Papa Francisc: Nu vă temeţi niciodată de tandreţe

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Andrea Tornielli
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Vatican Insider, 15 decembrie 2013

Papa Francisc

Papa Francisc

„Pentru mine Crăciunul este speranţă şi tandreţe”. Papa Francisc a stat de vorbă pentru „La Stampa” şi „Vatican Insider” despre primul său Crăciun ca Episcop al Romei. Ne aflăm în Casa Sfânta Marta din Vatican; este 12:50, marţi, 10 decembrie. Papa ne primeşte într-o cameră de lângă sala de mese. Întâlnirea a durat o oră şi jumătate. De două ori, în cursul interviului, privirea calmă pe care întreaga lume s-a obişnuit să o vadă pe faţa Sfântului Părinte a dispărut atunci când a vorbit despre suferinţa copiilor şi despre tragedia foametei. Papa a vorbit şi despre relaţiile cu celelalte confesiuni creştine şi despre „ecumenismul sângelui” care uneşte în timp de persecuţie; a vorbit şi despre temele legate de familie ce vor fi abordate de următorul Sinod; a răspuns celor din SUA care îl critică şi îl numesc „marxist” şi a discutat despre relaţia dintre Biserică şi politică.

– Ce înseamnă Crăciunul pentru Dvs?

– Este o întâlnire cu Isus. Dumnezeu a căutat mereu spre poporul Său, l-a condus, i-a vegheat şi i-a promis să fie mereu aproape de el. Cartea Deuteronomului spune că Dumnezeu merge alături de noi; El ne ia de mână aşa cum face un tată cu copilul său. Este un lucru frumos. Crăciunul este întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Este şi o mângâiere, un mister al consolării. De multe ori după Liturghia de la miezul nopţii am petrecut o oră sau mai mult, singur, în capelă, înainte să celebrez Liturghia din zorii zilei. Am experimentat un profund sentiment de mângâiere şi de pace. Îmi amintesc de o noapte de rugăciune, după o Liturghie celebrată în reşedinţa Astalli pentru refugiaţi din Roma… era Crăciunul din 1974 cred. Pentru mine Crăciunul a fost mereu despre contemplarea vizitării de către Dumnezeu a poporului Său.

– Ce spune Crăciunul oamenilor de astăzi?

– Le vorbeşte despre tandreţe şi despre speranţă. Când Dumnezeu ne întâlneşte ne spune două lucruri. Primul lucru pe care ni-l spune este: aveţi speranţă. Dumnezeu deschide mereu uşile, nu le închide niciodată. El este un Tată care deschide uşile pentru noi. Al doilea lucru pe care îl spune este: nu vă fie teamă de tandreţe. Când creştinii uită de speranţă şi de tandreţe devin o Biserică rece, care îşi pierde simţul direcţiei şi este blocată în ideologii şi atitudini lumeşti, pe când simplitatea lui Dumnezeu ne spune: mergeţi înainte, Eu sunt un Tată căruia îi pasă de voi. Mă tem atunci când creştinii îşi pierd speranţa şi abilitatea de a-i îmbrăţişa pe ceilalţi şi de a-şi extinde grija iubitoare asupra lor. Poate că de aceea, privind spre viitor, vorbesc adesea despre copii şi despre bătrâni, adică despre cei mai lipsiţi de apărare. În viaţa mea de preot, de mers în parohie, am căutat mereu să transmit această tandreţe, în special copiilor şi bătrânilor. Îmi face bine şi mă face să mă gândesc la tandreţea lui Dumnezeu faţă de noi.

– Cum este posibil să crezi că Dumnezeu, care este considerat de religii a fi infinit şi atotputernic, se poate face pe Sine atât de mic?

– Părinţii greci numeau aceasta synkatabis, condescendenţa divină, care înseamnă că Dumnezeu s-a coborât ca să fie cu noi. Este unul dintre misterele lui Dumnezeu. În anul 2000, la Betleem, Papa Ioan Paul al II-lea spunea că Dumnezeu a devenit un copil care era în totalitate dependent de grija unui tată şi a unei mame. De aceea Crăciunul îmi dă atâta bucurie. Nu ne mai simţim singuri; Dumnezeu s-a coborât ca să fie cu noi. Isus a devenit unul dintre noi şi a suferit moartea cea mai cruntă pentru noi, aceea de criminal, pe Cruce.

