Autor: Viorica Sabo
Membrii comisiei de dialog.
– Preasfinţite Florentin, aţi participat în perioada 8-14 octombrie a.c. la cea de-a X-a reuniune a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, desfăşurată la Ravenna, în Italia. Ce ne puteţi spune despre dialogul catolico-ortodox, care a fost tema discutată şi cum s-a ajuns la abordarea ei?
– Tema care a constituit principalul punct în dezbaterea Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă a fost „Consecinţele eclesiale şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Comuniunea eclezială, conciliaritate şi autoritate în Biserică” – titlul este foarte complex, de aceea eu l-aş reduce la cele două aspecte şi anume, legătura între conciliaritate şi autoritate în Biserică la diferite nivele. De fapt, problema esenţială este aceea a conciliarităţii şi autorităţii la nivelul eparhiei, la nivelul zonal al mitropoliei, patriarhatului şi apoi la nivelul universal.
Conciliaritate înseamnă termenul koinonia – comuniune, care presupune într-adevăr o întâlnire, un dialog în care toate persoanele au un cuvânt de spus şi se încearcă să se ajungă la un consens. Autoritate – este un termen pe care îl regăsim în Biserică la toate nivelele încă din primul mileniu creştin şi care presupune o ascultare, o recunoaştere a unui primat. Încă de la Conciliile Ecumenice a existat recunoaşterea primatului petrin, a unei autorităţi care vine de dincolo de canoanele umane şi recunoaşterea acestui primat nu înseamnă în mod necesar o jurisdicţie teritorială, ci înseamnă tocmai a recunoaşte că dincolo de ceea ce oamenii decid, există o voinţă divină. Ca şi creştini, în primul rând suntem chemaţi să recunoaştem această autoritate divină.
Problema la nivelul Bisericilor este prin cine sau cum vorbeşte astăzi Petru, respectiv autoritatea pe care Mântuitorul a lăsat-o în Biserică. La acest nivel s-a lucrat pe baza unui document care a fost elaborat în 1990 la Mănăstirea „Sfântul Daniel” din Patriarhatul Moscovei. Documentul ar fi trebuit să fie discutat deja la Freising, dar problema care s-a considerat a fi mai urgentă a fost problema Bisericilor Catolice de rit oriental şi problema unirilor cu Biserica Romei. De aceea, următoarele întâlniri – Balamand, 1993, şi Baltimore, în anul 2000 – au abordat aceste teme. După o întrerupere de 5 ani, dialogul a continuat anul trecut la Belgrad, unde s-a început discutarea acestui document cu tema pe care am amintit-o, şi pentru că discuţiile au fost destul de intense, documentul nu a fost dezbătut integral în timpul care ne stătea la dispoziţie, ca urmare s-a continuat aici la Ravenna, cu partea, am putea, spune cea mai importantă, adică problema conciliarităţii, uniunii şi autorităţii la nivel patriarhal şi la nivel universal.
– Spuneţi-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre Ravenna, oraşul care în secolele V-VI era unul dintre marile centre ale Occidentului şi a devenit acum locul de întâlnire între Bisericile Catolică şi Ortodoxă. De ce a fost ales acest oraş?
– Ravenna se află în nordul Italiei, în Provincia Emilia Romana, spre Marea Adriatică. Originea oraşului se pierde undeva în negurile istoriei. Unii spun că ar avea la origine o populaţie de tireni, alţii spun că ar fi vorba despre tessali, alţii că ar fi umbri. E sigur că oraşul, încă de la primele atestări documentare cunoscut ca un centru maritim, fiind situat în apropierea Veneţiei, este de fapt o mare poartă din Occident spre Orient. Ea este anexată Imperiului Roman în 89 î.H. şi apoi, datorită poziţiei strategice bune, Octavian August întemeiază aici portul militar numit Classe, care reprezintă unul dintre porturile cele mai importante pe Mediterana Orientală.
În toată această Epocă Imperială, Ravenna se dezvoltă datorită comerţului şi devine unul dintre oraşele înfloritoare ale zonei. Oraşul este încercuit cu ziduri de apărare şi este dotat cu un apeduct, la începutul secolului al II-lea în timpul lui Traian. Ravenna ajunge la culmea fastului şi bogăţiei în jurul anului 402, când Ovidiu transferă capitala Imperiului Roman Occidental de la Milano la Ravenna. Creştinismul este prezent la Ravenna, graţie Episcopului Apollinare din Antiohia. Onoriu este cel care transferă şi Sediul Episcopal la Ravenna. Biserica din Ravenna va păstra, de-a lungul multor secole, un rol prioritar în cadrul Bisericilor din Italia, imediat după Biserica Romei.
În anul 476, odată cu căderea Imperiului Roman din Occident, după ce trece, pentru scurt timp, prin mâinile barbarilor, Ravenna este cucerită de Teodoric, regele Ostrogoţilor. Din această epocă datează Capela Arhiepiscopală cu un foarte frumos mozaic de absidă, cu chipurile Apostolilor şi al Mântuitorului, în culorile clasice ale artei de Ravenna. Apar şi simbolurile celor 4 Evanghelişti şi figuri angelice şi monograma lui Isus Hristos. De asemenea, Bazilica San Apollinare Nuovo în care, de o parte şi de cealaltă a navetei principale, dar şi deasupra şirului de colonade, sunt clasicele mozaicuri având de o parte sfinţi ai Bisericii purtând în mâini cununa biruinţei şi imaginea Mântuitorului – Pantokrator înconjurat de îngeri, iar de cealaltă sfinte ale Bisericii cu cununa în mâini, cei trei magi în adoraţie şi Preasfânta Fecioară Maria cu Mântuitorul, înconjurată de îngeri. Tot din această perioadă, pentru că deja se practica cultul arian, există baptisteriul arienilor şi o biserică catedrală a arienilor.
În anul 540, din ordinul lui Iustinian, Împăratul Orientului, Ravenna este asediată şi cucerită. Treptat oraşul devine unul dintre cele mai importante centre religioase şi politice ale Italiei. Din această epocă bizantină datează ornamentele în mozaic ale bisericilor: San Vitale, San Apollinare in Classe şi în parte şi cele de la San Apollinare Nuovo. Raporturile cu Bizanţul sunt foarte strânse până în secolul al VII-lea şi Ravenna rămâne un centru vital pentru comerţul din Orient şi Occident, se pot găsi aici comercianţi din Orientul Mijlociu, artişti de diferite specialităţi, constructori, demnitari de curte şi oameni de cultură.
În continuare, în istoria oraşului Ravenna alternează perioade de pace şi perioade de război. Putem spune însă că perioada fundamentală din punct de vedere artistic s-a încheiat, şi prin voia Bunului Dumnezeu vestigiile bizantine s-au păstrat până în zilele noastre. Cu atât mai mult, acest loc, ca o împletire a culturilor şi religiilor Occidentale şi Orientale, poate constitui un model în drumul spre unitate al Bisericilor. Capitala Imperiului Roman din Occident, capitală a mozaicului, Ravenna a devenit pentru câteva zile şi capitală a dialogului ecumenic.
– Cum a decurs Întâlnirea de dialog de la Ravenna, care a fost atmosfera de lucru, cine a participat?
– Întâlnirea a avut loc cu găzduirea generoasă a Arhidiecezei de Ravenna – Cervia. Sesiunea a început în Bazilica San Apollinare in Classe în seara de 8 octombrie, cu celebrarea Vecerniei, prezidată de Arhiepiscopul de Ravenna, IPS Giuseppe Verucchi, şi cu o rugăciune din partea membrilor Comisiei Ortodoxe. În cuvântul său adresat celor prezenţi, Arhiepiscopul de Ravenna a spus: „Suntem fericiţi că sunteţi aici. Vă oferim rugăciunea a două comunităţi contemplative (de călugări şi călugăriţe), a călugărilor şi călugăriţelor, a preoţilor şi a comunităţilor parohiale. Pe durata lucrărilor dialogului în căutarea căilor care să ne conducă mai aproape de comuniunea deplină, nu vă vom tulbura, ci vă vom îmbrăţişa cu afecţiunea şi rugăciunea noastră.”
Comisia a fost primită în Sediul Prefecturii locale de către Prefect, Excelenţa Sa d-na Floriana de Sanctis, care şi-a exprimat speranţa ca „dorinţa pentru dialog, a înţelege şi a fi înţeles, ce caracterizează Comisia Mixtă, să devină un semn de urmat pentru fiecare dintre noi în zilele noastre”. Au fost prezenţi şi au luat cuvântul la această întâlnire primarul oraşului, preşedintele regiunii şi preşedintele provinciei, dimpreună cu numeroase alte autorităţi civile.
Sala întâlnirii se afla în complexul alăturat Bazilicii San Apollonare Nuovo, o sală foarte bine dotată. De o parte a mesei se afla Comisia Ortodoxă şi de cealaltă Comisia Catolică. La masa prezidenţială se aflau cei doi co-preşedinţi, Cardinalul Walter Kasper (Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor) şi Mitropolitul Ioannis Zizioulas de Pergamon (mare teolog ortodox care a scris mult despre Sfânta Liturghie şi Euharistie), fiecare co-preşedinte având şi un co-secretar: Comisia Ortodoxă a avut ca secretar pe Mitropolitul Gennadios de Sassima, care actualmente se află la Mănăstirea Balukli în Istanbul-Constantinopol, iar comisia noastră îl are ca şi co-secretar pe Mons. Eleuterio Fortino, din partea Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor. Rolul lor a fost foarte important, pentru că ei sunt cei care au moderat întâlnirile prin alternanţă. Moderatorul este cel care poate întrerupe, poate da cuvântul, şi într-o discuţie la care participă 60 de persoane e important să se poată exprima fiecare. Practic moderatorii sunt cei care ratifică sau nu anumite decizii pentru a fi scrise în documentul final.
Un alt teolog de marcă al Comisiei Ortodoxe este Mitropolitul Kallistos Ware, convertit de la anglicani la ortodoxie. Din partea Patriarhiei Ortodoxe Române, comisia a fost formată din Episcopul Petroniu Sălăjeanul de la Oradea însoţit de Diaconul prof. dr. Ioan Ică jr. de la Sibiu. De partea cealaltă, în Comisia Catolică, desigur a fost Cardinalul Walter Kasper, Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscopul Vienei, de asemenea un foarte rafinat teolog, şi un bun cunoscător al teologiei orientale, Arhiepiscopul Mitropolit de Chieti-Vasto, Bruno Forte, precum şi Arhiepiscopul Mitropolit de Dijon, Roland Minnerath.
Metodologia acestei întâlniri a fost următoarea: s-a lucrat pe baza documentului de pornire amintit mai sus şi s-a recitit acest document număr de număr, şi la fiecare număr se făceau observaţii din partea celor prezenţi. În momentul în care se ajungea la o decizie, cei doi co-preşedinţi o dictau comisiei de redactare, formată din 6 persoane, câte 3 din ambele comisii, ei fiind cei care redactau re-formulările.
Alocuţiunile erau ţinute în 5 limbi cu traduceri simultane. Limba utilizată cel mai frecvent a fost engleza, limbă în care s-a redactat şi varianta finală a documentului. Trebuie ştiut că această întâlnire a avut ca şi rezultat elaborarea documentului final în limba engleză, un document care însă este sub embargo până în 15 noiembrie, adică nu poate fi dat publicităţii până în momentul în care el va fi acceptat de către Patriarhii Bisericilor Ortodoxe, respectiv de către Pontiful Roman. Documentul are 46 de puncte structurate pe 10 pagini şi putem spune că este rodul reflexiei unor teologi de marcă atât din Biserica Ortodoxă cât şi din Biserica Catolică.
A fost o întâlnire de la care personal am învăţat foarte multe. Într-o atmosferă de respect reciproc, într-o atmosferă de cordialitate în limitele permise de canoane, fiecare şi-a celebrat Liturghia la locul său, în biserica desemnată şi purtând în suflete şi în rugăciune această dorinţă a apropierii. Desigur, de la 1054 şi până în prezent timpul a trecut şi parcă distanţa a crescut, de aceea şi apropierea trebuie să se facă cu paşi mărunţi.
– Ce ne puteţi spune despre programul întâlnirii, cum s-a desfăşurat? Se poate spune că s-a înregistrat un progres în apropierea treptată dintre cele două Biserici prin adoptarea documentului comun?
