între populaţia ieşită la pensie tot mai puţinii cetăţeni tineri, pe care aceştia ar trebui să se bazeze. Apăsarea taxelor este prea mare (fiind împărţită la prea puţini contribuabili), astfel că cuplurile sfârşesc prin a amâna sau a renunţa complet la copii, iar spirala depopulării prinde viteză. Analize mai aprofundate arată că o femeie care îşi întrerupe anii de muncă activi pentru un interval de zece ani, pentru a se ocupa de familie, pierde 20 până la 25 la sută din câştigurile cumulate pe durata vieţii. Politicile guvernamentale pentru controlul naşterilor nu reuşesc să acopere această pierdere profesională.

În plus, o îngrijire adecvată pentru copiii mici poate costa 10.000 de euro pe an. Populaţia din sudul Europei este pusă în situaţia de a sacrifica copiii în favoarea carierei sau cariera în favoarea copiilor. (În naţiunile nordice, subvenţia din partea guvernului este mult mai mare şi este parţial realizată prin înscrierea obligatorie într-o instituţie publică de îngrijire de la vârsta de 13 luni.) Studiile arată că bărbaţii americani sunt mult mai activi în a-şi ajuta soţiile cu sarcinile casnice; bărbaţii europeni, însă, sunt mult mai puţin interesaţi de îngrijirea copiilor şi de treburile casnice. Pentru cuplurile europene cu venituri duble, un factor esenţial în deciderea pentru o a doua sarcină este gradul în care tatăl s-a implicat în îngrijirea primului copil. Responsabilităţile suplimentare, ca de exemplu îngrijirea unor părinţii în vârstă, înseamnă că un al doilea copil este puţin probabil.

În schimb pentru cuplurile europene care aleg să nu aibă copii, eliberate fiind de obligaţiile de îngrijire a copilului, nivelul de trai poate fi destul de ridicat. Şi, pe măsură ce îmbătrânesc, ei se vor baza pe productivitatea tinerilor cetăţeni, deşi ei înşişi nu au "produs" tineri. Cuplurile, în special femeile, nu simt nici o obligaţie în a contribui la sănătatea demografică a naţiunii. Liberul arbitru şi împlinirea personală sunt factori care alimentează lipsa de îngrijorare pentru viitorul naţiunii – acesta e în pericol, dar ea nu va mai fi acolo pentru a suporta consecinţele. Un mesaj egoist, nihilist stă la baza acestui stil de viaţă: "Asta este tot ce există. Ia ce poţi, pentru că în curând se va termina." Angajamentul dincolo de nevoia mea imediată nu are nicio consecinţă pentru mine. Însăşi noţiunea de comunitate naţională este redusă la un schimb între cetăţeni şi stat, în care veniturile fiscale sunt puse în comun; şi educaţia, sănătatea şi întreţinerea infrastructurii sunt consumate de către cetăţeni din fondul comun.

Cum secularizarea şterge sistematic toate trimiterile la tradiţia culturală, la religie şi transcendenţă, este eliminată identitatea în care este ancorat un popor. Ce înseamnă "naţiune" pentru omul postmodern, crescut într-o şcoală de stat, un stat care şterge istoria? Cetăţenii foarte educaţi şi cu aptitudini speciale pot opta pentru naţiunea care le oferă cel mai bun schimb de servicii pentru aderarea la fondul său comun.

Elita secularizată a occidentalilor care îşi imaginează că vor avea oportunitatea de a-şi pune la dispoziţie aptitudinile pentru o viaţă trăită în acord politic la libera lor alegere au calculat greşit. Locurile permanente din Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite sunt pe cale să fie dominate de naţiuni controlate de musulmani. Locurile europene ale Marii Britanii şi ale Franţei, precum şi scaunul Rusiei sunt deja compromise: cu cât procentul lor de imigranţi musulmani creşte, cu atât aceste ţări nu îndrăznesc să rişte un vot în Consiliul de Securitate împotriva unui alt stat musulman, pentru a evita revolta propriilor cetăţeni. În cazul în care islamul în ascendenţă câştigă conducerea UE, tolerarea stilurilor postmoderne de viaţă nu va fi o caracteristică distinctivă a acestuia.

În termeni habermasieni, Europa seculară "post-metafizică" a eliminat în mod intenţionat şi legal creştinismul ca fundament recunoscut al culturii europene – totul în numele libertăţii. Când Uniunea Europeană a elaborat noua constituţie, Papa Ioan Paul al II-lea şi mai apoi Cardinalul Ratzinger au cerut zadarnic liderilor să recunoască contribuţia creştinătăţii în fondarea Europei. Viziunea creştină este însăşi sursa ideii de drepturi ale omului, şi totuşi acest fundament a fost neglijent îndepărtat. Multe voci chibzuite au repetat apelul lui Hillaire Belloc, care avertiza că un popor lipsit de cunoaşterea intimă a originilor sale nu poate evolua ca o societate unită.

Secularizanţii realizează, dar nu admit în mod public, faptul că pierderea fundamentelor morale creştine a aruncat Europa într-o spirală a morţii prin depopulare. Ceea ce au pierdut din vedere secularizanţii moderni în gambitul jocului lor pentru controlul populaţiei a fost faptul că uriaşul vid fizic şi spiritual al unei Europe post-creştine, depopulate, îi va lăsa descoperiţi în faţa unui Islam intolerant. În sălile instituţiilor internaţionale, unde "guvernarea globală" a fost planificată metodic pentru următorii 50 de ani, presupunerea a fost că cei care au trăit pentru a vedea acest vis devenind realitate ar fi o altă elită "post-metafizică". În schimb, sistemul global planificat de ei ar putea fi livrat – prin depopularea urmaşilor lor – naţiunilor islamice, Chinei şi Indiei.

Aici se încheie articolul semnat de Mary Jo Anderson. Cităm în continuare un comentariu ce porneşte de la articolul tradus mai sus, comentariu apărut pe CulturaVietii.ro.

Rata de fertilitate în ţara noastră este la un catastrofal nivel de 1,35. Nu putem să nu remarcăm ipocrizia, spre exemplu, a Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (United Nations Population Fund, UNFPA), promotor major al avortului liber şi al contracepţiei universale (doi dintre "stâlpii" controlului populaţiei) care a organizat, în 2007, la Sibiu, conferinţa"Populaţia României încotro?". Situaţia este mai mult decât îngrijorătoare, adevărat, dar ei nu sunt vinovaţi cu nimic că s-a ajuns aici? La conferinţă a participat şi prof. dr. Vasile Gheţău, conducătorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române şi cel mai important demografist român al momentului, care a spus exact ceea ce spune de ani încoace: anume, că în condiţiile date, viitorul demografic al întregii Europe este sumbru.

Din păcate, dl. prof. Gheţău este vocea celui care strigă în pustie, peste subteranele mai mult sau mai puţin oculte ale controlului populaţiei suprapunându-se o clasă politică iresponsabilă, care nu ia nici acum, în al 11-lea ceas, vreo măsură concretă. De fiecare dată când s-a pus problema demografică, altceva era mai important şi mai urgent. Acum spre exemplu, ne împiedicăm de mult-clamata criză. Dacă credeţi că acum este criză, staţi să vedeţi în 25 de ani, când nu va mai fi cine să muncească, cine să susţină sistemul de sănătate şi cel de pensii de stat, de pe acum grav tarate. Doar dacă nu socotim drept măsuri cele câteva timide încercări precum recentul proiect de lege ("desfiinţat" de Pro-vita Bucureşti) al PSD pentru creşterea natalităţii şi în care în care regăsim aceleaşi stereotipuri socialiste, acţiuni care te duc cu gândul mai degrabă la intenţia de a bifa ceva pe o listă, să nu se zică "voi n-aţi făcut nimic"…

Dar să revenim. Un alt jucător major în reducerea populaţiei este Federaţia Internaţională a Parentalităţii Planificate (International Planned Parenthood Federation, IPPF) totodată cel mai mare prestator de servicii de avort din lume. Este foarte relevant să privim înapoi către politicile promovate de organizaţiile menţionate la finalul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 şi apoi să privim din nou actuala stare de lucruri din lumea în care trăim. Un astfel de document, semnat în 1969 de vicepreşedintele de atunci al IPPF, Frederick S. Jaffe şi citat de irlandezul Patrick Buckley de la European Life Network, a fost creat special pentru influenţarea politicilor publice din SUA – ţară aflată în pragul revoluţiei sexuale şi al legalizării avortului. Multe din aceste măsuri le regăsim azi aplicate în Europa şi în alte ţări "civilizate" ale lumii, mulţumită influenţei uriaşe pe care maşina de propagandă a IPPF (întreţinută, repetăm, în mare parte din avorturi) o are.

Documentul se numeşte "Exemple de măsuri propuse pentru reducerea fertilităţii în SUA prin universalitatea sau selectivitatea impactului" ("Examples of Proposed Measures to Reduce U.S. Fertility, by Universality or Selectivity of Impact"). Sub titlul "Constrângeri sociale" ("Social Constraints") Jaffe propune următoarele: Restructurarea familiei: a) amânarea sau evitarea mariajului [am adăuga noi aici, de-structurarea instituţiei căsătoriei prin echivalarea căsătoriei tradiţionale cu uniunile civile sau cu aşa-numita "căsătorie între persoane de acelaşi sex"]; b) alterarea imaginii familiei ideale; c) educaţia obligatorie a copiilor [în normele şi standardele "moderne" conform viziunii IPPF&Co.]; d) procentajul de homosexuali majorat; e) educaţie pentru limitarea numerică a familiei. Tot el promovează… adăugarea în apă a unor "agenţi de control" al fertilităţii! Implementarea acestei agende a necesitat, evident, bani. Bani obţinuţi din impozitarea familiilor, atât prin taxarea suplimentară a şcolarizării copiilor cât şi prin excluderea de la scutirea de taxe a familiilor numeroase.

Alte măsuri la acelaşi capitol includeau eliminarea plăţii concediului maternal, reducerea sau eliminarea facilităţilor în muncă pentru familii (de exemplu zilele libere plătite la căsătorie sau pentru taţi la naşterea unui copil), bonusuri pentru amânarea căsătoriei şi majorarea intervalului de timp între naşteri, pensii pentru femei cu mai puţin de un anumit număr de copii şi eliminarea plăţilor sociale (inclusiv alocaţii) după primii doi copii. La capitolul "Control social" ("Social Controls") oficialul IPPF dorea avort forţat pentru sarcinile în afara mariajului, sterilizarea obligatorie a celor care au mai mult de 2-3 copii, limitarea chiar a dreptului de a procrea la un anumit număr de adulţi. Măsuri aplicate, deocamdată, în China comunistă.

Cum anume se împăcau aceste viziuni dictatoriale cu masca democratică pe care "apărătorul drepturilor femeilor" IPPF o afişează azi, nu se poate şti. Ar mai fi de menţionat "premiile" pentru încurajarea sterilizării voluntare, a contracepţiei şi a avortului (la acea dată în SUA şi Europa, cu excepţia Marii Britanii, avortul la cerere era prohibit). În mod evident Jaffe privea contracepţia ca un factor major în atingerea ţelurilor pe care le promova. El mai cerea distribuirea contraceptivelor fără reţetă, avansul tehnologiilor medicale contraceptive şi disponibilitatea acestora tuturor. Totodată, el mai menţiona planificarea familială ca un element cheie în îmbunătăţirea sănătăţii maternale. "Ne mai întrebăm de ce Europa [europeană] se stinge?", se întreabă retoric Patrick Buckley. Şi noi la fel.