– Crăciunul este adesea prezentat ca o poveste dulceagă. Dar Dumnezeu s-a născut într-o lume în care există de asemenea multă suferinţă şi sărăcie.

– Mesajul vestit nouă în Evanghelii este un mesaj de bucurie. Evangheliştii ne descriu un eveniment plin de bucurie. Ei nu vorbesc despre lumea nedreaptă şi despre cum a putut Dumnezeu să se nască într-o astfel de lume. Toate acestea sunt rodul propriei noastre contemplaţii: sărăcia, Pruncul care se naşte într-o situaţie dificilă. Primul Crăciun nu a fost o condamnare a nedreptăţii sociale şi a sărăciei; a fost o vestire a bucuriei. Toate celelalte sunt concluziile pe care noi le tragem. Unele sunt corecte, altele nu prea, şi altele sunt ideologizate. Crăciunul este bucurie, bucurie religioasă, bucuria lui Dumnezeu, o bucurie interioară de lumină şi pace. Dacă te afli într-o situaţie umană care nu îţi permite să înţelegi această bucurie, atunci trăieşti această sărbătoare cu o bucurie lumească. Dar este o diferenţă între bucuria profundă şi bucuria lumească.

– Acesta este primul Dvs. Crăciun (ca Papă), într-o lume marcată de conflict şi de război…

– Dumnezeu nu dă niciodată nimănui un dar pe care nu este capabil să îl primească. Dacă ne dă darul Crăciunului, este pentru că noi toţi avem capacitatea de a-l înţelege şi a-l primi. Cu toţii, de la cei mai mari sfinţi la cei mai mari păcătoşi; de la cei mai puri la cei mai corupţi dintre noi. Chiar şi o persoană coruptă are această capacitate: sărmanul de el, poate că este puţin ruginită, dar capacitatea există. În acest timp de conflicte, Crăciunul este o chemare de la Dumnezeu care ne dă acest dar. Dorim să îl primim sau preferăm alte daruri? Într-o lume afectată de război, acest Crăciun mă face să mă gândesc la răbdarea lui Dumnezeu. Biblia ne arată cu claritate că principala virtute a lui Dumnezeu este aceea că El e iubire. El ne aşteaptă; nu oboseşte niciodată să ne aştepte. Ne dă darul şi apoi aşteaptă după noi. Aceasta se întâmplă în viaţa fiecăruia dintre noi. Sunt unii care îl ignoră, dar Dumnezeu este răbdător, şi pacea şi liniştea Ajunului Crăciunului reflectă răbdarea pe care Dumnezeu o are cu noi.

– În luna ianuarie (2014) se vor aniversa 50 de ani de la istorica vizită făcută de Papa Paul al VI-lea în Ţara Sfântă. Dvs. veţi merge acolo?

– Crăciunul mă face mereu să mă gândesc la Betleem, iar Betleemul este un loc exact din Ţara Sfântă unde a trăit Isus. În noaptea de Crăciun, mă gândesc în primul rând la creştinii care locuiesc acolo, la cei care sunt în dificultate, la cei mulţi care au trebuit să îşi părăsească ţara datorită diferitelor probleme. Dar Betleemul este Betleem. Dumnezeu a venit într-un anume timp, într-o anumită ţară; acolo a apărut tandreţea şi harul lui Dumnezeu. Nu ne putem gândi la Crăciun fără să ne gândim la Ţara Sfântă. Acum 50 de ani, Papa Paul al VI-lea a avut curajul de a merge acolo, iar aceasta a marcat începutul erei călătoriilor papale. Îmi doresc şi eu să merg acolo, să mă întâlnesc cu fratele meu Bartolomeu, Patriarhul de Constantinopol, şi să marcăm împreună a 50-a aniversare, înnoind acea îmbrăţişare care a avut loc între Papa Montini şi Patriarhul Athenagoras, la Ierusalim, în 1964. Ne pregătim pentru aceasta.

– V-aţi întâlnit în mai multe ocazii cu copii grav bolnavi. Ce aveţi de spus despre suferinţa acestor persoane nevinovate?

– Unul dintre cei care mi-au fost mentori în viaţă este Dostoievski, iar răspunsul său explicit şi implicit la întrebarea „De ce suferă copiii?” mi-a mers mereu la inimă. Nu există o explicaţie. Îmi vine în minte această imagine: într-un anumit moment în viaţă, copilul se „trezeşte”, nu înţelege multe şi se simte ameninţat, începe să pună mamei sau tatălui întrebări – aceasta este vremea lui „de ce”. Dar când copilul pune o întrebare, nu aşteaptă să asculte întreg răspunsul, ci imediat începe să bombardeze cu mai multe „de ce”-uri. Ceea ce caută el cu adevărat, mai mult decât o explicaţie, este privirea liniştitoare de pe faţa părinţilor lui. Când întâlnesc un copil care suferă, singura rugăciune care îmi vine în minte este rugăciunea „De ce?”. De ce, Doamne? Iar El nu îmi explică nimic. Dar simt că priveşte spre mine. Pot atunci să spun: Tu ştii de ce, iar eu nu, şi nu vrei să îmi spui, dar mă priveşti şi eu am încredere în Tine, Doamne, am încredere în privirea Ta.

– Vorbind despre suferinţa copiilor, nu putem uita de tragedia celor care suferă de foamete.

– Cu toate resturile de hrană şi cu ceea ce se aruncă am putea să îi hrănim pe mulţi. Dacă am putea să oprim risipa şi să începem să reciclăm mâncarea, foametea din lume ar fi mult diminuată. Am fost izbit de o statistică ce spune că în lume zece mii de copii mor în fiecare zi de foame. Sunt atâţia copii care plâng pentru că le este foame. La audienţa generală recentă era o tânără mamă dincolo de bariere cu un bebeluş ce avea doar câteva luni. Copilul plângea când am trecut. Mama îl dezmierda. I-am spus: „Doamnă, cred că copilului îi este foame”. „Da, probabil e timpul”, mi-a răspuns ea. „Vă rog, daţi-i să mănânce”, i-am spus. Era timidă şi nu vroia să îl alăpteze în public, în timp ce trecea Papa. Iată, doresc să spun acelaşi lucru omenirii: daţi-le oamenilor să mănânce! Acea femeie avea lapte să îi dea copilului; noi avem suficientă hrană în lume ca să îi hrănim pe toţi. Dacă conlucrăm cu organizaţiile umanitare şi putem să cădem de acord cu toţii să nu mai risipim mâncarea, trimiţând-o în schimb celui care are nevoie, am putea să facem mult pentru a ajuta la rezolvarea problemei foametei din lume. Aş dori să repet omenirii ceea ce i-am spus acelei mame: daţi de mâncare celui căruia îi este foame! Fie ca speranţa şi tandreţea Naşterii Domnului să ne scuture din indiferenţa noastră.

– Unele pasaje din „Evangelii Gaudium” au atras critici din partea ultraconservatorilor din SUA. Ca Papă, cum vă simţiţi când sunteţi numit „marxist”?

– Ideologia marxistă este greşită. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi marxişti care sunt oameni buni, deci nu mă simt jignit.

– Cea mai izbitoare parte din exortaţie este aceea care se referă la economia care „ucide”…

– Nu există nimic în exortaţie care să nu se regăsească în doctrina socială a Bisericii. Nu am vorbit din punct de vedere tehnic. Ceea ce am încercat să fac a fost să ofer o imagine a ceea ce se întâmplă. Singurul citat pe care l-am folosit a fost referitor la teoriile „trickle-down”, potrivit cărora creşterea economică, încurajată de o piaţă liberă, va reuşi inevitabil să aducă o mai mare dreptate şi incluziune socială în lume. Promisiunea era că atunci când paharul ar fi plin, ar da pe dinafară, în beneficiul săracilor. Se întâmplă în schimb că atunci când paharul este plin, el devine în mod magic mai mare, şi nimic nu ajunge la săraci. Aceasta a fost singura referinţă la o teorie precisă. Nu am vorbit, repet, din punct de vedere tehnic, ci în conformitate doctrina socială a Bisericii. Aceasta nu înseamnă să fii marxist.

