Care este importanţa învierii lui Cristos?

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 29 iulie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Învierea

Învierea

Învierea lui Cristos este evenimentul extraordinar, original, irepetabil, unic în istoria umană. Este realitatea centrală a creştinismului, centrul predicării şi al mărturiei creştine, de la începutul şi până la sfârşitul timpurilor. Paştele este sărbătoarea principală, cea mai importantă din întregul an, „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic” (Conciliul al II-lea din Vatican, Sacrosanctum Concilium, 106). Să încercăm să ilustrăm în mod sintetic această importanţă extraordinară a învierii lui Cristos, pornind înainte de toate de la istoricitatea sa.

A) Istoricitatea învierii lui Cristos

În ce sens învierea lui Cristos este un eveniment istoric?

Nu este eveniment istoric în sensul că a putut să asiste cineva direct, să fotografieze evenimentul în realizarea sa; „Fericită noapte – cântă «Exultet» de Paşte – numai ţie ţi s-a dat să cunoşti ora în care Isus Cristos a înviat din morţi”. „Într-adevăr, nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă, trecerea la o altă viaţă” (CBC, 647).

Totuşi, învierea lui Cristos este un eveniment istoric în sensul că a avut loc realmente în istorie şi a avut semne şi mărturii atestate din punct de vedere istoric.

În acelaşi timp este şi un eveniment misterios, care transcende şi depăşeşte istoria însăşi, deoarece este un mister de credinţă şi, ca atare, cere credinţa, dar al lui Dumnezeu, graţie căreia se poate exclama cu sfântul Toma în faţa lui Cristos înviat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28).

Care sunt semnele, dovezile care atestă învierea lui Cristos?

Sunt două în mod deosebit:

– mormântul gol

– apariţiile lui Cristos înviat.

Graţie acestor dovezi, adevărul istoric al învierii lui Cristos „este pe larg documentată, chiar dacă astăzi, ca şi în trecut, nu lipsesc din aceia care în diferite moduri o pun la îndoială sau chiar o neagă” (Benedict al XVI-lea, Cateheza de miercuri, 26 martie 2008).

Ce valoare are mormântul gol?

În cadrul evenimentelor Paştelui, mormântul gol este primul element întâlnit. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel. Cu toate acestea, mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al învierii. Este cazul femeilor sfinte mai întâi, apoi al lui Petru. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20,2) afirmă că, intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20,6), a văzut şi a crezut. Aceasta presupune că el a constatat, după starea în care se afla mormântul gol, că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise pur şi simplu la o viaţă pământească, aşa cum se întâmplase cu Lazăr (CBC, 640).

Ce caracteristici au apariţiile lui Cristos Înviat?

Aceste apariţii:

– Sunt documentate în manieră riguroasă în Noul Testament (evanghelii, Faptele Apostolilor şi scrisorile apostolilor sunt în acord în descrierile lor);

– Sunt numeroase: a celor două Marii (Mt 28,1-8); a Mariei Magdalena (In 20,11-18); a discipolilor în Cenacol (In 20,19.23); a călătorilor de la Emaus (Lc 24,13-35; Mc 16,12-13); a lui Toma (In 20,24-29); a discipolilor pe apele lacului (In 21,1-14); a altora (In 20,30-31); a lui Paul şi a celor 500 de fraţi (1Cor 15,3-9.20-21);

– manifestă o realitate fundamentală: iniţiativa nu este a discipolilor, ci este a lui, Cristos, cel viu, aşa cum atestă şi cartea Faptele Apostolilor: „El li s-a arătat viu” (1,3). Aşadar nu un ceva care porneşte de la discipoli, ci de la Cristos însuşi;

– permit constatarea că trupul înviat al lui Isus este acelaşi care a fost chinuit şi răstignit, deoarece încă mai poartă semnele pătimirii (cf. In 20,20.27);

– atestă noua dimensiune a Celui Înviat, modul să de a fi „după Duh”, care este nou şi diferit faţă de modul anterior de a exista, „după trup”;

– îi permit lui Isus înviat să încredinţeze apostolilor şi discipolilor misiunea de a vesti altora învierea sa şi evanghelia sa: „Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19); „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).

Isus înviat apare înainte de toate femeilor, care de aceea au fost primele care l-au întâlnit pe Isus înviat şi au dat apostolilor vestea despre înviere:

– femei incredule, care primesc din această cauză, în dimineaţa de Paşte, şi reproşul îngerului: „De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi” (Lc 24,5);

– femei care nu se bucurau de credibilitate: în acel timp, în contextul ebraic, mărturia femeilor nu avea nici o valoare oficială, juridică.

Ori faptul că Isus s-a manifestat înainte de toate femeilor este o dovadă ulterioară pentru a crede în adevărul istoric al învierii sale şi în veridicitatea celor scrise de evanghelişti. De fapt, dacă aceasta nu ar fi avut loc realmente, pentru ce să încredinţeze mărturia importantă a învierii lui Cristos înainte de toate femeilor, al căror cuvânt nu avea nici o valoare juridică?

Ce valoare are mărturia apostolilor?

Valoarea mărturiei apostolilor apare din caracteristicile pe care le are această mărturie:

– nucleul central al mărturiei unor persoane diferite, în situaţii şi locuri diferite, este în acord în toate apariţiile şi atestă că Domnul a înviat şi s-a manifestat viu;

– este o mărturie foarte veche. Cea mai veche mărturie a învierii este cea dată de sfântul apostol Paul: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, după aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată, dintre care cei mai mulţi au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit. După aceea, i s-a arătat lui Iacob şi apoi tuturor apostolilor. Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie” (1Cor 15,3-8). Data la care au fost scrise aceste cuvinte este anul 56, sau 57 d.C. Însă sfântul Paul afirmă că a primit de la alţii, după convertirea sa, nucleul central al acestei mărturii (cf. Fap 9,3-18). Şi de aceea se poate data acest text la circa anul 35 d.C., adică la cinci, şase ani după moartea lui Cristos. Aşadar această mărturie este de mare valoare istorică, datorită antichităţii sale;

– apostolii apar ca martori şi nu inventatori ai acestei mărturii. De fapt, învierea le apărea ca un lucru imposibil, în afara imaginabilului. Însuşi Isus trebuie să învingă rezistenţa lor, incredulitatea lor: „O, nepricepuţilor şi greoi la inimă în a crede” (Lc 24,25); „De ce sunteţi tulburaţi? Priviţi mâinile mele şi picioarele mele căci sunt eu însumi. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am” (Lc 24,38).

Din mărturia lor apare că învierea lui Cristos este un eveniment care:

– îi depăşeşte chiar pe ei, care sunt martorii. În această privinţă, să nu uităm că atunci când Isus a fost prins şi răstignit, discipolii au fugit şi au crezut închis cazul lui Isus, nemaiavând vreo aşteptare a unei învieri. În locul entuziasmului, după moartea lui Cristos, în apostoli era numai descurajare şi dezamăgire. Şi de aceea învierea era în afara şi mai presus de gândurile lor şi de aşteptările lor;

– aşadar precedă, ba chiar răstoarnă modul de a gândi şi de a voi al apostolilor, care de aceea nu ar fi putut să inventeze un asemenea fapt;

– schimbă viaţa lor: îi face aşa de curajoşi încât înfruntă chiar şi martiriul. Acesta este un motiv ulterior în favoarea istoricităţii învierii lui Cristos, deoarece nimeni nu moare pentru o minciună.

B) Importanţa învierii lui Cristos

Ce importanţa a avut pentru Cristos învierea sa?

Învierea lui Cristos nu este:

– un eveniment care-l cuprinde pe Cristos dintr-un punct de vedere pur spiritual, mintal sau psihologic;

– o întoarcere la viaţa noastră pământească, şi nici simpla reanimare a unui cadavru, „precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care el le-a săvârşit înainte de Paşte: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viaţă pământească «obişnuită». La un moment dat, aveau să moară iarăşi. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, el trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus este plin, la înviere, de puterea Duhului Sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie, încât sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este omul ceresc” (CBC, 646);

Învierea lui Cristos este:

– culmea întrupării sale;

– transformarea trupului lui Cristos, care este glorificat şi intră într-o ordine radical diferită. Corporalitatea sa este diferită de cea dinainte. Este liber de legile fizice; nu mai este condiţionat de spaţiu şi de timp. Pentru aceasta intră şi iese chiar dacă uşile sunt încuiate; apare şi dispare unde, cum şi când vrea. „Trupul său înviat este cel care a fost răstignit şi poartă semnele pătimirii sale, dar de acum este părtaş de viaţa divină cu proprietăţile unui trup glorios. Pentru acest motiv, Isus înviat este în mod suveran liber să se arate discipolilor săi cum şi unde vrea şi sub înfăţişări diferite” (Compendiu, 129);

– opera tuturor celor trei persoane trinitare: „Tatăl manifestă puterea sa; Fiul ia din nou viaţa pe care şi-a dat-o în mod liber reunind sufletul şi trupul său, căruia Duhul îi dă viaţă şi-l glorifică” (Compendiu, 130);

– „da”-ul lui Dumnezeu spus lui Isus pe care oamenii l-au condamnat şi ucis: este sigiliul pe care Dumnezeu îl pune la cuvintele şi faptele lui Isus. Este culmea, plinătatea, sinteza întregului plan pe care Tatăl îl are cu privire la Fiul. Cartea Faptele Apostolilor atestă: „Dumnezeu a dat tuturor oamenilor dovada sigură despre Isus înviindu-l din morţi” (17,31);

– dovada definitivă şi decisivă a dumnezeirii sale. El spusese: „Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi şti că eu sunt” (In 8,28). Moartea lui Cristos este împlinirea consumării victimei, mărturia supremă a iubirii sale, în timp ce Învierea sa este dovada adevărului său ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu el însuşi;

– confirmarea a tot ceea ce:

1. Vechiul Testament prevestise (cf. Lc 24,26-27.44-48)

2. Isus însuşi a spus, a promis (cf. Mt 28,6; Mc 16,7; Lc 24,6-7) şi a făcut;

– victoria asupra păcatului şi asupra morţii;

– glorificarea, preamărirea, înălţarea lui Isus la dreapta Tatălui. În felul acesta „El este Domnul care domneşte de acum cu omenitatea sa în gloria veşnică de Fiu al lui Dumnezeu şi mijloceşte neîncetat în favoarea noastră la Tatăl. Ni-l trimite pe Duhul său şi ne dă speranţa că vom ajunge într-o zi la el, deoarece ne-a pregătit un loc” (Compendiu, 132).

Ce importanţă are învierea lui Cristos pentru noi?

Învierea lui Cristos nu se referă numai la persoana şi la opera lui Isus. Ea este un fapt de însemnătate universală, care cuprinde întreaga istorie umană şi destinul oricărui om, ajunge la existenţa umană şi este în măsură s-o schimbe în mod intim.