– Luni, 8 octombrie, a fost prima sesiune în plen, cu alocuţiuni foarte frumoase, pline de optimism. De la ora 10.30 a avut loc întâlnirea separată, pe comisii, la hotelul Jolly (pe care l-am avut la dispoziţie pe toată perioada). La întâlnirea pe comisii s-au stabilit obiectivele şi în aceeaşi zi, după-masa, ne-am reîntâlnit în plen. Cardinalul Kasper, ca moderator, a arătat punctele din program. A urmat intervenţia din partea Mitropolitului Zizulas, care a ridicat problema unui articol apărut recent în L’Osservatore Romano. Cardinalul Kasper a explicat faptul că în interviul amintit nu s-au spus lucruri noi, ci s-au dat citate din documente existente. În continuare, a intervenit Episcopul Hilarion – Episcopul Ortodox de la Viena, din partea Patriarhatului Moscovei, care a anunţat retragerea delegaţiei ruse, conform deciziei Sinodului rus datorită prezenţei delegaţiei Bisericii din Estonia. În 1923, Biserica din Estonia a cerut recunoaşterea Bisericii Ortodoxe de la Patriarhatul din Constantinopol şi a primit-o, dar la venirea regimului comunist ea a fost asimilată Bisericii ruse. După ce Estonia şi-a câştigat autonomia, Biserica din Estonia a dorit de asemenea să fie autonomă şi s-a adresat şi de această dată Patriarhatului din Constantinopol, fiind recunoscută, fapt considerat de Patriarhia rusă ca un amestec în teritoriul canonic propriu.
Prima impresie pe care au înregistrat-o ziarele, radioul, mass-media în general, a fost aceea a unui faliment, pentru că, după cum ştiţi, acest eveniment neplăcut a avut loc chiar la începutul acestei întâlniri. Retragerea delegaţiei ruse s-a petrecut pentru motive care nu au depins de dialogul dintre catolici şi ortodocşi, au fost probleme interne ale Bisericii Ortodoxe, la care sigur că noi nu ne amestecăm. Dar, deşi s-a încercat să se pună într-o lumină proastă oarecum încă de la început această întâlnire, trebuie să vă spun că noi, ambele comisii, considerăm că dialogul a fost fructuos, pozitiv, şi faptul că împreună am reuşit să semnăm acest document este un pas înainte. Dacă ar fi ieşit un document cu două opinii diferite, practic nu ar fi însemnat o conciliaritate, nu ar fi însemnat că s-a ajuns la un rezultat. Împreună am reuşit să ne punem de acord asupra unor paragrafe, nu fără discuţii intense despre afirmaţii la care s-a ţinut foarte mult şi în urma dezbaterilor, de o parte şi de cealaltă, a trebuit să se renunţe. Am renunţat la aceste afirmaţii pentru un bine comun. Documentul final afirmă un principiu teologic la nivel general, tocmai pentru ca să fie acceptat de către ambele comisii. Din acest punct de vedere eu cred că Întâlnirea de la Ravenna este un succes.
În plus, 30 de ierarhi şi teologi ai Bisericii Ortodoxe, împreună cu 30 de ierarhi şi teologi ai Bisericii Catolice am stat la aceeaşi masă, nu numai în cadrul conferinţelor, dar am avut bucuria şi să locuim în acelaşi hotel, deci am avut ocazia să ne întâlnim şi la mesele din cursul zilei şi la alte acţiuni de rugăciune împreună, şi datorită acestui fapt eu spun că întâlnirea este un pas mare înainte.
– Ce s-a discutat despre Bisericile greco-catolice, sunt ele în continuare un obiect de dispută sau ar putea fi un model al reconcilierii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică?
– Aşa cum s-a convenit la Belgrad, acest subiect nu a fost abordat ci s-a lăsat pentru o dată ulterioară. Unica problemă pe care noi, reprezentanţii Bisericilor Catolice Orientale, am avut-o la un moment dat şi am ridicat-o atât în plen cât şi co-preşedintelui Comisiei Catolice, Cardinalul Walter Kasper, a fost apelativul utilizat în document şi anume Biserica Romano-Catolică sau credincioşii romano-catolici. Noi am spus explicit că practic considerăm că prin acest apelativ catolicii de rit oriental sunt excluşi, pentru că noi nu suntem de rit latin; în plus, trebuie spus că există şi alte rituri în Biserica Catolică, cum este ritul ambrozian sau ritul galican sau mozarabic. Deci Biserica Catolică, în toate documentele ei (spre exemplu Conciliul Vatican II), nu vorbeşte despre romano-catolici, vorbeşte despre catolici în general, pentru că în teologia noastră, în ecleziologia noastră, Pontiful Roman este de fapt primat recunoscut şi în Bisericile Orientale.
Trebuie spus că în bisericile din Europa Occidentală, de exemplu Franţa, Italia, Spania, nu se mai vorbeşte despre romano-catolici, se vorbeşte doar despre catolici. Deci noi am subliniat această necesitate, ca în document să apară în general referirile la Biserica Catolică şi nu la Biserica Romano-Catolică, chiar dacă am înţeles faptul că această Comisie de dialog a început cu acest apelativ: „Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică”, şi schimbarea acestui apelativ ar fi însemnat de fapt întreruperea dialogului pe tema propusă, pentru a cere aprobarea celor 16 Biserici Ortodoxe care se află în acest dialog.
Sigur, este o discuţie care ar putea continua mult, noi am acceptat punctul de vedere al Co-preşedintelui catolic, Cardinalul Walter Kasper, care a spus: „Da, este o observaţie, dar nu întrerupem acum discuţia pentru această problemă.” Aşa că, în document apare apelativul „Biserica Romano-Catolică” cu referire la Biserica Catolică în general, şi „credincioşii romano-catolici”, dar noi am înţeles referirea şi la credincioşii noştri de rit oriental. Acestea au fost singurele puncte care au adus în discuţie problema Bisericilor Unite cu Roma.
– Puteţi face o comparaţie între dezbaterile de anul acesta de la Ravenna şi întâlnirea din 2006 de la Belgrad? Care este viitorul dialogului catolico-ortodox după întâlnirea de la Ravenna?
– Sigur, dezbaterile au fost cel puţin la fel de intense ca anul trecut la Belgrad, mai ales dacă ţinem cont că acum, din întregul document nu s-au mai discutat toate cele peste 50 de puncte, ci au fost mai puţine puncte de dezbătut, totuşi, discuţiile au durat aproape o săptămână, pentru că problema primatului universal este de fapt problema care frământă teologia atât în Orient cât şi în Occident. La această întâlnire nu s-a pus problema Scaunului Roman în mod necesar ca şi un primat universal. Ceea ce s-a discutat la această întâlnire a fost la nivelul unor principii teologice, adică: „se poate vorbi de un primat universal, de o autoritate universală?” Şi la acest punct s-a ajuns la un consens, că după modelul primului mileniu, prin analogie cu celelalte nivele, autoritatea locală la nivelul Eparhiei, al Diecezei este Episcopul, iar la nivelul regiunii este Mitropolitul respectiv Patriarhul. În mod asemănător, la nivel universal trebuie să existe un protos. Cine este acela, ce scaun ocupă el, ce funcţie va avea, cum se va exercita această funcţie, toate sunt întrebări care au rămas pentru o discuţie ulterioară.
Este foarte important de spus că toată această întâlnire are şi o urmare, dorim să mergem mai departe, pentru aceasta s-a făcut un proiect tematic, în 6 ani, pe trei etape şi anume: 2 ani de zile se va studia problema „Rolului şi a exercitării primatului Pontifului Roman în primul mileniu al Bisericii”. Tema va fi studiată pe două comisii, una de limbă franceză, cealaltă de limbă engleză, având în componenţa lor câte 4 teologi ortodocşi şi 4 teologi catolici, fiecare cu un coordonator. Comisiile acestea trebuie să elaboreze documente de 6-10 pagini din care apoi, prin sinteză, să se alcătuiască documentul care va fi studiat în plenara din toamna anului 2009, în a doua săptămână a lunii octombrie, probabil la întâlnirea care va avea loc în organizarea Comisiei Ortodoxe (se vorbea despre Cipru, dar încă nu este sigură această locaţie).
Urmează apoi, timp de doi ani, studierea aceleiaşi probleme în mileniul al II-lea al Bisericii: „Rolul şi exercitarea primatului Pontifului Roman în al II-lea mileniu”. La fel, tema va fi abordată pe comisii, apoi în sinteză, în anul 2011, în organizarea Comisiei Catolice, va avea loc această plenară. Ultima etapă va fi în anul 2013, în organizarea Comisiei Ortodoxe, şi va aborda problema „Rolului şi exercitării primatului Pontifului Roman astăzi”, aceasta urmând practic să finalizeze aceste etape în dialogul bilateral.
Sigur, nu ne rămâne decât să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să se poată face paşii necesari pentru a se înţelege cum s-ar putea exercita astăzi acest primat. Pontiful Roman, după cum ştiţi, în vremea Servului lui Dumnezeu acum Ioan Paul al II-lea, a pus la dispoziţia teologilor primatul, rugându-i să găsească acea soluţie care să poată mulţumi şi Bisericile Ortodoxe şi în acelaşi timp să respecte Sfânta Scriptură, tradiţia şi canoanele Bisericii Catolice. Deci, sperăm din tot sufletul ca, respectând aceste principii, teologii să poată găsi o soluţie unanim acceptabilă la acest primat universal.
– Vă rugăm să ne împărtăşiţi câteva impresii în ceea ce priveşte programul de rugăciune şi momentele care v-au impresionat mai mult, în timpul petrecut într-un loc atât de încărcat de vestigii istorice şi artistice ce atestă o profundă spiritualitate?
– În ziua de sâmbătă, 13 octombrie, membrii Comisiei Catolice au celebrat Sfânta Slujbă în rit latin în Catedrala din Ravenna, în prezenţa membrilor Comisiei Ortodoxe. Seara a avut loc un concert la Bazilica San Vitale, moment artistic la care au asistat ambele Comisii din dialog. A fost un concert foarte frumos, s-au cântat partituri clasice (Stabat Mater de Pergolesi, Ave Maria de G. Verdi şi Ave Verum Corpus de W.A. Mozart), în interpretarea unei soprane din Hong Kong şi a unei mezzo-soprane din Italia, cu participarea unor coruri locale.
În această bazilică, a doua zi, duminică, ortodocşii au celebrat Divina Liturghie în limba greacă, Mitropolitul Ioannis fiind protosul celebrării. Predica la Sfânta Liturghie a fost ţinută de Mitropolitul Kalistos Ware, care, plecând de la pilda semănătorului, a arătat că semănătorul nu este foarte preocupat de ceea ce se întâmplă, el aruncă sămânţa cu speranţă şi ce se va întâmpla e în grija lui Dumnezeu. Bilanţul final însă e pozitiv, pentru că o singură sămânţă rodeşte, dar mai mult decât toate celelalte. Tot aşa, şi lucrările noastre reprezintă o sămânţă de speranţă, dar rezultatul este în mâna Domnului. Catedrala San Vitale nu uimeşte prin dimensiunile ei, care sunt mici în comparaţie cu marile catedrale, însă fascinează prin interiorul ei. Pereţii săi simpli, de cărămidă, ascund una dintre minunile arhitecturii religioase occidentale – imense suprafeţe de strălucitoare mozaicuri.
După-amiază, Arhiepiscopul Giuseppe ne-a invitat să vizităm împreună anumite obiective culturale ale oraşului Ravenna. Între obiectivele s-a numărat şi mormântul lui Dante Alighieri, aflat într-o biserică franciscană. Dante este unul dintre părinţii limbii italiene, autorul Divinei Comedii, lucrare prin excelenţă teologică şi religioasă versificată, care se încheie printr-o rugăciune foarte frumoasă la Preasfânta Fecioară Maria. El a trăit la Florenţa dar a fost exilat din motive politice, şi a trăit ultima parte a vieţii la Ravenna, într-o mănăstire franciscană. După moarte (13 septembrie 1321), florentinii au vrut să-l ducă din nou la Florenţa şi au venit cu armată să-l ia de la franciscani. Ei au luat sarcofagul dar, între timp, călugării mănăstiri au scos rămăşiţele pământeşti ale poetului şi le-au ascuns, astfel încât el se află şi astăzi înmormântat în Ravenna. Pe mormânt se află o cruce aurită care a fost pusă la vizita Papei Ioan-Paul al II-lea.
– În încheiere, mulţumindu-vă pentru timpul acordat, vă mai solicităm o concluzie a Întâlnirii Comisiei Mixte de Dialog dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă.
– Concluzia finală aparţine Cardinalului Kasper: „Consider că întâlnirea este un pas foarte important: s-a ajuns la un consens cu privire la anumite principii referitoare la primatul universal. Avem acum o bază solidă pentru dialogul în următoarele sesiuni. Din 1054 s-a plecat cu o schismă între două Ierarhii, care, treptat, s-a extins prin diferite căi la nivel mondial. A urmat un lung proces de diferenţiere şi îndepărtare reciprocă ce a accentuat ruptura. Acum, chiar dacă excomunicările au fost retrase (în 7 decembrie 1965), rămân toate celelalte motivaţii găsite în timp (teologice, liturgice, pastorale, patrimoniale), de aceea avem nevoie să continuăm un proces treptat de apropiere, cu paşi mici, cu răbdare, cu înţelegerea şi cunoaşterea celuilalt.”
Bunul Dumnezeu să ne ajute ca împreună, ortodocşi şi catolici, să putem împlini Cuvântul Sfintei Scripturi, din rugăciunea lui Isus: „Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21). Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!