– Aţi anunţat o „convertire a papalităţii”. A reieşit un anume drum din întâlnirile pe care le-aţi avut cu Patriarhi ortodocşi?

– Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit mai explicit despre un mod de exercitare a primatului care să fie deschis spre o situaţie nouă. Nu doar din punctul de vedere al relaţiilor ecumenice, ci şi în termenii relaţiei cu Curia şi cu Bisericile locale. De-a lungul acestor prime nouă luni, am primit vizite ale mai multor fraţi ortodocşi: (Patriarhul ecumenic) Bartolomeu, (Mitropolitul rus) Hilarion, teologul Zizioulas, (Patriarhul copt) Tawadros. Acesta din urmă este un mistic; când intra în capelă se descălţa, mergea şi se ruga. Ne-am simţit ca fraţii. Aceştia au succesiunea apostolică: i-am primit ca pe fraţi Episcopi. Este dureros că nu putem încă celebra împreună Euharistia, dar există prietenia. Cred că drumul înainte este acesta: prietenia, conlucrarea şi rugăciunea pentru unitate. Ne-am binecuvântat unul pe altul; un frate îl binecuvântează pe celălalt, un frate este Petru, altul Andrei, altul Marcu, Toma…

– Este unitatea creştină o prioritate pentru Dvs.?

– Da, ecumenismul este o prioritate pentru mine. Astăzi există un ecumenism al sângelui. În anumite ţări creştinii sunt ucişi pentru că poartă o cruce sau au o Biblie, iar înainte să îi ucidă nu îi întreabă dacă sunt anglicani, luterani, catolici sau ortodocşi. Sângele lor este amestecat. Pentru cei care ucid noi suntem creştini. Suntem uniţi în sânge, chiar dacă nu am reuşit încă să facem paşii necesari spre unitatea dintre noi, şi poate că timpul nu a venit încă. Unitatea este un dar pe care trebuie să îl cerem. Am cunoscut un preot paroh în Hamburg care se ocupa de cauza de beatificare a unui preot catolic ucis de nazişti pentru că preda copiilor catehismul. După el, în lista indivizilor condamnaţi era un pastor luteran ucis din acelaşi motiv. Sângele lor era amestecat. Preotul paroh mi-a spus că trebuie să meargă la Episcop şi să îi spună: „Voi continua cu această cauză, dar cu ambele cauze, nu doar cu cea a preotului catolic”. Acesta este ecumenismul sângelui. El există încă şi astăzi: trebuie doar să citeşti ziarele. Cei care ucid creştini nu îţi cer cartea de identitate ca să vadă în ce Biserică ai fost botezat. Trebuie să ţinem cont de aceste lucruri.

– În exortaţia apostolică aţi făcut apel la opţiuni pastorale prudente şi curajoase privitoare la Sacramente. La ce v-aţi referit?

– Când vorbesc despre prudenţă, nu mă gândesc în termenii unei atitudini care paralizează, ci ca virtute a liderului. Prudenţa este o virtute de conducere. La fel şi curajul. Guvernarea trebuie făcută cu curaj şi cu prudenţă. Am vorbit despre Botez şi despre Împărtăşanie ca hrană spirituală ce ne ajută să mergem înainte; trebuie să fie considerate ca remedii, nu ca premii. Unii s-au gândit imediat la Sacramentele pentru divorţaţii recăsătoriţi, dar eu nu m-am referit la vreun un caz anume; pur şi simplu am dorit să indic un principiu. Trebuie să încercăm să facilităm credinţa oamenilor şi nu să o controlăm. Anul trecut în Argentina am condamnat atitudinea unor preoţi care nu botezau copiii mamelor necăsătorite. Este o mentalitate bolnavă.

– Dar despre divorţaţii recăsătoriţi?

– Excluderea de la Împărtăşanie a persoanelor divorţate ce au încheiat o a doua căsătorie nu este o sancţiune. Este important să nu uităm aceasta. Dar nu am vorbit despre acestea în exortaţie.

– Cu ce teme se va confrunta următorul Sinod al Episcopilor?

– Sinodalitatea Bisericii este importantă: despre căsătorie ca întreg vom discuta la întâlnirile Consistoriului din luna februarie. Temele vor fi de asemenea abordate la Sinodul extraordinar din octombrie 2014, şi din nou la Sinodul ordinar din 2015. Multe elemente vor fi examinate mai în detaliu şi clarificate în timpul acestor sesiuni.

– Cum decurge munca celor opt „consilieri” pentru reforma Curiei?

– Este multă muncă de făcut. Cei care au dorit să facă propuneri sau să trimită idei au făcut-o. Cardinalul Bertello a strâns punctele de vedere ale tuturor dicasterelor Vaticanului. Am primit sugestii de la Episcopi din toată lumea. La ultima întâlnire, cei opt Cardinali mi-au spus că a venit timpul pentru propuneri concrete şi că la următoarea întâlnire, din februarie, îmi vor prezenta sugestiile lor. Sunt mereu prezent la întâlniri, excepţie miercurea dimineaţa când am audienţa generală. Dar nu vorbesc, doar ascult, şi aceasta mă ajută. Acum câteva luni, un Cardinal în vârstă mi-a spus: „Ai început deja reforma Curiei cu Liturghiile zilnice din Casa Sfânta Marta”. Aceasta m-a făcut să mă gândesc: reforma începe mereu cu iniţiative spirituale şi pastorale, înainte de schimbările structurale.

– Care este relaţia corectă dintre Biserică şi politică?

– Relaţia trebuie să fie paralelă şi convergentă în acelaşi timp. Paralelă deoarece fiecare dintre noi îşi are propriul drum şi sarcinile sale diferite. Convergentă doar pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Când relaţiile prima dată converg, fără oameni sau fără a-i lua pe oameni în calcul, atunci se formează legătura cu puterea politică, ducând la putrezirea Bisericii: afaceri, compromisuri… Relaţia trebuie să meargă într-un stil paralel, fiecare cu propriile metode, sarcini şi vocaţie, convergând doar pentru binele comun. Politica este nobilă. Este una dintre cele mai înalte forme de caritate, după cum obişnuia să spună Papa Paul al VI-lea. Noi o murdărim când o amestecăm cu afacerile. Relaţia dintre Biserică şi puterea politică poate să fie de asemenea coruptă dacă binele comun nu este singurul punct de convergenţă.

– Pot să vă întreb dacă Biserica va avea în viitor femei Cardinali?

– Nu ştiu de unde a apărut ideea aceasta. Femeile în Biserică trebuie să fie preţuite, nu „clericalizate”. Cine se gândeşte la femei ca la Cardinali suferă puţin de clericalism.

– Cum merge operaţiunea de curăţenie la Institutul pentru Operele Religioase (IOR)?

– Comisiile de referinţă înregistrează progrese. Moneyval ne-a dat un raport pozitiv şi suntem pe calea cea bună. Cât priveşte viitorul IOR, vom mai vedea. „Banca centrală” a Vaticanului trebuie să fie APSA (Administraţia pentru Patrimoniul Sfântului Scaun). IOR a fost înfiinţat pentru a ajuta operele religioase, misiunile şi Bisericile sărace. Apoi a devenit ce este acum.

– V-aţi imaginat acum un an că veţi celebra Crăciunul 2013 în San Pietro?

– Categoric nu.

– V-aţi aşteptat să fiţi ales?

– Nu, nu m-am aşteptat. Nu mi-am pierdut niciodată pacea pe măsură ce creştea numărul de voturi. Am rămas calm. Iar acea pace este încă aici, cu mine, şi o consider un dar de la Domnul. Când scrutinul final s-a terminat, am fost dus în centrul Capelei Sixtine şi întrebat dacă accept. Am spus că accept şi că mi-am ales numele de Francisc. Doar atunci m-am îndepărtat. Am mers în camera alăturată să mă schimb. Apoi, chiar înainte să îmi fac apariţia publică, am îngenuncheat pentru câteva minute în Capela Paulină alături de Cardinalii Vallini şi Hummes.

Posted in Biserică, Interviu, Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *