Iertarea păcatelor: un sacrament în criză

Autor: Angela Ambrogetti
Traducere: Oana Capan
Sursa: Inside the Vatican, februarie 2009

Cel mai vechi şi cel mai puţin cunoscut dicaster din Vatican are ca sarcină iertarea celor mai grave păcate. O conferinţă din luna ianuarie a explorat istoria şi scopul Penitenţeriei Apostolice. Mai jos aveţi un articol din revista Inside the Vatican despre dicasterul amintit, urmat de un interviu cu Episcopul Gianfranco Girotti, adjunctul Cardinalului Stafford la Penitenţeria Apostolică.

Păcatele pe care Biserica Catolică le consideră a fi cele mai grave sunt investigate şi penalizate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei – acest lucru este binecunoscut. Dar Vaticanul are de asemenea un dicaster specific pentru a-i ajuta pe cei vinovaţi de păcate grave să găsească iertarea şi să se împace cu Dumnezeu şi cu Biserica.

În probleme legate de conştiinţele indivizilor catolici, munca Penitenţeriei Apostolice, condusă de Cardinalul american J. Francis Stafford, este cu siguranţă cea mai secretă dintre activităţile oricărui dicaster din Vatican. Chiar şi tribunalele care tratează situaţii delicate de cerere de anulare a căsătoriilor publică rapoarte anuale indicând numărul de cazuri deschise şi numărul celor rezolvate de-a lungul anului. Dar Penitenţeria Apostolică nu publică acest gen de informaţii – munca ei este acoperită de sigiliul sacramental al spovezii.

Profilul acestui dicaster, combinat cu gravitatea păcatelor aduse în atenţia lui, poate explica prezenţa numeroasă a jurnaliştilor la un simpozion din Roma de la începutul acestui an (13-14 ianuarie) despre istoria Penitenţeriei Apostolice şi a Sacramentului Spovezii. Cardinalul Stafford le-a spus reporterilor la 13 ianuarie că Penitenţeria tratează cinci cazuri specifice: (1) un bărbat care a participat direct la un avort şi mai apoi doreşte să devină preot; (2) preoţii care au încălcat sigiliul spovezii; (3) preoţii care au oferit dezlegarea sacramentală propriilor lor parteneri într-un păcat sexual comis; (4) desacralizarea Euharistiei; (5) atentarea la viaţa Papei.

„Păcatul foarte grav” al abuzului sexual clerical nu este unul dintre păcatele asupra căruia Penitenţeria Apostolică are competenţă, a spus Cardinalul. Acele cazuri sunt tratate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Iertarea celor cinci păcate enumerate de Cardinalul Stafford este ceea ce Biserica descrie ca fiind „rezervată” Sfântului Scaun. Aceasta înseamnă că pentru a primi iertare pentru ele nu este suficient să mergi la un preot pentru spovadă, a arătat Episcopul Gianfranco Girotti, regent al Penitenţeriei Apostolice.

O relatare detaliată a cazului este trimisă Penitenţeriei în Roma, care îl studiază pentru a se asigura de părerea de rău reală a păcătosului şi care recomandă „o penitenţă corespunzătoare şi proporţionată”, a spus Episcopul Girotti. Penitenţeria are de asemenea alte responsabilităţi, incluzând alegerea, pregătirea şi coordonarea activităţii preoţilor care ascultă spovezi în Bazilicile majore din Roma; promovarea valorii Sacramentului Spovezii; coordonarea oferirii indulgenţelor; şi oferirea unui curs anual pentru preoţi şi seminarişti despre administrarea Sacramentului Spovezii.

Cardinalul Stafford le-a spus reporterilor că a organizat simpozionul pentru a face să crească conştiinţa publică cu privire la activitatea Penitenţeriei de-a lungul ultimilor 830 de ani. „Astăzi vorbim mult despre iertarea lui Dumnezeu, care este un motiv de bucurie”, a spus el. „Dar sunt oarecum îngrijorat de lipsa conştientizării legăturii dintre această bucurie şi iertarea păcatelor. Cu toţii cunoaştem povara păcatului în vieţile noastre personale şi de aceea Sacramentul Spovezii este cu adevărat Sacramentul Reconcilierii dat de Cristos Bisericii Sale. Este un Sacrament plin de milostivire, caritate şi iubire de Dumnezeu.” Penitenţeria tratează peste o mie de cazuri în fiecare an. Fiecare caz implică pe cineva care, pentru că a comis unul dintre aceste păcate, a fost excomunicat automat (latae sententiae).

Cardinalul Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului, a vorbit şi el în cadrul Conferinţei, arătând că omul modern este tot mai mult incapabil „să distingă adevărul de falsitate, binele de rău şi aceasta îl conduce la un relativism cultural şi etic”. Pentru „a explica astăzi ideea de păcat şi de iertare”, a spus Cardinalul Bertone, „evanghelizarea trebuie să aibă ca scop să îi facă pe oameni să îl întâlnească pe Cristos”, să îi facă „să experimenteze puterea răscumpărătoare a Cuvântului Său care este Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Penitenţeria lucrează doar prin intermediul poştei obişnuite şi nu cunoaşte pe nici una dintre persoanele pe care le dezleagă. O persoană care comite unul dintre aceste păcate poate să stea de vorbă cu confesorul său care dă penitentului dezlegare, pentru a nu-l lăsa în excomunicare, şi trimite o scrisoare la Penitenţerie, ilustrând toate detaliile cazului, dar fără nume. Tribunalul răspunde în decurs de 24 de ore, comunicând răspunsul într-un plic închis, cu un număr de protocol, care slujeşte la identificarea cazului. Când confesorul primeşte răspunsul, îl comunică penitentului şi distruge scrisoarea.

Interviul

– Care au fost motivaţiile acestei conferinţe?

– Scopul nostru principal a fost acela de a oferi o informare adecvată asupra sarcinilor şi funcţiilor Penitenţeriei Apostolice, care, deşi este cel mai vechi dicaster al Sfântului Scaun (în acest an sărbătoreşte 830 de ani de la înfiinţarea sa), este foarte puţin cunoscută chiar şi de către majoritatea clerului. Numeroasele reflecţii istorice, teologice, sacramentale şi juridice izvorâte din această Conferinţă, îşi vor aduce fără îndoială contribuţia la o înţelegere mai echilibrată a relaţiei dintre Spovada sacramentală şi Penitenţerie.

– Spovada sacramentală pare să fie tot mai neglijată din anii 1970 încoace. În unele părţi ale lumii pare aproape să fi dispărut. Care este viziunea Dvs asupra acestei situaţii?

– Mi se pare potrivit să arăt că, după Conciliul din Trento (1542-1565), asistenţa pastorală a persoanelor prin Sacramentul Spovezii a fost foarte precisă. După Trento au fost făcute nişte alegeri specifice. Conciliul din Trento a expus cu claritate şi organic gândirea şi doctrina Bisericii Catolice despre Spovadă.

Cu toate acestea, o nouă concepţie despre Spovadă şi despre atitudinea penitentului în general a apărut în urma documentelor date de Sfântul Scaun după Conciliul Vatican II (1962-1965): constituţia apostolică a Papei Paul al VI-lea Paenitemini din 17 februarie 1966, şi constituţia apostolică Reconciliatio et Poenitentia, dată de Papa Ioan Paul al II-lea în 1984 (care a rezumat reflecţiile Sinodului Episcopilor pe tema Sacramentului Spovezii), pentru a numi doar două dintre ele. Aceste documente au interpretat schimbările epocale produse de noile îndrumări introduse după Conciliul Vatican II. Aceste schimbări nu au ţinut doar de viaţa Bisericii; au existat schimbări culturale care au produs o nouă abordare a Sacramentului Spovezii.

În zilele noastre, Sacramentul Spovezii se află fără îndoială într-o situaţie dificilă, atât din punct de vedere al practicii cât şi al înţelegerii lui. Reforma la care a invitat Conciliul Vatican II şi realizată în cei 40 de ani de atunci nu pare a fi retrezit credinţa în acest sacrament sau a fi aprofundat înţelegerea lui în termeni teologici, în ciuda încercărilor şi eforturilor făcute de câteva Conferinţe Episcopale, care au recomandat o înmulţire a formelor penitenţei. Unele Dieceze chiar au făcut campanii pentru încurajarea practicii spovezii.

Din păcate, acest Sacrament, atât de important pentru sănătatea spirituală şi pentru sfinţire, pare a fi afectat astăzi de o criză gravă. Această criză nu îşi are rădăcinile doar în educaţia religioasă insuficientă a majorităţii catolicilor. Între numeroşii factori responsabili pentru lipsa de stimă şi iubire a credincioşilor pentru acest Sacrament, aş cita:

(a) O anumită scădere a înţelegerii doctrinei sacramentale ca întreg. Adică o scădere a înţelegerii sacrului în general. S-a susţinut recent faptul că mulţi oameni nu cunosc fundamentele teologice care i-ar putea conduce la o mai mare înţelegere şi apreciere a spovezii. Spovada a fost întotdeauna un sacrament a cărui practicare este dificilă şi exigentă. Şi este un sacrament a cărui ritual extern a trecut prin mari schimbări.

(b) O altă schimbare majoră care afectează administrarea Spovezii este fără îndoială o nouă viziune asupra păcatului, slăbirea simţului păcatului. A existat o considerabilă scădere a conştientizării „păcatului de moarte”. După cum arăta Papa Pius al XII-lea: „Cel mai mare păcat al lumii de astăzi este tocmai acela de a-şi fi pierdut simţul păcatului”.

(c) Simţul păcatului se stinge, deoarece nu mai conştientizăm ofensele aduse lui Dumnezeu. Într-o lume secularizată, prezenţa lui Dumnezeu este privită ca irelevantă.

(d) Una dintre marile preocupări ale psihologilor a fost evitarea creării complexelor de vinovăţie şi a reducerii libertăţii individuale.

– De-a lungul istoriei sale, Penitenţeria a jucat un rol major în Curia Romană. Care este situaţia în ziua de astăzi?

– Dacă analizăm numeroasele sarcini ale Penitenţeriei între Evul Mediu târziu şi începutul Epocii Moderne, rolul ei a fost cu adevărat considerabil. Creată ca un dicaster care să coopereze cu Papa în exercitarea jurisdicţiei sale în forul intern, de-a lungul secolelor Penitenţeria şi-a extins autoritatea şi asupra problemelor ce ţin de forul extern. Numărul de îndatoriri pe care le avea de îndeplinit în forul intern şi extern deopotrivă, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, era enorm. Din documentele care mai există ale Penitenţeriei, ştim că autoritatea ei era extinsă şi la necreştini, adică la evrei.

– Care au fost obiectivele acestui simpozion?

– Deoarece Penitenţeria este un dicaster care se află rar în luminile reflectoarelor şi care pare misterios pentru majoritatea oamenilor, am dorit să o facem mai bine cunoscută, să evidenţiem îndatoririle ei, care, după cum am spus mai înainte, privesc mântuirea sufletelor. În acelaşi timp, scopul nostru a fost acela de a retrezi interesul pentru Sacramentul Spovezii, care astăzi pare a fi afectat de o criză foarte gravă.