Mai mult un secretar al Bisericii decât un secretar al Statului

Autor: Vladimir Redzioch
Traducere: Radu Capan
Sursa: Inside the Vatican, octombrie 2006

Joseph Ratzinger şi Tarcisio Bertone, Cardinal şi Arhiepiscop, prefect şi secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei: pentru şapte ani, între 1995 şi 2002, acest „duo” a lucrat umăr la umăr la conducerea unuia dintre cele mai importante dicastere ale Curiei Romane. Au fost şi vecini, amândoi locuind într-o clădire a Vaticanului situată în Piazza della Citta Leonina, la doar câţiva paşi de intrarea Porta Sant’Anna din Vatican; Cardinalul Ratzinger a locuit în apartamentul de la etajul 4, iar Arhiepiscopul Bertone la etajul 5. De la ferestrele apartamentelor lor puteau vedea Palatul Apostolic. Cine ştie dacă vreunul din ei s-a gândit că la un moment dat vor locui chiar în acel Palat? Pentru că aşa s-a întâmplat…

La 15 septembrie, Cardinalul Tarcisio Bertone şi-a asumat în mod oficial cea mai importantă funcţie din Vatican după cea a Papei. În interviul prezentat în continuare, apărut în publicaţia Inside the Vatican, prelatul explică modul în care intenţionează să îndeplinească funcţia de „prim ministru” al Papei Benedict, care în luna iunie a.c. l-a numit secretar de stat în locul Cardinalului Angelo Sodano, care se apropie de vârsta de 80 de ani şi şi-a părăsit postul din motiv de vârstă.

– Eminenţă, aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre originile Dvs?

– M-am născut în Romano Canavese din Piedmont, cea mai din nord provincie a Italiei, într-o familie de ţărani, al cincilea din cei opt copii, în noaptea dintre 1 şi 2 decembrie 1943. În final în registrul primăriei data naşterii a fost înregistrată 1 decembrie, iar în registrul parohiei 2 decembrie. Astfel că data naşterii mele diferă pentru Stat şi pentru Biserică. Părinţii mei au fost buni creştini şi m-au botezat cu numele de Tarcisio Pietro Evasio (Tarcisius a fost un tânăr martirizat în secolul al III-lea pentru că a protejat Sfânta Euharistie pe care o ducea creştinilor din închisoare; Sf. Evasio a fost Episcop de Casale, sărbătoarea lui fiind la 2 decembrie).

– Ce influenţă au avut părinţii în formarea personalităţii Dvs?

– Tatăl meu, Pietro, a fost foarte devotat Sfintei Liturghii, participând zilnic la ea. Era de asemenea pasionat de muzică. Mama mea, Pierina, era şi ea foarte credincioasă şi implicată în numeroase activităţi caritative şi ale comunităţii. Dar era şi o personalitate „combatantă”, foarte interesată de politică. Era membră a Partidului Popular Catolic al lui Don Luigi Sturzo şi participa la numeroase întâlniri politice. În timpul perioadei fasciste, a refuzat să plătească taxa de membru pentru mine şi pentru ceilalţi copii.

– Ştim deci că aţi moştenit pasiunea pentru muzică de la tată, iar de la mama Dvs un anume interes pentru politică şi social. Dar cum v-aţi descoperit vocaţia?

– Încă de când eram mic aveam o anume pasiune pentru limbile moderne şi îmi imaginam că aş putea deveni translator. Dar când aveam 14 ani şi urmam şcoala în Valdocco, un preot salezian m-a invitat să particip la nişte zile de reculegere pentru discernerea vocaţiei, sugerându-mi să intru în familia lui Don Bosco. Am acceptat. Era 3 mai 1949. Am depus primele voturi religioase la 3 decembrie 1950, fiind hirotonit preot la 1 iulie 1960. După ce în 1961 am luat licenţa în teologie (tema pe care am susţinut-o fiind despre toleranţă şi despre libertatea religioasă), superiorii m-au trimis la Roma.

– Cum aţi găsit Roma?

– Să vă spun cinstit, nu mi-a plăcut prea mult Roma şi nu doream să fiu aici. Şi totuşi, acum mă aflu în Roma de mai bine de 30 de ani. În Roma mi-am luat licenţa şi doctoratul în drept canonic. Erau anii Conciliului Vatican II, iar noi, tinerii studenţi, eram fascinaţi de eveniment. Am stat în Roma între 1961 şi 1965, an în care m-am întors în Piedmont pentru a preda teologie morală la colegiul internaţional din Bollengo.

– Dar nu aţi rămas mult timp…

– Este adevărat. În 1967 m-au chemat înapoi la Roma pentru a preda teologie morală la Ateneumul Salezian, care în 1973 a fost ridicat la rang de Universitate Pontificală. În 1967 am fost numit să conduc Facultatea de Drept Canonic. Am predat acolo până în 1991: drept canonic public şi în special „Dreptul constituţional al Bisericii” şi „Relaţiile dintre Biserică şi comunitatea politică”. După 1978 mi s-a cerut să predau aceleaşi materii şi la Universitatea Pontificală Laterană. Între 1987 şi 1989 am fost vice-rector, iar între 1989 şi 1991 rector al Universităţii Pontificale Saleziene.

– Aţi avut şi alte însărcinări în acei ani?

– În acei ani am fost invitat să colaborez la ultima fază a revizuirii Codului de Drept Canonic. Mai mult, la cererea Cardinalului Ratzinger, care era atunci prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, am supervizat proiectul final al Codului Canoanelor Bisericilor Răsăritene, promulgat în 1990. În toţi acei ani am fost şi consultor la diferite dicastere ale Curiei Romane.

– Când l-aţi întâlnit prima oară pe Cardinalul Ratzinger?

– Am fost numit consultor al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei în 1984, dar l-am întâlnit ocazional înainte, deoarece locuia în Roma de la începutul anului 1982. În 1988 l-am însoţit pe Cardinalul Ratzinger, alături de alţi experţi, la negocierile cu Arhiepiscopul Lefebvre. A fost o experienţă interesantă dar dificilă, iar rezultatele negocierilor nu au fost pozitive.

– Apoi Papa Ioan Paul al II-lea a decis să vă trimită la Piedmont, acum ca Episcop…

– Da, la 1 august 1991, Papa m-a numit Arhiepiscop de Vercelli. Pentru mine a fost o mare onoare să fiu pus în fruntea celui mai vechi scaun episcopal din Piedmont, care l-a avut ca prim Episcop pe Sf. Eusebius. Am rămas în Vercelli timp de patru ani. Apoi în iunie 1955, Papa Ioan Paul al II-lea m-a chemat înapoi la Vatican pentru a-l asista pe Cardinalul Ratzinger ca secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

– Şi astfel aţi lucrat timp de şapte ani ca secretar al fostului Sfânt Oficiu al Inchiziţiei. Care au fost cele mai importante probleme cu care v-aţi confruntat?

– Au fost şapte ani foarte dificili. În acea perioadă Congregaţia a publicat câteva documente foarte semnificative. Mai presus de toate declaraţia „Dominus Iesus”, apoi reglementările privind examinarea doctrinelor, normele pentru cele mai grave abateri rezervate Congregaţiei, note doctrinale pe diferite teme privind comportamentul catolicilor în viaţa politică şi altele.

– Aţi jucat un rol central şi în publicarea celui de-al treilea secret de la Fatima şi în discuţiile cu Arhiepiscopul Milingo. Mai este ceva de dezvăluit despre secretul de la Fatima, sau mai există alte revelaţii ce privesc viitorul Bisericii şi al lumii?

– M-am întâlnit cu sora Lucia de câteva ori şi am ţinut în mână manuscrisul semnat de ea. Nu există alte revelaţii despre Fatima, iar aşa numitul al treilea secret a fost în întregime revelat. Cât despre speculaţiile catastrofice, unii afirmau că sora Lucia nu închidea ochii noaptea, atât de speriată ar fi fost de dezastrele ce urmau să vină. Ea mi-a spus: „Dacă nu aş dormi noaptea, cum aş putea să stau trează toată ziua şi să mă rog?” Sora Lucia a recomandat să nu se ia în seamă prevestirile apocaliptice.

– În 2001 aţi fost implicat în „problema Milingo”. Acum Milingo a defectat încă o dată. Care este părerea Dvs?

– Am ajuns să îl cunosc pe Arhiepiscopul Milingo foarte bine. Trebuie să îi respectăm viaţa personală şi să nu rupem de tot relaţiile cu el, sau să ne pierdem speranţele că se va întoarce la fidelitate deplină faţă de Papă şi că îşi va relua locul în Biserica Catolică. Trebuie să ne rugăm de asemenea mult pentru el. Eu personal l-am încredinţat în rugăciune servitorului lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea.

– În decembrie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea v-a încredinţat unul dintre cele mai importante scaune episcopale din Italia: cel de Genova. Aţi fost surprins?

– Nu m-am aşteptat la această numire, dar am primit-o cu entuziasm. Pentru mine a fost o onoare să conduc o Dieceză străveche şi prestigioasă şi să fiu succesorul unor păstori mari precum Tommaso Reggio şi Cardinalul Giuseppe Siri.

– La 22 iunie 2006, Sfântul Scaun a anunţat oficial numirea Dvs ca secretar de stat, preluarea funcţiei fiind anunţată pentru 15 septembrie.

– Ca să vă spun adevărul, Sfântul Părinte îmi propusese această funcţie cu câteva luni înainte. După o perioadă de rugăciune şi de reflecţie am spus „da”. Papa a găsit că este oportun să facă publică vestea la sfârşitul lunii iunie.

– Nu sunteţi un „produs” al serviciilor diplomatice al Vaticanului, astfel că numirea Dvs este o abatere de la o anumită tradiţie. Credeţi că acesta ar putea fi un dezavantaj pentru Dvs?

– Într-un anumit sens, da, chiar dacă am anumiţi predecesori iluştri care nu au devenit secretari de stat după o carieră în diplomaţie, precum Cardinalii Pietro Gasparri şi Jean Villot…

– De ce credeţi că Papa Benedict al XVI-lea nu a ales pe cineva din serviciile diplomatice?

– La această întrebare vă poate răspunde Papa. Oricum, eu sper să pot să contribui la accentuarea misiunii spirituale a Bisericii, care transcende politica şi diplomaţia, cu toate că un secretat de stat trebuie să se folosească de toate mijloacele pentru a sprijini misiunea Bisericii în fiecare sferă. Mons. Bettazzi, Arhiepiscop emerit de Ivrea, Dieceza în care m-am născut, m-a sfătuit să fiu secretar „al Bisericii” mai mult decât secretar „de stat”. Am fost de acord cu el.

– Papa s-a mai abătut de la o altă tradiţie alegându-vă. În trecut, secretarii de stat nu veneau din ordine religioase. Dar Dvs sunteţi salezian. Ce înseamnă pentru Dvs să fiţi salezian?

– În principal două lucruri. Mai întâi este vorba de un mod de a mă comporta faţă de ceilalţi, cu mare respect şi cu un optimism invincibil. Apoi este vorba de marea moştenire primită de la Don Bosco: fidelitatea şi apropierea de Papă, oricine ar fi el.

– Aţi lucrat mult timp aproape de Cardinalul Ratzinger. Care este stilul de lucru al omului care acum este Papă?

– Am avut marea onoare să colaborez îndeaproape cu doi extraordinari oameni ai Bisericii: Papa Ioan Paul al II-lea şi pe atunci Cardinalul Joseph Ratzinger. Stilul de lucru al acestuia din urmă este foarte colegial, mereu disponibil să întrebe, să asculte, cu puterea de a fructifica talanţii fiecăruia, inclusiv ai celor mai tineri sau ai celor mai nou veniţi.

– Papa a fost prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, iar Dvs numărul doi în acest dicaster. Acum lucraţi din nou în echipă cu el. Aceasta înseamnă că întregul Vatican va funcţiona acum ca un singur şi larg Sfânt Oficiu?

– Aş dori să fie folosit numele corect. Sfântul Oficiu înseamnă astăzi un loc, o clădire. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei are, desigur, rolul de a conserva ortodoxia credinţei, şi în acest sens, ca să folosesc cuvintele Cardinalului Ratzinger, îndeplineşte o „sarcină democratică”, deoarece apără credinţa celor simpli, a celor care nu pot să scrie cărţi sau editoriale sau să participe la dezbateri televizate. Dar nu trebuie de asemenea să uităm de rolul ei fundamental de promovare a credinţei în colaborare cu misiunea Bisericii. Experienţa lucrului în acel dicaster te ajută să proclami Evanghelia în integralitatea ei, fără să renunţi la abordarea care pune în centru omul, scopul creaţiei şi al răscumpărării, din orice ţară, cultură sau condiţie ar veni el.

– Cine este secretarul de stat? Oamenii spun că este „primul ministru” al Papei…

– Secretarul de stat este un om fidel Papei. El trebuie să difuzeze mesajele acestuia şi să îl ajute în realizarea planurilor sale. Evident, el este un co-lucrător care face legătura între şi coordonează toate dicasterele Curiei Romane, menţinând de asemenea contacte cu toţi reprezentanţii Sfântului Scaun din întreaga lume. Pe scurt, este un om al relaţiilor, un om care ajută la transmiterea voinţei Papei. El are o responsabilitate extraordinară vizavi de întreaga Biserică, supraveghind nu doar viaţa internă a Bisericii ci şi relaţiile cu statele şi cu organizaţiile internaţionale.

– Papa Benedict pare să prefere în misiunea sa aspectul pastoral înaintea şi deasupra aspectelor pur politice şi diplomatice. Ce consecinţe credeţi că va avea această trăsătură a pontificatului asupra activităţii secretarului de stat?

– Misiunea Bisericii, aşa după cum a spus Papa în repetate rânduri, este una singură şi a fost mereu una singură: să proclame lumii că frumuseţea, bucuria, răspunsul la cele mai profunde întrebări ale omului, nu este o idee sau o serie de învăţături, ci o persoană, Isus Cristos, care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră. Şi doar datorită şi la lumina acestei misiuni caută să acţioneze Sfântul Scaun în favoarea păcii şi a dreptăţii în orice colţ al pământului, folosindu-se de toate mijloacele disponibile pentru atingerea acestor nobile obiective.

– Care este atunci sarcina Sfântului Scaun pe scena internaţională?

– În timpul ultimului secol, Papii au invitat fiecare persoană să pornească din nou de la Dumnezeu pentru a promova un mod paşnic şi drept de convieţuire în toate regiunile pământului. Au vorbit nu pentru a apăra interesele Bisericii, ci dreptatea şi demnitatea omului, a tuturor oamenilor, în special a celor slabi şi a celor care au de suferit nedreptăţi intolerabile. Din acest punct de vedere, pacea nu poate fi simpla absenţă a conflictelor armate, ci rod al ordinii sădite în societatea umană de către însuşi Dumnezeu.

– Se vorbeşte mult despre o presupusă dorinţă a Papei Benedict de a reforma Curia Romană (anumite schimbări par a confirma deja aceasta). Dvs ce credeţi?

– Au fost deja două reforme recente ale Curiei, sub Papa Paul al VI-lea şi apoi sub Papa Ioan Paul al II-lea. După aproape două decenii de la ultima reformă este de înţeles că se doreşte evaluarea organizării dicasterelor Sfântului Scaun, pentru a reflecta la cum s-ar putea face ca actualele structuri să fie mai eficiente pentru misiunea Bisericii şi eventual a judeca dacă trebuie menţinut tot ceea ce există acum.

– Unii v-au criticat pentru că aţi fost de acord să mergeţi la un post de televiziune şi să comentaţi un meci de fotbal din Italia. De ce aţi făcut aceasta?

– Pentru a oferi un mesaj pozitiv miilor de oameni care nu sunt mereu aproape de Biserică. Stadioanele de fotbal sunt areopaguri moderne, frecventate de mii de tineri şi mai puţin tineri, care trebuie să fie educaţi referitor la adevăratele valori ale sportului şi care în schimb, în unele cazuri, învaţă doar să se alăture unei „haite” şi să participe la acte de vandalism ori de violenţă. Acum evident nu aş mai face aşa ceva, chiar dacă dorinţa de a mai vedea personal meciuri de fotbal a rămas în mine.

– Aţi criticat în mod public cartea „Codul lui Da Vinci”. De ce credeţi că această carte este atât de periculoasă pentru credinţa creştină?

– Deoarece este un amestec de invenţii jignitoare referitoare la credinţa creştină şi în special la cel care este motivul credinţei noastre, Isus. Din păcate aceste invenţii au fost luate ca lucruri adevărate, iar romanul a fost promovat masiv, provocând mult rău în special între oamenii needucaţi. Dar a fost şi un stimulent pentru a vorbi mai mult şi mai clar despre Cristos şi Biserică.

– Unii vaticanişti afirmă că aveţi darul de a vă folosi de mass-media ca Papa Ioan Paul al II-lea, că sunteţi un „mare comunicator”. Este aşa?

– Biserica trăieşte prin proclamare. Biserica a primit de la Fondatorul ei mandatul de a comunica Evanghelia. Mijlocul originar al acestei comunicări este cuvântul, comunicarea orală. De aceea, dacă Don Bosco ar trăi astăzi, el ar folosi televiziunea. Oricine foloseşte mijloacele de comunicare trebuie să spună adevărul şi nu să manipuleze. De aceea noi, salezienii, am înfiinţat o Facultate de Comunicaţii în cadrul Universităţii noastre Pontificale, căutând să predăm şi să sprijinim fiecare formă de comunicare pozitivă.

– V-aţi început misiunea într-un moment deosebit de delicat, datorită tensiunilor din Orientul Mijlociu, în special din Ţara Sfântă…

– Sunt în deplin acord cu declaraţiile Papilor şi predecesorilor mei. Papa Benedict al XVI-lea a vorbit de trei drepturi: acela al Libanului de a avea integritatea sa ca naţiune suverană; acela al Israelului de a trăi în pace cu vecinii săi; şi acela al palestinienilor de a avea o patrie a lor. El a făcut apeluri din inimă explicând încă o dată că nu se poate ajunge la dreptate, crea o nouă ordine şi construi o pace autentică dacă se recurge la arme şi la instrumentele violenţei. Aş dori să îndrept un gând special de solidaritate către creştinii care s-au aflat între focuri şi care, după cum s-a întâmplat şi în trecutul acestei încercate regiuni a lumii, plătesc un preţ mare.