De fapt, învierea lui Cristos:

– este fundamentul, centrul, culmea credinţei creştine: „Dacă Cristos nu a înviat – afirmă sfântul Paul – atunci zadarnică este predica noastră şi zadarnică este şi credinţa noastră” (1Cor 15,14); de fapt nu este o noutate a crede că Isus a murit: acest lucru îl cred şi păgânii, toţi îl cred. Dar lucrul cu adevărat nou, original, extraordinar este de a crede că el a înviat;

– este victoria asupra păcatului şi asupra morţii, pentru că Isus murind a distrus moartea şi înviind a redat oamenilor viaţa. „El ne-a făcut să trecem de la sclavie la libertate, de la tristeţe la bucurie, de la plâns la sărbătoare, de la întuneric la lumină, de la sclavie la răscumpărare. De aceea spunem în faţa lui: Aleluia!” (Meliton din Sardi – sfânt din secolul al II-lea – Omilie Pascală);

– „ea împlineşte înfierea pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos, precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după înviere: «Mergeţi şi vestiţi fraţilor mei» (Mt 28,10). Fraţi nu prin natură, ci prin darul harului, deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic, care s-a revelat plenar în învierea lui” (CBC, 654);

– adevăratul izvor al slujirii de iubire a Bisericii, care încearcă să aline suferinţele celor săraci şi slabi, revelându-se iubirea care este mai puternică decât moartea, mai puternică decât răul. „Pentru Paşte înfloreşte pomul credinţei, izvorul baptismal devine rodnic, noaptea străluceşte de lumină nouă, coboară darul cerului şi sacramentul dă hrana sa cerească. Pentru Paşte Biserica primeşte în sânul ei pe toţi oamenii şi face din ei un unic popor şi o unică familie” (Autor antic necunoscut, din Omilia despre Paşte, Disc. 35, 6-9);

– a avut loc duminica – „prima zi a săptămânii” (Mc 16,2) – şi acesta este motivul pentru care ziua de duminică este pentru creştini:

1. ziua de sărbătoare a săptămânii (dies Domini)

2. şi ziua principală a celebrării comunitare a Euharistiei (porunca de a asculta Liturghie). De fapt la sfânta Liturghie se celebrează memorialul Paştelui Domnului;

– face în aşa fel încât duminica de Paşte să fie sărbătoarea cea mai importantă din întregul an; din ea provin toate celelalte festivităţi;

– devine învierea noastră, într-o triplă dimensiune:

1. Baptismală: „Înmormântaţi fiind împreună cu el prin botez, aţi şi fost înviaţi, prin credinţă, împreună cu el, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, cel care l-a înviat pe el din morţi” (Col 2,12)

2. Morală: în fiecare zi trebuie să murim pentru păcat şi să înviem la o viaţă nouă: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ” (Col 3,1-2)

3. Escatologică: „Cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare, prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

Ce relaţie există între învierea lui Cristos şi învierea trupurilor noastre?

Învierea lui Cristos este cauza eficientă (izvor) şi exemplară (model) a îndreptăţirii şi învierii noastre, principiu şi izvor al învierii viitoare a trupurilor noastre care va avea loc la sfârşitul acestei lumi: „Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi […]. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor 15,20-22). De aceea, trupul nostru la sfârşitul timpurilor:

– va învia transformat: „A înţelege cum va avea loc învierea depăşeşte posibilitatea imaginaţiei şi a înţelegerii noastre” (Compendiu, 205);

– va primi aceeaşi răsplată pe care sufletul a avut-o de la judecata lui Dumnezeu în momentul morţii trupului: „Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit răul, spre învierea judecăţii” (In 5,29).

Învierea trupurilor noastre va fi însoţită de transformarea întregii creaţii şi a universului, care „eliberat din sclavia putrezirii, va fi părtaş de gloria lui Cristos prin inaugurarea «cerurilor noi» şi a unui «pământ nou» (2Pt 3,13). Astfel se va ajunge la plinătatea împărăţiei lui Dumnezeu, adică realizarea finală a planului mântuitor al lui Dumnezeu de «a reuni în Cristos toate lucrurile cele din cer şi cele de pe pământ» (Ef 1,10). Atunci Dumnezeu va fi «totul în toţi» (1Cor 15,28), în viaţa veşnică” (Compendiu, 216).

NB: pentru a aprofunda tema, se pot citi:

– Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 638-658; 900-1060

– Compendiul CBC, nr. 126-131; 202-216.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *