Căinţa, importanţa ei şi părțile care o compun

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 24 martie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Valentin Danciu
Sursa: ReginaPacis.ro

Cu toţii am prefera să putem spune cu Toma de Kempis: „prefer să simt străpungerea inimii decât să îi cunosc definiţia” (Imitatio, I, 1). Dar, din nefericire, nu întotdeauna putem simţi căinţa interioară. În acele situaţii ne este de mare folos cunoaşterea elementelor esenţiale ale unei căinţe adevărate şi mijloacele prin care putem ajunge la ea. În Spovadă, căinţa este primul şi cel mai important element, de aceea trebuie insistat asupra lui. Instruirea despre căinţă este un aspect trecut cu vederea în manualele de Spovadă actuale, deşi Biserica cere insistent [1] nu numai cateheza doctrinară ci şi una practică, „ce să îi facă pe credincioşi capabili nu numai să înţeleagă perfect pocăinţa şi părţile care o alcătuiesc, ci de asemenea, cu ajutorul Domnului, să se decidă să o transpună în practică cu evlavie şi religiozitate” [2]. Din nefericire, actualele manuale practice de Spovadă, chiar şi cele mai îndatorate schemei tradiţionale de prezentare a subiectului, se rezumă în general la detalierea listelor păcatelor posibil de mărturisit, deşi mărturisirea fără căinţă rămâne ca Botezul fără apă. Vechile manuale dedicau o treime din cateheza pentru Spovadă trezirii unei căinţe adânci în suflet.

Catehismul Bisericii Catolice (CBC) menţionează căinţa ca prim act al penitentului şi act esenţial, dar în cele 5-6 paragrafe tratează foarte sumar subiectul, trimiţând la Catehismul Roman (CR). Pentru cateheza occidentală despre căinţă folosim Luis de Granada, Memorial, II, 2, dar şi altele [3]. Pentru o primă orientare în cateheza Părinţilor răsăriteni despre pocăinţa interioară (căinţă) folosim Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, III, 3, 3, pag. 289-302.

Căinţa este primul pas al întoarcerii cu adevărat la Dumnezeu

„Cel care cu adevărat şi din toată inima vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cel care, după ce a înţeles vanitatea lumii şi obligaţia pe care o are de a-l sluji pe Creatorul şi Răscumpărătorul, doreşte să se întoarcă la El, să ştie că prima poartă pe care trebuie să păşească este căinţa.” Căinţa este o dezgustare sinceră de păcatul comis, care desprinde inima de acel păcat. Scopul căinţei este să despartă inima de păcat. (Luis de Granada)

Căinţa, aspectul interior al Pocăinţei

Sf. Ioan Gură de Aur enumeră mişcările interioare ale păcătosului întors la Dumnezeule şi dispus să le sufere pe toate de bunăvoie: „contritio (căinţa) în inimă, mărturisirea pe buze, şi faptele unei totale smerenii sau ale satisfacţiei roditoare”. Părţile care compun aşadar pocăinţă desăvârşită şi completă sunt: căinţa, mărturisirea şi satisfacţia. Prima este interioară, celelalte două exterioare. Căinţa este pocăinţa interioară – actul interior al pocăinţei -, care se exprimă în exterior prin faptele de pocăinţă, între care principalele sunt mărturisirea păcatelor şi faptele de penitenţă. „Întoarceţi-vă la Mine din toată inima [şi exprimaţi această întoarcere] cu post, cu lacrimi, cu doliu şi cu inima sfâşiată” (Ioil 2,12).

Căinţa are două părţi principale: regretul şi decizia de a nu mai păcătui

Potrivit definiţiei Conciliului din Trento (care se sprijină pe catehezele marilor Părinţi, îndeosebi Sf. Ioan Gură-de-Aur şi Sf. Augustin), căinţa este: 1. DUREREA sufletească şi detestarea păcatului comis în trecut, cu 2. PROPUNEREA de a nu mai păcătui în viitor [4].

Pentru a te împăca cu un prieten pe care l-ai păgubit grav trebuie: să-ţi pară rău pentru ce ai făcut, să-i ceri iertare, să-i promiţi că nu se va mai întâmpla şi să-i repari paguba, conform legilor în vigoare. Căci nu se iartă păcatul dacă nu se restituie ceea ce s-a sustras. Căinţa propriu-zisă este o detestare şi o dezgustare faţă de păcat, în toate aspectele sub care este dezgustător. Cine are aversiune faţă de păcatele proprii, le consideră dezgustătoare atât pe cele ale trecutului cât şi pe cele pe care le-ar putea face în viitor, întrucât ambele sunt ofensatoare Măririi Dumnezeieşti.

Căinţa include aşadar intenţia şi decizia de a mărturisi păcatele trecutului şi de a da satisfacţie pentru ele. Pentru o căinţă autentică nu este suficientă părerea de rău, ci este necesară voinţa de a compensa, căci în aceasta constă în principal căinţa, în decizia – născută în voinţa celui ce a păcătuit – de a compensa păcatele după o măsură stabilită de Dumnezeu, cel care a fost ofensat cu păcatul.

Părţile căinţei sunt, aşadar:

  • Regretarea amară a păcatelor trecutului. A ne îndurera pentru toate păcatele săvârşite, cu dorinţa de a le mărturisi, a cere iertare şi a da satisfacţie (a repara paguba). Căinţa nu constă numai în a înceta să mai păcătuim (în prezent), nici numai în a începe un nou mod de viaţă (pentru viitor), ci în principal constă în a urî faptele rele din trecut (in primis male actae vitae odium) şi în ispăşirea (expiationem) fărădelegilor din trecut.
  • Decizia de a face tot ce este necesar pentru a nu le săvârşi în viitor. Penitentul să aibă o decizie fermă şi stabilă de a se îndrepta şi de a-şi lua toate măsurile de precauţie pentru a nu recidiva în aceleaşi păcate.

Să le vedem mai îndeaproape.

Durerea sufletească de a fi păcătuit

Primul lucru pe care trebuie să-l obţină adevăratul penitent este durerea şi căirea de păcatele săvârşite. „Doamne, în prezenţa Ta îmi voi aminti cu amărăciunea inimii, toţi anii vieţii mele”. Durerea aceasta trebuie să fie cauzată în principal de faptul că prin păcatele respective l-a ofensat pe Dumnezeu, şi secundar pentru că prin ele a meritat iadul şi a pierdut toate bunurile cereşti.

Durerea sufletească şi întristarea de moarte [lat. luctus, gr. penthos, ro. doliu spiritual, tânguire şi plâns spiritual]. Căinţa este un har; primul semn al prezenţei spiritului pocăinţei în suflet este întristarea spirituală, care produce în suflet o durere vehementă şi o întristare de moarte. Ce fel de durere? „Nu durerea care se percepe cu simţurile trupului, căci căinţa este o acţiune a voinţei. Prin căinţă se naşte în partea inferioară a sufletului (sediul concupiscenţei) o amărăciune, o întristare”.

Întristarea aceasta nu este tristeţea lumii [gr. lite – mâhnirea omului din pricina lipsirii de desfătare trupească sau a pierderii bunurilor materiale sau a neîmplinirii plăcerilor simţurilor sau a jignirilor], ci întristarea după Dumnezeu, exprimată în afară prin îmbrăcarea hainelor de doliu şi prin lacrimile spirituale (motivate de durerea acestei înstrăinări)!

Străpungerea [lat. compunctio, gr. katanixis] şi zdrobirea inimii. Căinţa (această durere vehementă pentru păcat) zdrobeşte ca o piatră inima noastră împietrită şi o sparge în bucăţi. Nici o altă durere, nici măcar cea simţită la moartea propriului copil sau a unei rude, nu se poate compara cu cea care ne copleşeşte după pierderea harului lui Dumnezeu şi a propriei inocenţe. Căinţa este zdrobirea inimii, care prin pocăinţă se taie, ca să poată ieşi veninul păcatului. „Întoarceţi-vă la Mine din toată inima, cu post, cu lacrimi, cu doliu şi cu inima sfâşiată” (Ioil 2,12). Compunctio este mâhnirea omului de a se fi înstrăinat de Dumnezeu şi a fi departe de El, de a fi lipsit de bunurile spirituale; amărăciunea pricinuită de conştientizarea acută a stării personale decăzute, prin care face neîncetat păcatele cu ştiinţa şi cu neştiinţa (Efrem, Omilii Is. 26,10 şi Crisostom, Zdrobirea inimii, I, 10) (Larchet, p. 506).

DUREREA trezită pentru păcatele săvârşite trebuie să fie supremă, cea mai mare durere pe care o poate concepe sufletul. Aşa cum Dumnezeu merită să fie iubit mai presus de toate, tot aşa se cuvine să ne doară mai presus de toate faptul că l-am pierdut şi insultat. Căinţa desăvârşită este un act al iubirii de Dumnezeu care se naşte din teama filială. Aşa cum Dumnezeu trebuie să fie iubit mai presus de toate, tot aşa orice ne îndepărtează de Dumnezeu (orice păcat) trebuie să fie urât mai presus de toate; deci căinţa trebuie să trezească o vehementă durere în suflet. Cea mai mare ofensă cere cea mai mare simţire a ofensei, cea mai mare pierdere cere cea mai mare durere.

Acelaşi motiv care ne convinge să-l iubim pe Dumnezeu trebuie să ne convingă să urâm păcatul. În măsura în care îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să urâm păcatul! „Aşa cum nu există limită în a-l iubi pe Dumnezeu, nu există limită în a urî păcatul” (Sf. Bernard – De diligendo deo, 1,1).

Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc; nici măcar pentru conservarea vieţii nu este permisă păcătuirea. „Cine ţine la viaţă, o va pierde!” (Matei 10,39). „Cine iubeşte pe… mai mult de cât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10,37). Căinţa trebuie să fie vehementă, extrem de intensă, totală, pentru a putea elimina orice apatie şi indiferenţă. Îl vei găsi pe Domnul dacă-l vei căuta din toată inima, cu sufletul zdrobit (Deuteronom 4).

ATRITIO sau lipsa sentimentelor de durere

Regretul nu trebuie să fie întotdeauna sensibil. „Durerea necesară desăvârşirii căinţei nu e necesar să fie întotdeauna sensibilă; ea rămâne autentică atâta timp cât voinţa noastră detestă păcatul şi este dezgustată de el, în toate aspectele sub care este dezgustător şi detestabil. Fapt care de obicei nu este însoţit de lacrimi sau durere sensibilă”.

„Căinţa poate rămâne autentică şi în situaţia în care durerea sensibilă nu este desăvârşită. Nu întotdeauna este în puterea noastră desăvârşirea sau deplinătatea căinţei, dar întotdeauna o putem face autentică şi eficientă”. Nu toate păcatele trebuie sau pot să trezească aceeaşi durere vehementă (mai ales cele veniale). Totuşi în marii sfinţi regretul puternic se extinde şi la păcatele uşoare. Desăvârşirea căinţei nu ţine doar de intensitatea părerii de rău ci şi de calitatea spirituală a acestei dureri. Calitatea variază în funcţie de motivele părerii de rău. Căinţa este nedesăvârşită când este trezită de grozăvia păcatului şi de pagubele produse în vieţile noastre, şi desăvârşită când detestăm păcatul pentru că este un rău făcut lui Dumnezeu.

Credinciosul se cuvine să caute activ căinţa desăvârşită şi completă (deplină), dar să ştie să se mulţumească – atunci când inima nu răspunde – şi cu cea imperfectă. „În general oamenii plâng de li se rupe inima la moartea unui copilul, dar grozăvia păcatului îi lasă indiferenţi. Inima ta nu are încă evlavia creştină dacă plângi trupul care s-a despărţit de suflet, dar nu plângi sufletul care l-a pierdut pe Dumnezeu”, spunea Sf. Augustin.

Dacă după ce penitentul s-a străduit să trezească sentimentele de căinţă, regretul a rămas slab, să se apropie şi aşa de Spovadă, pentru că Sacramentul Pocăinţei are puterea de a transforma atritio în contritio. „Atunci adeseori penitentul vine la mărturisire ca o lumânare fumegândă dar neaprinsă, care la suflul Sacramentului se aprinde şi preface din moartă vie”. (Luis de Granada)

Este uşor sau dificil să faci acte de căinţă desăvârşită? „Pentru un suflet care s-a decis să nu mai păcătuiască, cel puţin de moarte, nu este nimic mai uşor decât să facă acte de căinţă desăvârşită, pentru că sunt în fapt acte de iubire de Dumnezeu, privind păcatul: Dumnezeul meu, îmi pare foarte rău că am păcătuit, pentru că prin păcat te-am ofensat pe Tine, care eşti infinit de Bun, şi am fost cauza Patimii şi Morţii Tale” (Beaudenom, Catehismul căinţei).

Mijloacele pentru obţinerea regretului şi a durerii pentru păcate se vor da la locul potrivit.

Ferma propunere de a nu mai păcătui

Dacă durerea sufletească ne desparte de păcatele trecutului, decizia de a nu păcătui ne separă de cele viitoare. Pentru ca actul de căinţă să fie valid, ambele părţi componente ale căinţei trebuie să se refere la toate păcatele de moarte nemărturisite de la ultima Spovadă încoace.

„A doua parte importantă a căinţei este ferma decizie de a nu-l mai insulta niciodată pe Dumnezeu cu un păcat de moarte. Motivaţia principală nu trebuie să fie nici cerul, nici iadul, nici vreun alt interes propriu ci din iubire de Dumnezeu, aşa cum femeia căsătorită preferă să moară decât să rupă jurământul de fidelitate, nu din pricina vreunei temeri oarecare ci din iubirea pentru soţul ei” (Luis de Granada, Memorial II).

Decizia de a lua toate măsurile de precauţie pentru a evita păcatele viitoare

Această fermă decizie constă în primul rând în eliminarea situaţiilor păcătoase prezente (îndepărtarea impedimentelor grave în calea absolvirii sacramentale), fără de care mărturisirea n-ar fi mărturisire, ci sacrilegiu. Cel care vrea să nu facă din leac otravă, nici să folosească spre osândă ceea ce Dumnezeu a instituit pentru vindecare, să facă tot ce este necesar pentru a se îndepărta de orice păcat de moarte, dacă din nefericire se află în el.

Ferma decizie obligă la ieşirea din situaţia păcătoasă. Câteva exemple mai des întâlnite:

  • Cine a decis să nu mai vorbească cu o persoană, pentru că o urăşte şi îi poartă duşmănie, să se împace.
  • Cel care are în posesie sa un lucru, împotriva voinţei proprietarului, este obligat să-l restituie imediat, în afară de cazul în care acest lucru nu mai este posibil (bani, bunuri etc.). Nu este suficientă decizia de a restitui mai târziu.
  • Cel care a adus atingere imaginii publice a unei persoane descoperind altuia o gravă greşeală privată a acestuia; cel care a distrus onoarea cuiva, prin cuvinte sau fapte – în ambele cazuri este obligatorie restituirea bunei imagini publice prin cuvinte şi fapte.
  • Cine are o relaţie necinstită cu cineva (de ex. concubinaj), o promisiune sau o afecţiune păcătoasă este obligat să rupă acea relaţie pentru a se bucura de harul Sacramentului.

Ferma decizie – făcând tot ce este omeneşte posibil pentru a îndepărta cauza păcatului – ne asigură că nu vom recădea în păcatul regretat. Când este în joc viaţa sufletului, când se riscă recăderea într-un păcat de moarte, nici o măsură nu este prea dură. Nu este suficientă depărtarea inimii de păcat, dacă nu se îndepărtează şi ocazia de a păcătui. Altfel, cu mare greutate se va putea evita păcatul. Nu-i îndeajuns buna intenţie; trebuie îndepărtată cauza păcatului din casă.

Orice ocazie de păcat trebuie eliminată; căci după ce s-a păcătuit odată într-o anumită situaţie, este moralmente imposibil să blochezi intrarea păcatului pe poarta pe care a intrat deja.

Anumite boli spirituale nu se vindecă decât cu măsuri drastice. „Dacă mâna ta dreaptă îţi este ocazie de păcat, tai-o şi leapăd-o de la tine!” Când te afli într-o situaţie închisă, în care permanent ceva sau cineva îţi este ocazie de păcat grav, oricât de dificil ar fi să ieşi din acea situaţie, este obligatoriu să o faci, este o datorie gravă faţă de propriul tău suflet.

Note:
[1] Catehismul Roman, Despre Pocăinţă; CBC; Papa Ioan Paul al II-lea, Reconciliere şi Penitenţă.
[2] Catehismul Roman, cap. V, Despre Pocăinţă, Q. 79.
[3] Beaudenom, Practica spovedaniei progresive.
[4] Trento, Ses. XIV, c. 4.

Articol preluat de aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *