Pontiful care i-a supravieţuit unui tiran

Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Radu Capan
Sursa: The Rock, aprilie 2008

La 30 noiembrie 1799, 34 de Cardinali din toată Europa s-au strâns în Conclav pentru a-l alege pe succesorul Papei Pius al VI-lea. Alegerea papală nu a avut loc însă în Capela Sixtină, nici în Vatican, nici măcar în Roma. Cu doi ani înainte, în februarie 1798, trupele franceze au intrat în Roma şi l-au luat prizonier pe Papa Pius al VI-lea. L-au pus pe Pontiful suferind în Valence, în sudul Franţei, unde a murit la 29 august 1799.

În timp ce adepţii secularizării se întrebau cât va mai supravieţui Biserica în noua epocă a Revoluţiei, membrii Colegiului Cardinalilor se pregăteau pentru viitor. Roma era ocupată, astfel că ei s-au reunit la mănăstirea benedictină San Giorgio de lângă Veneţia. La 14 martie 1800, l-au ales pe Cardinalul benedictin Luigi Count Chiaramonti, Episcop de Imola. El şi-a luat numele de Pius al VII-lea. Mijloacele pentru încoronarea noului Papă lipseau. În locul tiarei papale, nobilii veneţieni au plătit pentru o tiară din mucava, decorată cu nestemate.

Puţini dintre cei din Conclavul ce l-a ales pe Papa Pius al VII-lea puteau să anticipeze severitatea luptei care îl aştepta pe Papă – şi pe Biserică deopotrivă – în secolele următoare. Vicarul lui Cristos şi-a petrecut 15 ani în confruntare cu dictatorul considerat a fi Anticristul şi inamicul civilizaţiei: Napoleon Bonaparte. Relaţia dintre împărat şi Pontif a fost una ce nu trebuie uitată, pentru că ea conţine o lecţie esenţială pentru catolici, care au avut mereu în fruntea Bisericii succesori ai lui Petru înzestraţi exact cu darurile cerute de momentul istoric. Aşa se face şi că prin sfinţenia, curajul şi prudenţa Papei Pius al VII-lea, Biserica a supravieţuit Revoluţiei Franceze şi războaielor lui Napoleon.

Începe criza napoleonică

Chiaramonti s-a născut din părinţi nobili în Cesena-Emilia, Italia, şi a intrat în ordinul benedictin la 14 ani. Cunoscut pentru inteligenţa şi bunătatea sa, a intrat în graţiile viitorului Papă Pius al VI-lea. A fost numit abate, apoi Episcop de Tivoli în 1782, apoi Episcop de Imola trei ani mai târziu, şi în fine Cardinal în februarie 1785. De la începutul pontificatului său, Papa Pius al VII-lea a conştientizat că criza centrală a Bisericii era reprezentată de Napoleon. Pentru a-l asista, Papa l-a numit pe Ercole Consalvi (1757-1824) în funcţia de Cardinal secretar de stat. Cei doi s-au îmbarcat apoi într-o epopee care a prevenit distrugerii autorităţii temporale şi spirituale a papalităţii, împotriva marii ambiţii a lui Napoleon de a avea controlul total asupra Bisericii.

Cardinalul Consalvi a negociat cu Napoleon Concordatul din 1801, pe care liderul francez l-a încălcat adăugându-i articole ce întăreau controlul său asupra Bisericii din Franţa. Împotriva sfatului Curiei, Papa Pius al VII-lea a acceptat invitaţia lui Napoleon din 1804 de a merge la Paris pentru a-l încorona ca împărat, sperând astfel să îl îmbuneze. A celebrat Liturghia la 1 decembrie, în timpul căreia Napoleon singur şi-a pus coroana pe cap, dar nu au urmat modificări în politica dictatorului francez. Războiul a izbucnit în anul următor. În timp ce Papa Pius era ferm în poziţia sa neutră vizavi de conflict, relaţiile cu imperiul francez se deteriorau rapid, în special după ce Napoleon a înregistrat victorii răsunătoare împotriva Prusiei şi Rusiei, fiind tot mai ameninţător pentru bătrânul continent.

Neutralitatea Papei l-a înfuriat pe împărat. La începutul anului 1806, Papa a scris nişte cuvinte care aveau să fie reluate de mulţi dintre Papii de pe timpul dictatorilor care au urmat în istorie. Nici un Papă, scria el, nu trebuie să se implice în războaiele dintre state, după care încheia profetic: „Dacă cuvintele noastre nu vor reuşi să atingă inima Majestăţii Voastre vom îndura cu resemnare, fideli Evangheliei, şi vom accepta orice necaz ca venind de la Dumnezeu”. Ca răspuns, Napoleon l-a forţat pe Papa Pius al VII-lea să îl înlăture din funcţie pe Consalvi în iunie 1806.

