Primii doi ani de pontificat

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Wlodzimierz Redzioch
Traducere: Oana Capan
Sursa: Inside the Vatican, aprilie 2007

Cardinalul Paul Poupard.

Un interviu despre Papa Benedict al XVI-lea şi pontificatul său cu Cardinalul Paul Poupard, preşedintele Consiliilor Pontificale pentru Cultură, respectiv pentru Dialogul Interreligios. Interviul a apărut în numărul din această lună al revistei „Inside the Vatican”.

– Eminenţă, a doua aniversare a alegerii Papei Benedict al XVI-lea, în 19 aprilie 2005, se apropie. Doresc să reamintesc acea zi de acum doi ani. Cardinalul Julian Herranz a afirmat că Joseph Ratzinger a fost ales de Cardinalii adunaţi în Conclav deoarece este cel mai mare teolog al Bisericii, pe lângă faptul că este un om evlavios, şi că alegerea lui a fost privită ca un semn de continuitate cu pontificatul marelui său predecesor. Sunteţi de acord?

– Aceste remarci sunt o justificare a posteriori, oricât de interesante ar fi ele. Conclavul nu este o maşină electorală, ci o adunare de oameni care se roagă şi îl ascultă pe Dumnezeu. În realitate, Papa nu este ales de Cardinali, ci de Dumnezeu; inspirat de Duhul Sfânt, Conclavul trebuie să îl identifice pe acela pe care El l-a ales, cu prudenţă şi înţelepciune.

– Care au fost, în opinia Dvs, scopurile pe care Papa Benedict al XVI-lea şi le-a stabilit când şi-a început pontificatul? Cât de multe au fost atinse?

– Papa Benedict al XVI-lea intenţionează să se întoarcă la elementele de bază, la interiorizare, la esenţa vieţii creştine, relaţia cu Isus. Această direcţie s-a conturat puternic în prima sa Exortaţie de după Sinodul Episcopilor pe tema Euharistiei, „Sacramentum Caritatis”. La alegerea sa, Papa Benedict al XVI-lea a arătat că proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu şi vocaţia misionară a Bisericii sunt principalele preocupări de care trebuie să dea mărturie fiecare credincios şi comuniunea credincioşilor ca şi discipoli ai lui Cristos.

Papa doreşte de asemenea să vadă aplicarea Conciliului Vatican II în toate sectoarele vieţii Bisericii, inclusiv în liturgie, în promovarea unităţii creştinilor şi în dialogul intercultural şi interreligios. Este exagerat să ne întrebăm dacă Papa şi-a atins în doar doi ani scopurile pe care şi le-a stabilit pentru întregul său pontificat.

– Putem schiţa stilul Papei Benedict al XVI-lea la doi ani după alegerea sa?

– Stilul Papei Benedict al XVI-lea este „esenţial”. Este, în sine, un îndemn adresat fiecărui creştin şi fiecărui om de bunăvoinţă de a trăi pe deplin ca persoane umane, adică de a trăi ca persoane deschise faţă de Dumnezeu Tatăl, care ne face pe noi toţi copiii Săi. Deschiderea faţă de transcendent şi faţă de aproapele nostru sunt cele două dimensiuni ale iubirii creştine pe care Papa le-a tratat magisterial în prima sa Enciclică, „Deus Caritas Est”.

Acelaşi lucru este adevărat şi pentru conducerea Bisericii universale: Papa Benedict al XVI-lea îşi rezervă facultatea de a avea de-a face cu sarcini pe care el le consideră esenţiale pentru slujirea sa ca succesor al lui Petru, încredinţându-le colaboratorilor săi acele probleme care nu necesită intervenţia sa personală. El consideră misiunea sa de învăţător al credinţei creştine ca fiind de cea mai mare importanţă. Este de ajuns să citim sau să ascultăm oricare dintre intervenţiile sale pentru a percepe studiile îndelungate şi profunde care stau la baza lor. O oglindă a personalităţii şi a stilului său, discursurile Papei Benedict al XVI-lea ating cel mai înalt nivel intelectual fără a folosi însă cuvinte pe care cineva ar putea să nu le înţeleagă. Capacitatea de a exprima misterul lui Dumnezeu într-un limbaj clar şi simplu este o definiţie potrivită pentru stilul Papei Benedict al XVI-lea.

– În întreaga lume, opinia publică consideră conferinţa Papei Benedict al XVI-lea de la Universitatea din Regensburg, împreună cu reacţiile violente şi lipsite de respect pe care le-a provocat, ca fiind cel mai senzaţional episod din pontificatul său. Ce concluzii trebuie trase din cazul Regensburg?

– S-a văzut că mulţi nu au citit discursul Sfântului Părinte de la început la sfârşit. A fost manipulat pentru a provoca o deplorabilă controversă în mass-media, întrebuinţând greşit citatele în afara contextului. Cu toate acestea, chiar şi episoadele negative pot avea un sfârşit fericit. Am fost uimit de reacţia lumii musulmane. Gânditori, intelectuali, reprezentanţi ai diferitor curente islamice l-au criticat pe Papa, uneori foarte dur, dar nu au oferit susţinere pentru extremiştii naivi şi violenţi. În schimb, de exemplu, 38 de personalităţi, incluzând profesori universitari şi reprezentanţi religioşi, au provocat o dezbatere, semnând o scrisoare către Sfântul Părinte. Am primit de asemenea scrisori de la oameni de ştiinţă, credincioşi şi intelectuali declarându-şi intenţia de a încuraja un schimb de opinii privind relaţia credinţă-raţiune.

Acest lucru confirmă faptul că problema ridicată de Papa Benedict al XVI-lea este cu adevărat de mare relevanţă astăzi. Este un semn de speranţă şi un răspuns la discursul Sfântului Părinte. Nu trebuie să redau din nou aici clarificările care au urmat după conferinţa de la Regensburg la diferite nivele ale Sfântului Scaun, primirea ambasadorilor din ţările majoritar musulmane, mesajul pe care eu l-am trimis tuturor musulmanilor la sfârşitul Ramadanului, şi multe alte iniţiative. În opinia mea, călătoria Papei în Turcia a pus capăt acestei controverse în multe privinţe. El a transmis un mesaj de pace şi prietenie poporului turc, dar discursurile şi întâlnirile sale, simplitatea unor gesturi ale sale precum vizita la Moscheea Albastră, au trecut dincolo de discursul de la Regensburg, punând bazele la ceea ce contează cu adevărat: un dialog între fraţi ca credincioşi.

– La începutul pontificatului său, Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat dorinţa de a lucra pentru progresul ecumenismului. Unde ne aflăm acum cu dialogul ecumenic?

– În timp ce dialogul interreligios este dialogul cu adepţii altor religii, dialogul ecumenic ţine de relaţiile dintre creştini, şi, după cum ştiţi, există un alt dicaster al Sfântului Scaun dedicat acestei sfere, aşa că nu este tocmai de competenţa mea să dezbat această temă. Dar mă bucur să văd că multe piedici în calea dialogului ecumenic au fost înlăturate prin cooperare culturală. După cum se ştie, multe schisme dintre adepţii lui Cristos se datorează circumstanţelor istorice şi culturale, mai degrabă decât problemelor dogmatice. Aşadar, prin îmbunătăţirea relaţiilor culturale, căutăm să facilităm crearea unei atmosfere de înţelegere, fraternitate şi cunoaştere reciprocă în care detaliile problemelor care împiedică încă unitatea deplină a creştinilor pot fi abordate mai eficient. În acelaşi timp, acest angajament al dialogului intercultural ne permite cooperăm cu fraţii noştri despărţiţi la promovarea binelui comun şi în evanghelizarea culturilor contemporane secularizate, de care este atâta nevoie.

– Cardinalul Joseph Ratzinger a declarat că este necesar să se simplifice organizarea Curiei Romane, despre care a spus că a devenit prea complexă în ultimii 30 de ani. Cu toate acestea, în afară de mici schimbări (de exemplu, încredinţarea unei singure conduceri a Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios şi a Consiliului Pontifical pentru Cultură), Papa Benedict al XVI-lea nu a reorganizat încă Curia. De ce nu a realizat încă acest lucru?

– Nu aş vorbi atâta despre o reorganizare nerealizată, cât despre o reorganizare planificată şi în etape. Două curente diferite s-au manifestat de la Conciliul Vatican II încoace: unul susţine că Biserica trebuie să îşi manifeste dorinţa de a fi aproape de oamenii contemporani împărtăşind problemele lor, de aici crearea de diferite noi organisme ale Curiei cum sunt Consiliile Pontificale; un alt curent, urmând doctrina Conciliului Vatican II, tinde să sublinieze importanţa Bisericilor locale, şi de aici recunoaşterea competenţei Episcopilor locali de a trata probleme care constituiau odinioară prerogativa Sfântului Scaun. Acum, după atât de mulţi ani şi atât de multe schimbări, putem să analizăm critic activitatea Curiei Romane. Este o organizaţie complexă şi în reorganizarea ei, Sfântul Părinte trebuie să ţină cont de nenumăratele consecinţe pe care le-ar produce chiar şi o schimbare restrânsă. Papa, împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi, va face tot posibilul pentru a afla de ce are Biserica cel mai mult nevoie astăzi.

– Lucraţi în Curie de mulţi ani. Cum consideraţi că lucrează ea? Este cu adevărat eficientă în cooperarea sa cu Papa?

– Munca bună realizată de Curie este evidentă pentru oricine: Sfântul Părinte nu ar putea să îşi exercite ministerul în slujba Bisericii universale şi a Bisericilor locale fără colaboratorii săi. Curia îl ajută pe Papa. Ca orice altă organizaţie umană ar putea să fie mai bună, dar imperfecţiunile ei nu justifică ignorarea cantităţii enorme de muncă realizată în birourile sale de un personal format din oameni din întreaga lume care aduc cu ei nu doar competenţa lor, ci şi bogăţia diferitelor lor culturi.

– Mulţi experţi în problemele Vaticanului continuă să spună că nu s-a întâmplat nimic în Curie de câtăva vreme. Este o părere greşită?

– Curia nu caută reflectarea în mass-media. După cum am spus înainte, Curia cooperează cu Papa la conducerea Bisericii universale şi majoritatea acţiunilor ei nu sunt însoţite de comunicate de presă.

– Să ajungem acum la problemele care privesc direct Consiliile pe care le conduceţi. Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte adesea despre pericolele relativismului, în special în Europa. Cum este posibil dialogul cu aceia care, spre deosebire de Biserică, consideră relativismul valorilor, al stilurilor de viaţă etc. ca fiind fundamentul democraţiei?

– Papa Benedict al XVI-lea este un dar preţios pentru Biserică şi pentru lume. Este un om de o mare profunzime care cunoaşte foarte bine lumea noastră. El nu încetează niciodată a-i diagnostica bolile, chiar şi pe cele mai dificil de detectat. Asemenea unui medic bun şi inteligent, el propune tratamentele corecte, deşi uneori dureroase. A condamnat adesea relativismul, definindu-l ca pe o „nouă religie”.

Cu privire la întrebarea Dvs., trebuie să arăt mai întâi clar că Papa însuşi încearcă întotdeauna să dialogheze cu lumea, propunând idei şi valori compatibile credinţa şi raţiunea, două daruri de la Dumnezeu care ar trebui să meargă mână în mână. O lume confuză, lipsită de orice referinţă la credinţă şi raţiune, are nevoie de o lumină călăuzitoare pentru a o ajuta să discearnă şi să demaşte falsele valori care stau la baza anumitor ideologii. Identificarea relativismului ca fundament al democraţiei implică riscul anarhiei şi al negării naturii omeneşti. Pluralismul, adică acceptarea diferitelor opinii cu care trebuie să dialogăm pe baza respectului, sincerităţii şi atenţiei, acceptându-ne unii pe alţii ca fiinţe umane, este una; a permite în numele pluralismului atitudini care depersonalizează omul este cu totul altceva.

Religia nu ţine de politică. Ţine de Adevărul revelat. Trebuie să ne punem cu mai multă atenţie întrebări despre natura umană şi să analizăm aceste reflecţii, care nu pot decât să ajute o lume confuză. Dialogul cu alte religii trebuie să respecte îndrumările Bisericii pentru a păstra integritatea credinţei catolice. Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios are sarcina, încredinţată lui de Sfântul Părinte, de a încuraja relaţiile rodnice şi pozitive cu credincioşii altor religii în spiritul Evangheliei şi al învăţăturii Bisericii şi a Papei. Se bucură de ajutorul membrilor şi consultorilor săi. Cooperarea sa cu alte dicastere ale Curiei Romane, mai ales cu Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, are o contribuţie semnificativă în confruntarea cu provocarea relativismului.

– Care sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă astăzi Biserica?

– Biserica trebuie să se prezinte ca o adevărată „casă de sfinţenie” deschisă spre dialogul cu ceilalţi. Acesta este singurul mor în care Biserica poate deveni o plămadă pentru societatea noastră şi un semn de speranţă pentru omul modern. În societatea de astăzi tot mai de-creştinată, indiferenţa religioasă şi ateismul practic se răspândesc în toate direcţiile. Biserica urmăreşte dialogul şi cooperarea interreligioasă sperând că într-o zi toţi şi toate vor fi împăcate cu Cristos, Domnul istoriei după care tânjeşte fiecare inimă. Dialogul interreligios este parte a misiunii de evanghelizare a Bisericii şi a provocărilor cu care se confruntă ea în al treilea mileniu.

Wlodzimierz Redzioch este un jurnalist polonez care locuieşte şi lucrează în Roma.

Posted in Interviu, Biserică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *