Rugăciunea şi iubirea în drumul spre libertate

Autor: Anselm Grun
Traducere: Roxana Melnicu
Sursa: Editura Galaxia Gutenberg

Anselm Grun este un călugăr benedictin cu studii de filosofie şi teologie la Roma, autor a peste 60 de cărţi, traduse în numeroase limbi, fiind considerat unul dintre cel mai rodnici scriitori din domeniul spiritualităţii din Europa. Editura Galaxia Gutenberg a început să publice câteva dintre lucrările sale într-o colecţie intitulată Anima. După volumul „50 de îngeri pentru întregul an”, la sfârşitul anului trecut au apărut patru cărţi: „Căi către libertate”, „Despre suferinţă”, „Să nu-ţi faci rău” şi „Visele în drumul spiritual”. Toate aceste cărţi pot fi comandate online de pe GalaxiaGutenberg.ro. Am cerut acordul directorului editurii, pr. Silviu Hodiş, să preluăm câteva pagini din „Căi spre libertate”, care să aibă un sens şi independent şi care să fie în acelaşi timp o invitaţie la lectura întregii cărţi. Le aveţi în continuare.

Rugăciunea

Pentru Evagrie Ponticul rugăciunea este calea spre libertatea interioară. Atât rugăciunea contemplativă cât şi rugăciunea ca o conversaţie cu Dumnezeu ne pot duce la libertate. Nu reuşim ca în timpul zilei să facem mereu în aşa fel încât nici un colaborator să nu ne supere, să nu ni se aducă nici o jignire sau fără ca noi înşine să ne tragem pe noi în jos, făcându-ne reproşuri. Intrăm mereu în conflicte, facem greşeli, ne amestecăm în confruntări care nu duc la nimic. Rugăciunea ar putea să ne creeze aici o distanţă sănătoasă faţă de tulburările zilnice. Prin rugăciune oprim moara cotidianului. Prin ea păstrăm pentru Dumnezeu gândurile şi sentimentele noastre. Şi în această rezervare interioară ne lăsăm întrebaţi de Dumnezeu. Acest lucru ne clarifică emoţiile. Ne arată unde ne-am rătăcit, unde ne-am lăsat determinaţi de alţii, unde am devenit orbi faţă de adevărul adevărat.

Atunci când, în rugăciune, îi prezint lui Dumnezeu mânia mea, acest lucru mă ajută să-mi păstrez gândurile departe de evenimentul supărător şi de cele întâmplate de fapt. Rugăciunea întrerupe curentul mâniei mele. Încep să văd situaţia cu ochi noi. Astfel pot să-mi explic ceva mie însumi. Mânia nu mă mai stăpâneşte. Mă eliberez treptat de ea. Capăt distanţă faţă de mânia mea.

În discuţiile pe care le am cu credincioşii observ tot timpul cum oamenii se lasă determinaţi din exterior. Imediat ce îi răneşte cineva, se şi porneşte un mecanism de auto-rănire, de auto-devalorizare, de milă de sine. Se simt răi şi lipsiţi de valoare. Se jeluiesc cât de greu le este: „Celălalt m-a jignit pentru că mă consideră lipsit de valoare. Ceea ce şi sunt. Nu am nici o valoare. Toate astea nu au nici un sens. Nu mai suport.” Astfel nu putem căpăta deloc stăpânire de sine, în efortul de a nu ne lăsa înecaţi în asemenea gânduri. Însă, de fiecare dată putem să întrerupem acest curent de gânduri, prin rugăciune. Prin rugăciune ne putem distanţa de el. În apropierea lui Dumnezeu, apropierea oamenilor şi evenimentelor care ne fac rău sau ne rănesc pur şi simplu dă înapoi. În faţa lui Dumnezeu devenim din nou liberi de influenţa celor care ne încolţesc în fiecare zi. Şi astfel avem nevoie mereu de astfel de pauze de rugăciune pentru a ne distanţa de cotidian şi a ne elibera de puterea lui. Cel mai târziu seara ar trebui să ne mai închinăm încă o dată ziua Domnului, pentru a ne elibera de ceea ce ne-a împovărat azi.

Pentru Evagrie, spre libertate ne duce în primul rând rugăciunea contemplativă. Evagrie înţelege prin rugăciune contemplativă faptul că ne eliberăm de toate gândurile şi sentimentele, de toate socotelile şi planurile, de toate pasiunile şi emoţiile. Prin rugăciunea contemplativă ajungem într-un spaţiu al liniştii, care se află deja în noi, dar de care suntem rupţi destul de des. Evagrie numeşte acest spaţiu al liniştii „locul lui Dumnezeu” şi „contemplarea păcii”. În acest loc interior, în care chiar Dumnezeu locuieşte în noi, suntem deja mântuiţi şi liberi, suntem în pace cu noi înşine. În acest spaţiu al liniştii oamenii nu au acces, acolo nu pot pătrunde nici gândurile şi ideile, pasiunile şi emoţiile. Acest spaţiu al tăcerii este locul adevăratei libertăţi. Este locul în care numai Dumnezeu locuieşte. Iată ce spune Isus despre acest loc, în evanghelia după Ioan: „Tatăl meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In 14,23). În greacă se spune: a-şi face locaş, adică a pregăti un sălaş. Dumnezeu însuşi îşi pregăteşte în noi o casă pentru sine. „Această locuire interioară spirituală este expresia celei mai profunde şi mai intime comunităţi la care ne putem gândi” (Schneider 264).

Dumnezeul care sălăşluieşte în mine este Dumnezeul eliberator, Domnul care m-a eliberat de sub puterea omului, care m-a eliberat de toate reproşurile, devalorizările, condamnările, ocările ce le aduc eu însumi mie. Dumnezeu mă eliberează de presiunea pe care eu însumi mi-o impun, de presiunea de a avea performanţe, de perfecţionismul, de moralismul cu care mă îmboldesc continuu pe mine însumi pentru a face totul corect şi pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu. Experienţa lui Dumnezeu este esenţialmente o experienţă a libertăţii. Atunci când îl cunosc pe Dumnezeu în mine însumi, sunt liber faţă de oameni şi faţă de mine însumi iar oamenii din cauza cărora m-am supărat nu mă mai pot atinge. Atunci oamenii care doresc să mă rănească şi să mă jignească nu mai au acces la interiorul meu. Atunci cei care mă calomniază nu pot să-mi vatăme adevăratul sine. Ei nu au nici o putere asupra mea. Şi sunt liber şi de iritaţiile ego-ului, care vrea mereu ceva, care mă împinge să dobândesc din ce în ce mai mult sau care mă anihilează, care mă devalorizează şi mă răneşte. În spaţiul în care Dumnezeu sălăşluieşte în mine ego-ul dă înapoi şi străluceşte adevăratul sine. Vin în contact cu chipul nefalsificat al lui Dumnezeu din mine.

Acesta este răspunsul creştin la dorul de libertate, aşa cum s-a exprimat el atât de puternic în filosofia greacă. Nu noi trebuie să ne eliberăm de pasiunile, de influenţa altor oameni, de destinul care ne afectează. Dumnezeu însuşi este cel care ne eliberează. Rugăciunea este locul în care putem face experienţa lui Dumnezeu ca adevărata libertate. Dar pentru Evagrie şi pentru primii monahi rugăciunea şi asceza mergeau împreună. Pentru a putea să mă rog netulburat şi fără distrageri, eu trebuie să-mi rezolv pasiunile, trebuie să fac exerciţiul apatheiei. Iată ce spune Evagrie: Pentru om nu există progrese, nici nu se poate ţine pe calea spre acea stare lipsită de formă a nematerialităţii, nemaivorbind despre atingerea acestei stări, dacă el nu şi-a pus în ordine interiorul. Deoarece neliniştea sa interioară îl va face de fiecare dată să se gândească la lucrurile pe care le-a lăsat în urmă (Prakticos 61).

Dar Evagrie ştie şi că noi nu putem atinge adevărata pace şi adevărata libertate prin forţele proprii, ci numai prin rugăciune, prin care Dumnezeu acţionează în noi înşine. Nu putem decât să ne pregătim ca Dumnezeu să pătrundă total în noi, cu iubirea sa şi astfel să ne elibereze de orice cramponare de sine, de orice sclavie faţă de lumea aceasta, de orice dependenţă de oameni şi de robia faţă de pasiuni.

Cel mai înalt lucru pe care îl poate realiza un om este, după Evagrie, a fi una cu Dumnezeu în rugăciune. Atunci când omul este una cu Dumnezeu, el se transformă în imaginea neatinsă pe care Dumnezeu şi-a făcut-o despre el şi devine cu adevărat liber. Evagrie se exprimă astfel: „Când un om l-a dat deoparte pe omul cel vechi şi l-a primit pe cel nou, care este o creaţie a iubirii, în clipa aceea, la ora rugăciunii el va vedea cum starea sa este ca un safir, care străluceşte clar şi luminos precum cerul” (Bamberger 19 urm). În rugăciune omul devine una cu Dumnezeu, dar şi cu chipul originar al lui Dumnezeu în el însuşi. Pentru Evagrie, vocaţia omului constă în „a deveni una cu Dumnezeu, într-o cunoaştere plină de iubire” (Bamberger 21). El îşi încheie cartea „Gnosticul”, în care face referire la omul înţelept şi liber, astfel: „Nu înceta niciodată să-ţi transformi chipul, pentru a deveni din ce în ce mai asemănător arhetipului” (ibid. 21).

Numai în clipa în care, prin rugăciune, m-am transformat din ce în ce mai mult în chipul lui Dumnezeu, sunt eu cu adevărat liber. Atunci omul nu mai are nici o putere asupra mea, iar lumea îşi pierde influenţa asupra mea. Atunci pot răsufla liber, căci îl trăiesc pe Dumnezeu ca pe acel izvor interior care mă străbate, care mă face viu. La această libertate interioară se referă sfântul Benedict când vorbeşte despre inima mare (dilatato corde) pe care monahul a dobândit-o pe calea sa spirituală. Inima mare este inima liberă, liberă să se dedice fiecăruia. Faptul că este mare împiedică inima să se cramponeze de ceva, orice ar fi. Inima mea se aseamănă inimii străpunse a lui Isus pe cruce, în care fiecare om are acces, în care fiecare om se simte ocrotit pentru că acolo curge continuu iubirea divină, care este fără sfârşit şi fără graniţe.

Calea iubirii

Libertatea spre care duce viaţa spirituală nu este doar libertatea faţă de toate influenţele exterioare, nu este numai libertatea faţă de pasiuni şi de puterea oamenilor. Este în acelaşi timp libertatea de a se dărui. Nu este, deci, numai libertatea faţă de ceva, ci şi o libertate de a face ceva. Omul care s-a eliberat de sine însuşi este liber să se dedice celorlalţi, aşa cum a spus Isus despre sine: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In 15,13). Libertatea faţă de aşteptările altora şi libertatea de a nu te pune în centrul lumii pe tine însuţi sunt premise pentru iubire. Numai cel care s-a eliberat de sine se poate pune la dispoziţia celorlalţi, lipsit de egoism. El nu va amesteca în angajamentul său motive egoiste, aşa cum facem noi destul de des. În implicarea sa, el va fi liber de tentaţia de se gândi la propria lui faimă, la laude şi la recunoaşterea din partea oamenilor. El nici nu va socoti că se va simţi mai bine ca alţii, că Dumnezeu îl va răsplăti şi aşa mai departe. El este liber pentru oamenii care au nevoie de el, liber de a se dărui în iubire.

Oricum libertatea noastră este întotdeauna limitată. Nu suntem Dumnezeu, care poate crea din plin. Nu putem să ne dedicăm liber oricărui om, ci undeva tot ajungem la capătul forţelor noastre, altminteri ne suprasolicităm. Atunci trebuie să ne recunoaştem cu toată smerenia limitele în interiorul cărora ne putem dedica fără rezerve celorlalţi. Însă astăzi există destui oameni care „imitându-se pe sine”, trăiesc mereu cu frica de a nu spune cumva prea repede „da” atunci când cineva are nevoie de ei, cu frica ca nu cumva să se suprasolicite, de a nu fi cumva folosiţi şi epuizaţi. Cel care este cu adevărat liber se poate dărui celorlalţi cu toată libertatea fără să se teamă continuu că se va epuiza, că nu are suficientă forţă de a ajuta. Adevărata libertate interioară mă eliberează şi pentru a mă dedica celorlalţi.

Oricum mă aflu întotdeauna în tensiunea dintre libertate şi limită, între libertate şi finitudine. Când ajut pe cineva mânat doar de remuşcări, sau numai pentru că Dumnezeu vrea acest lucru de la mine, sau numai pentru că oamenii aşteaptă acest lucru de la mine, în acest caz nu sunt liber. Dacă ajut pentru că mi-e frică să nu-l rănesc pe celălalt cu refuzul meu, în acest caz un astfel de ajutor nu are valoare. Dacă ajut numai pentru că pe mine însumi mă măguleşte faptul că cineva are nevoie de mine, în acest caz cad într-o capcană. Motiv pentru care nu voi mai fi în stare să ajut cu adevărat şi să iubesc cu adevărat. Căci voi ajunge ca în celălalt să iubesc doar propria mea vanitate.

C.G. Jung este de părere că o astfel de iubire este periculoasă de fiecare dată când eu mă identific cu o imagine arhetipală, eventual cu arhetipul vindecătorului sau vraciului. Câteodată, în timp ce stau de vorbă cu cineva, observ că îmi apare gândul că pot să vindec pe o femeie sau un bărbat anume. Şi observ că atunci nu sunt liber, ci prins de fascinaţia exercitată de imaginea arhetipală a vindecătorului. Astfel libertatea este şi o condiţie pentru a acompania oamenii spiritual sau terapeutic, fără a-i lega de mine şi fără a mă lega de ei, fără a cădea în capcana proiecţiilor proprii sau ale altora.

Dacă îmi iubesc aproapele fie pentru că vreau să-mi liniştesc scrupulele de conştiinţă, fie pentru că mă tem că altminteri voi fi respins şi mă voi simţi singur, nici în acest caz nu avem de-a face cu o iubire adevărată. Căci procedând astfel sunt mai curând sclavul angoasei mele şi al legii în sensul sfântului Pavel. Sunt liber tot atât de puţin ca şi în situaţia în care m-aş gândi la ce-mi foloseşte faptul că ajut. Lucrurile vor sfârşi doar prin a se învârti în jurul meu. Adevărata libertate nu întreabă care-i sunt propriile foloase şi nici dacă acest lucru este sau nu oportun acum. Când mă dedic cu toată libertatea celuilalt, nu sunt niciodată suprasolicitat. Nu mă simt copleşit. Mai curând sunt liber să mă dedic în întregime clipei. Iar în această clipă este important celălalt, cel cu care vorbesc, pe care îl acompaniez. Dar eu pot şi să dau drumul celuilalt, să îl las Domnului cu tot cu problemele sale, pentru că eu nu sunt medicul lui, ci numai Dumnezeu este.

Ori de câte ori am o conversaţie cu un oaspete, observ foarte repede dacă sunt liber în interiorul meu sau nu. Dacă mă dăruiesc liber celuilalt, înseamnă că sunt cu totul prezent şi nu resimt efortul. Pur şi simplu sunt acolo şi ascult. Dacă am sentimentul că trebuie să spun ceva, în momentul acela cuvintele îmi vin de la sine. După conversaţie mă simt eu însumi dăruit şi-i pot mulţumi lui Dumnezeu pentru acest dar. Dar dacă mi-am depăşit măsura, dacă încep conversaţia numai pentru că am fost de acord să o fac sau pentru că nu am reuşit să spun nu, atunci foarte repede mă simt obosit şi epuizat. Şi apar sentimentele de mânie şi de nemulţumire pentru că toată lumea mă devorează şi toţi vor ceva de la mine.

Într-un astfel de caz, mă îndoiesc că acea conversaţie mai are vreun sens. Mă gândesc că celălalt mă epuizează. Tot ce pot face este să încerc să mă dedic în totalitate clipei şi să mă eliberez de toate gândurile care comentează, precum şi de emoţiile negative. Uneori voi reuşi să fac aceasta. Dar adesea sentimentele sunt şi un indiciu important pentru faptul că limitele mele au fost depăşite. Şi trebuie să iau în serios acest indiciu. Ar fi o expresie a libertăţii mele să-mi ascult mai bine sentimentele atunci când accept o conversaţie: accept eu oare numai pentru că nu doresc să-l rănesc pe celălalt sau pentru că mă măguleşte să fiu aşa de căutat sau pentru că aş vrea să-mi trăiesc astfel propriile trebuinţe. Libertatea nu este o performanţă pe care o pot realiza, ci o expresie a faptului că trăiesc în felul care-mi este pe măsură şi care corespunde limitării mele şi în acelaşi timp capacităţilor şi forţelor mele.

Adevărata libertate constă în a putea iubi fără egoism. Însă se întâmplă destul de des ca în numele iubirii libertatea să fie reprimată, exercitându-se asupra ei puterea. De exemplu, dacă într-un consiliu pastoral un preot paroh introduce la orice conflict replica: trebuie totuşi să ne iubim între noi, avem de-a face cu o formă subtilă de exercitare a puterii. El nu lasă conflictul să escaladeze, ci reprimă orice contradicţie. Creează remuşcări celor care ar vrea să se certe onorabil. Într-o astfel de atmosferă, de „iubire ordonată de sus”, nu pot avea loc confruntări, dat fiind că nimeni nu-şi poate exprima liber opinia. La fel se întâmplă în unele comunităţi. Acolo orice părere diferită este imediat dojenită: totuşi Isus vrea să ne iubim unii pe alţii, să fim una. Iubirea este confundată cu unitatea forţată. Adevărata unitate ia naştere întotdeauna din tensiunea cinstită între contrarii. Când dorim însă, în numele iubirii, să evităm din start orice tensiune, atunci iubirea devine tiranie şi constrângere.

Este ciudat că tocmai în mănăstiri, unde se vorbeşte într-una despre iubire, se iubeşte de fapt cel mai puţin. Acolo domneşte adesea o dispoziţie agresivă şi iritată. Acolo nu este libertate, ci adaptare. Acolo nu există unitate, ci constrângere. Şoferul unei mănăstiri spunea odată despre comunitatea pentru care lucra şi care se numea „Casă a iubirii”: „De când suntem o casă a iubirii, atmosfera de la noi devine din ce în ce mai rece”. Când iubirea nu este impregnată de libertate, ea nu mai corespunde iubirii pe care ne-a arătat-o Isus şi întru care ne-a învăţat el să fim. Temeiul iubirii noastre trebuie să fie legea desăvârşită a libertăţii despre care vorbeşte Iacob, pentru ca, în iubirea noastră, să ne apărăm unul altuia libertatea şi pentru ca noi înşine să fim liberi în iubirea noastră şi să nu fim sclavi ai angoasei noastre în faţa remuşcărilor. Iubirea pe care o clamează unii stareţi nu respiră libertate, ci produce remuşcări pentru cel care îşi enunţă trebuinţele şi părerile proprii. O astfel de iubire devine un instrument de putere care reprimă orice libertate. Iubirea care ne-o dăruieşte Isus nu este iubirea sclavilor, ci a fiilor şi fiicelor libere, este iubirea care odrăsleşte din libertate şi care duce la libertate.