Ţinut în şah

În anii următori a început un joc de şah, cu mişcări şi replici, Napoleon descoperind constant că este manevrat de către umilul şi bătrânul Papă, care era asediat cu ameninţări, trupele franceze aşteptând doar un semnal pentru a mărşălui prin Vatican. Cu meschinăria lui tot mai mare, Napoleon a ocupat Roma în februarie 1808, a arestat mulţi dintre Cardinali, iar la final l-a închis pe Papă în Palatul Quirinale din Roma. Papa Pius al VII-lea a rupt relaţiile diplomatice cu Napoleon. În răspuns, dictatorul şi-a anexat statele papale, iar romanii s-au trezit cu steagul francez fluturând deasupra Castelului Sant’Angelo.

Sfântul Părinte a făcut următoarea mişcare a doua zi. În toată Cetatea Eternă au apărut peste noapte tăbliţe în care se anunţa că Papa Pius al VII-lea excomunică toate persoanele implicate în anexare, deci inclusiv pe Napoleon, al cărui nume nu era însă folosit explicit. La auzul veştii că a fost excomunicat, Napoleon a exclamat că „bătrânul preot” a înnebunit şi a cerut comandantului său din Roma să îl aresteze pe Papa. În dimineaţa zilei de 6 iulie 1809, trupele franceze l-au prins pe Papa Pius şi l-au dus în grabă la Savona, între Nisa şi Genova. Aici Papa era ţinut prizonier, departe de sfătuitorii şi colaboratorii săi. Napoleon nu îşi dădea seama că de fapt Papa nu era singur nici un moment, nici că fiecare dintre actele sale odioase comise împotriva Bisericii nu făceau decât să crească puterea bătrânului călugăr.

Biserica sfidătoare

Cardinalii fideli Papei au rămas neînduplecaţi la cererile lui Napoleon. Refuzul lor implacabil de a recunoaşte divorţul lui Napoleon de îndrăgita împărăteasă Josefina pentru a se căsători cu prinţesa austriacă Marie-Louise în 1810 a constituit o ruşine atât de mare încât acesta i-a despuiat de hainele lor purpurii, de toate drepturile de Cardinali, şi chiar a semnat condamnarea lor la moarte înainte de a se răzgândi în ultima clipă. Ca urmare, Cardinalii puteau să poarte doar reverendele lor negre, şi astfel au câştigat în rândul credincioşilor catolici titlul onorific de „Cardinalii negri”.

Când împăratul a dispus ca nici un ziar să nu tipărească vreun cuvânt despre excomunicarea sa sau despre situaţia Papei, credincioşi catolici au dus în secret copii la Lyon şi apoi le-au distribuit în întreaga Franţă. S-a răspândit peste tot ştirea despre sechestrarea Papei, şi chiar şi cei mai înflăcăraţi anti-clericalişti din Europa au fost îngroziţi de cât de tiranic a devenit regimul lui Napoleon. În februarie 1810, Napoleon a anexat oficial Statele Papale la Imperiul Francez ca o cetate imperială liberă, şi Episcopului Romei i s-a promis un venit anual de 2 milioane de franci (mai puţin decât aveau unii dintre funcţionarii imperiului).

Între timp, Papa Pius al VII-lea trăia în închisoarea sa, asistat doar de valetul său, care trebuia să îi slujească acum şi ca secretar. Jandarmii îl spionau în fiecare moment şi îl supuneau la diferite umilinţe. Papa Pius a refuzat cu hotărâre să accepte decretul din februarie 1810 şi astfel condiţiile sale de detenţie s-au înăsprit. Disperat să îi dea o ultimă lovitură prizonierului său, la 16 iunie 1811 Napoleon i-a forţat pe Cardinalii şi pe Episcopii din teritoriile ocupate să se strângă într-un ruşinos Conciliu în Catedrala Notre Dame din Paris, pentru a formula acuze la adresa Papei Pius al VII-lea. Ceea ce a obţinut a fost altceva: prelaţii despre care se credea că erau intimidaţi de Napoleon au jurat oficial să fie loiali Papei şi au adresat un apel pentru eliberarea sa imediată.

În iunie 1812, condiţia fizică a Papei, aflat în Savona, a ajuns într-o stare care i-a alarmat pe cei ce îi erau alături, inclusiv pe împăratul Austriei. Pregătind masiva invazie a Rusiei, cu care dorea să marcheze cucerirea definitivă a Europei, Napoleon a ordonat mutarea Papei la Fontainebleau, lângă Paris. Aici, încurajat de împăratul francez să aibă apariţii publice, Papa Pius a refuzat, preferând să trăiască în palat ca un umil călugăr benedictin. Mânca puţin şi se tundea singur, aşa după cum făcuse în anii petrecuţi înainte în mănăstire.

Vechii duşmani se întâlnesc din nou

Europa era încă o dată zguduită de război, armata lui Napoleon pătrunzând în Rusia. Acolo a avut loc campania dezastruoasă ce s-a încheiat cu retragerea împăratului. După ce s-a întors din Rusia în decembrie 1812, pentru a preveni iminenta revoltă pentru răsturnarea lui, Napoleon a căutat să facă pace cu Papa Pius al VII-lea. I-a propus un nou concordat în care cerea papalităţii diverse concesiuni, mergând personal la Fontainebleau la 18 ianuarie 1813. Cei doi nu se mai întâlniseră din 1804, amândoi schimbându-se considerabil. Împăratul, acum de 44 de ani, era un om rotofei, un geniu stins, al cărui imperiu se afla pe muchie de cuţit. Papa, în vârstă de 71 de ani, era epuizat şi slăbit după anii de captivitate. Napoleon şi-a petrecut câteva zile terorizându-l fără încetare pe Pontif să îi accepte cererile. În cele din urmă, la 25 ianuarie, Papa a semnat ceea ce avea să fie numit Concordatul de la Fontainebleau.

În mod necinstit, Napoleon a publicat imediat Concordatul şi a eliberat Cardinalii negri. Papa Pius al VII-lea şi-a refăcut forţele şi la 24 martie i-a trimis o scrisoare împăratului prin care îşi retrăgea semnătura. Preocupat cu masivul război declanşat împotriva sa practic de întreaga Europă, Napoleon a lăsat să treacă mai multe luni de negocieri fără rezultat, cu Papa şi cu Cardinalii cărora în sfârşit li s-a permis să stea alături de el. În cele din urmă, Napoleon a declarat Concordatul ca fiind valid şi a început să umple scaunele vacante şi să îi exileze din nou pe Cardinalii care i se opuneau.

Episcopii instalaţi ilicit au găsit un cler şi o masă de credincioşi la fel de dizidentă precum Cardinalii de la Fontainebleau. Napoleon i-a dat afară pe seminariştii şi i-a arestat pe preoţii care nu i se supuneau. Dar în acest timp inamicii strângeau laţul în jurul său. La bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, Napoleon a fost învins de coaliţia formată de Austria, Prusia, Rusia şi Suedia. Franţa a fost invadată la începutul anului 1814. Disperat să găsească aliaţi care să îl ajute să îşi păstreze tronul, Napoleon s-a oferit să refacă Statele Papale şi să îl elibereze pe Papa Pius, dar Pontiful a răspuns cu calm că refacerea Statelor nu era decât un simplu act de dreptate. În 23 ianuarie, pentru a împiedica eliberarea Papei de către Aliaţi, Napoleon a ordonat ca acesta să fie dus de la Fontainebleau înapoi la Savona. Când Aliaţii au insistat că eliberarea Papei trebuie să fie o condiţie pentru orice fel de pace, Napoleon l-a trimis în cele din urmă spre avanposturile austriece din Italia.

La 31 martie, Aliaţii au intrat în Paris. Trădat de cei mai apropiaţi mareşali ai săi, Napoleon a capitulat şi a fost exilat pe Insula Elba. După legendara întoarcere de 100 de zile, din 1815, a fost înfrânt la bătălia de la Waterloo, la 18 iunie 1815, de armatele unite ale Angliei şi Prusiei. Alungat din Europa, a fost trimis pe Insula Sf. Elena, sub supravegherea englezilor. Cel care într-o vreme a fost conducătorul unui imperiu a murit acolo la 5 mai 1821.

Refacere şi iertare

În ceea ce îl priveşte pe fostul său prizonier, Papa Pius al VII-lea s-a reîntors triumfal în Roma la 24 mai 1814, fiind aclamat în întreaga Europă. El a adresat un mesaj tuturor catolicilor care au avut de suferit datorită lui Napoleon: „Am vărsat lacrimi de întristare pe timpul detenţiei noastre, mai întâi pentru Biserica încredinţată grijii noastre, deoarece ştiam care sunt nevoile ei şi totuşi nu puteam să o ajutăm, şi apoi pentru poporul supus autorităţii noastre, pentru că strigătul lui de durere ajungea la noi fără ca să putem să îi aducem mângâiere… Mândria omului nebun care s-a înălţat pe sine ca egal cu Cel Preaînalt a fost umilită” (Enciclopedia Papalităţii 2:1188). Bucurându-se de un tot mai mare prestigiu şi o tot mai mare favoare internaţională, Papa Pius al VII-lea a acţionat rapid în direcţia asigurării refacerii Statelor Papale. În 1814, el a reinstituit Societatea lui Isus şi i-a dat acesteia sarcina de a ajuta la refacerea Bisericii zguduite în Europa.

Curajosul Pontif a trăit până în 1823. El a condus Biserica în timpul uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria ei. Dar înainte de moartea lui, a mai realizat încă un gest remarcabil. Într-un timp în care rudele lui Napoleon Bonaparte erau considerate peste tot proscrise, Papa Pius al VII-lea le-a invitat pe mama şi pe surorile acestuia să locuiască sub protecţia lui în Statele Papale. A fost un act potrivit pentru fostul călugăr pe care Napoleon – privind înapoi în timp cu regret, aşteptându-şi moartea pe Insula Sf. Elena – l-a caracterizat ca fiind „un bătrân plin de toleranţă şi lumină”.