Despre Crezul Apostolic (VIII)

Autor: pr. John Hardon
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Pocket Catholic Catechism

7. „De unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi”

Există o singură judecată finală pentru rasa umană. Prin Dumnezeu a fost creată la început lumea şi la El suntem hărăziţi să ne întoarcem în veşnicie. Ce poate fi mai puţin evident este faptul că acelaşi Dumnezeu Atotputernic s-a făcut om în persoana lui Cristos. Prin urmare, Isus Cristos are dreptul divin de a judeca lumea. Trebuie făcută însă deosebirea între judecata pe care Domnul o face pentru fiecare dintre noi în momentul morţii şi judecata familiei omeneşti, care va avea loc la sfârşitul lumii. Prima se numeşte judecata particulară, iar a doua – judecata universală. Ele nu înseamnă acelaşi lucru.

Judecata particulară

Judecata particulară a fiecărei persoane în momentul morţii va fi făcută de Isus Cristos. Aşa cum ne învaţă Biserica, imediat după moarte, destinul etern al fiecărui suflet în parte se hotărăşte prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Sufletele care părăsesc trupul în starea harului sfinţitor, dar au nevoie de purificare, sunt curăţate în purgatoriu. Sufletele care sunt perfect pure sunt de îndată primite în viziunea beatifică a Preasfintei Treimi. Sufletele decedaţilor care au păcate de moarte sunt trimise imediat la pedeapsa veşnică, a cărei intensitate depinde de gravitatea păcatului comis. Mărturiile biblice privind judecata particulară sunt în principal indirecte. Deşi nu există un pasaj din Biblie care să afirme în mod explicit această dogmă, există o serie de texte care vorbesc despre răsplata imediată după moarte. Sfânta Scriptură menţionează astfel implicit judecata particulară.

Astfel, Isus vorbeşte despre Lazăr şi despre bogat ca primindu-şi fiecare răsplata, respectiv pedeapsa, imediat după moarte. Tâlharului celui bun, Isus îi promite pe Calvar că sufletul lui, îndată ce îi va părăsi trupul, se va afla în starea celor fericiţi: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Luca 23,43). Sf. Paul tânjeşte să fie despărţit de trup, ca să poată fi prezent cu Domnul, înţelegând clar moartea ca fiind un câştig pentru el (Filipeni 1,21-23). Şi în Vechiul Testament se menţionează răsplata primită în ceasul morţii (Ecclesiastic 11,28-29).

Aceasta este şi învăţătura marilor părinţi ai Bisericii, ca Sf. Augustin şi Sf. Efrem. Ei vorbesc despre două „veniri de pe urmă ale lui Cristos”. Prima este în momentul morţii, iar a doua în ziua de pe urmă a întregii rase umane. Aşa cum relevă faptele martirilor din primele secole ale creştinismului şi liturgia, martirii erau convinşi de răsplata promptă pentru loialitatea faţă de Cristos. Această credinţă se vede în străvechea practică a cinstirii şi invocării sfinţilor, chiar şi a acelora care nu au fost martiri. Practica Bisericii de a canoniza sfinţi confirmă de fapt credinţa tradiţională în existenţa judecăţii particulare, din momentul în care părăsim timpul şi intrăm în eternitate.

Judecata universală

Puţine sunt adevărurile mai frecvent şi mai clar proclamate în Scripturi decât acela despre judecata universală. Profeţii din Vechiul Testament se referă la această judecată când vorbesc despre „Ziua Domnului” (Ioil 2,31; Isaia 2,12), atunci când toate naţiunile vor fi chemate să fie judecate de Domnul tuturor. În Noul Testament, cea de a doua venire a Domnului (Parusia), ca Judecător al Lumii, este întreţesută cu întregul mister al mântuirii. Cuvintele Domnului despre Ziua de Apoi ocupă în întregime capitolul 25 din Evanghelia Sf. Matei, formând de fapt introducerea la lunga istorisire a patimilor lui Isus din capitolul 26.

Cele două parabole. Capitolul 25 se deschide cu două parabole, despre cinci fecioare înţelepte şi cinci nechibzuite, şi despre stăpânul care pleacă în călătorie şi lasă celor trei slujitori o sumă diferită de bani, pe care să o folosească cu înţelepciune cât timp el lipseşte. În prima parabolă, fecioarele nechibzuite nu aduc suficient ulei pentru candelele lor cu care să îl întâmpine pe mire (Cristos). În momentul în care ajung totuşi la nuntă, găsesc uşa închisă. Mirele le spune: „Adevăr vă spun, nu vă cunosc”. Apoi Isus ne atrage atenţia : „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul” (Matei 25,1-13). În a doua parabolă, stăpânul (Cristos) se întoarce din călătorie şi le cere slujitorilor să dea socoteală de ceea ce au făcut cu banii. Cei care primiseră cinci şi respectiv doi talanţi i-au folosit cu înţelepciune şi au dobândit încă cinci, respectiv încă doi talanţi. Amândoi au fost lăudaţi de stăpân şi răsplătiţi cu generozitate. Dar cel care primise numai un talant l-a îngropat şi s-a scuzat pentru neîndeplinirea sarcinilor. El a fost aruncat afară, în întuneric. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Profeţie despre Ziua de Apoi. Anticipând profeţia despre judecata universală, Cristos anunţă distrugerea Ierusalimului (Matei 24,1-51). Logica acestei previziuni este clară. Aşa după cum Ierusalimul însuşi va fi distrus, la fel judecata finală a omenirii va avea loc cu siguranţă. Deosebit de instructive sunt detaliile pe care le oferă Isus despre modul în care va fi judecată lumea (capitolul 25): „Când va veni Fiul Omului în gloria Lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul Său de mărire”. Cine va fi judecat? „Şi se vor aduna înaintea Lui toate naţiunile, iar El îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga”.

Cum vom fi judecaţi ? Pe baza iubirii altruiste pe care am practicat-o: „Atunci regele va spune celor de la dreapta Sa: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la Mine'” (Matei 25,34-36). Atunci, cei mântuiţi Îl vor întreba pe Cristos când L-au slujit astfel, iar El le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii Mei cei mai mici, Mie mi-aţi făcut”.

Urmează apoi acelaşi dialog cu cei condamnaţi. Lor li se va spune: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui!” Ei vor fi condamnaţi pe aceleaşi criterii în baza cărora au fost mântuiţi primii. „Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, Mie nu mi-aţi făcut”. Profeţia despre judecata universală se încheie cu unul dintre cele mai importante versete din Biblie. Cristos spune că aceia care nu au practicat caritatea „vor merge în chinul veşnic”, iar cei care au venit în întâmpinarea nevoilor celorlalţi cu iubire altruistă, „cei drepţi”, vor merge ” în viaţa cea veşnică” (Matei 25,31-46). El foloseşte acelaşi cuvânt, „veşnic”, în limba greacă aionios, ca să descrie atât chinurile fără sfârşit ale iadului cât şi bucuria fără sfârşit a cerurilor.

8. „Cred în Duhul Sfânt”

Cea mai bună cale prin care putem înţelege ce dorim să spunem prin mărturisirea credinţei noastre în Sfântul Duh este aceea de a o compara cu credinţa noastră în Fiul lui Dumnezeu. În Dumnezeu există intelect şi voinţă, care corespund gândirii şi iubirii la fiinţele omeneşti. Sfânta Scriptură identifică gândirea lui Dumnezeu cu Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum spune Sf. Ioan: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1,1). “Astfel, aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu, tot aşa Iubirea lui Dumnezeu este Sfântul Duh” (Sf. Toma de Aquino. Expunere despre Crezul Apostolic, Art. 8). De aceea, atunci când cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, putem spunem că îl are pe Sfântul Duh. Sf. Paul ne spune că “Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5,5).

De-a lungul timpului, au existat unii care au avut ideea eronată că Duhul Sfânt este o simplă creatură. Ei considerau că Duhul Sfânt este inferior Tatălui şi Fiului şi că de fapt nu ar fi decât slujitorul lui Dumnezeu. Iată de ce, din cele mai vechi timpuri, Biserica a dedicat nu mai puţin de cinci articole în Crez referitoare la Sfântul Duh. Având în vedere importanţa acestui subiect, se cuvine să facem comparaţia între Sfântul Duh şi diferite tipuri de spirite create, despre care credem că există în lume credem, şi să vedem cum anume Sfântul Duh este unic, ca a Treia Persoană a Preasfintei Treimi.

Mai întâi de toate, sunt acele spirite create care sunt îngerii. Ei sunt cu toţii „duhuri care slujesc” (Evrei 1,14). Dar Sfântul Duh nu este asemenea spiritului creat al îngerilor: Sfântul Duh este divin. Sf. Evanghelist Ioan spune: “Dumnezeu este Duh” (Ioan 4,24), iar Sf. Paul: “Domnul este Duhul şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate” (2Corinteni 3,17). Acesta este motivul pentru care atunci când ne este dat Sfântul Duh, suntem în stare să îl iubim pe Dumnezeu în deplină libertate şi atât de mult încât să ne sacrificăm de bună voie iubirea egoistă faţă de lume. Credinţa noastră în Sfântul Duh este credinţa că Dumnezeu, care este Iubire, ne poate împărtăşi ceva din Iubirea Sa divină.

Există, de asemenea, spirite create care sunt sufletele omeneşti. Sufletele noastre dau viaţă naturală trupurilor noastre. Acestea au fost create nemijlocit de Dumnezeu din nimic în momentul concepţiei noastre şi infuzate în trupurile noastre din prima clipă a existenţei umane în pântecele mamei. La fel însă cum aceste spirite create dau viaţă naturală trupurilor noastre, tot astfel Duhul Sfânt conferit la Botez dă viaţă supranaturală sufletelor noastre. Duhul Sfânt este Harul Necreat care, locuind în sufletele noastre, ne dă harul sfinţitor, pe care Biserica îl numeşte sufletul sufletului. A treia Persoană care sălăşluieşte în sufletele noastre este Dătătorul de viaţă despre care Isus spune că rămâne în noi, dacă vom crede în cuvintele Mântuitorului (Ioan 6,63).

Dacă ne vom întreba cine este exact Sfântul Duh, trebuie să răspundem că El este de aceeaşi substanţă cu Tatăl şi cu Fiul. Aşa cum Fiul este Înţelepciunea sau Cuvântului lui Dumnezeu, la fel Sfântul Duh este Iubirea Tatălui şi a Fiului. Prin urmare, El purcede de la amândoi. După cum Înţelepciunea lui Dumnezeu este de aceeaşi substanţă cu Tatăl, la fel Iubirea Domnului este una în substanţă cu Tatăl şi cu Fiul. În Crezul Niceno-Constantinopolitan spunem: “Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Această expresie, “şi de la Fiul”, în limba latină este Filioque, şi a făcut istorie în doctrină. A fost inserată cu acord papal pentru a contracara erezia arianismului. Filioque a constituit unul dintre principalele motive de opoziţie între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romei.

Dată fiind egalitatea perfectă a Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul, El trebuie să fie adorat în mod egal cu Prima şi a Doua Persoană a Treimii. Iată de ce citim în Evanghelia Sf. Ioan că “adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în Duh şi Adevăr” (Ioan 4,23). Isus însuşi le spune discipolilor: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Cele Trei Persoane ale Treimii au un singur Nume divin, fiindcă au o singură natură divină. De aceea, Crezul Niceno-Constantinopolitan adaugă privitor la Duhul Sfânt afirmaţia: “… care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit…”

Sfânta Scriptură ne învaţă că Duhul Sfânt este egal cu Dumnezeu. Ştim că vechii profeţi au vorbit în numele lui Dumnezeu. Sf. Petru ne spune că “oamenii, conduşi de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu” (2Petru 1,21). De aceea Crezul Niceno-Constantinopolitan adaugă expresia “şi a grăit prin prooroci”, referindu-se la Duhul Sfânt. De asemenea, certându-l pe Anania, care reţinuse prin înşelăciune o parte din preţul ogorului pe care îl vânduse, în loc să îl dea comunităţii creştine, Sf. Petru îl întreabă: “Anania, de ce ţi-a umplut Satana inima ca să-l minţi pe Duhul Sfânt şi să reţii din preţul ogorului?… Nu pe oameni i-ai minţit, ci pe Dumnezeu” (Fapte 5,3.5).

Religia noastră catolică abundă în mărturisiri de credinţă care dezvăluie influenţa Sfântului Duh în vieţile noastre. Vorbim despre darurile Sfântului Duh ca fiind instincte sau impulsuri supranaturale care ne determină să punem în practică virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii. Iar roadele Sfântului Duh ne dăruiesc satisfacţia supranaturală profundă izvorând din împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Biserica identifică însă şi alte căi prin care Duhul Sfânt pătrunde în vieţile noastre. El ne curăţă sufletele de păcate. Aceasta decurge logic din faptul că Acela care ne-a creat sufletele este Cel care le şi poate vindeca. Deoarece prin iubirea lui Dumnezeu a fost creat sufletul omului, aceeaşi Iubire, care este Sfântul Duh, îl aşează din nou în iubirea Sa divină.

Sfântul Duh ne luminează minţile. Tot ceea cunoaştem prin credinţă, am primit prin puterea Duhului. Aceasta este semnificaţia cuvintelor lui Isus când l-a promis pe “Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care îl va trimite Tatăl în numele Meu, (care) vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus Eu” (Ioan 14,26). Cristos a fost primul Mângâietor, care a revelat misterele lui Dumnezeu. Sfântul Duh este al doilea Mângâietor, care ne face capabili să înţelegem ceea ce ne-a revelat Isus.

Duhul Sfânt, cu harul Său, ne face capabili să respectăm poruncile divine. Aşa cum a spus Dumnezeu în Vechiul Testament: “Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele” (Ezechiel 36,27). Fără puterea Sfântului Duh, trimisă prin Cristos, nu am putea să împlinim cerinţele omeneşte imposibile ale Mântuitorului adresate celor care îl urmează. În Duminica Rusaliilor, Duhul Sfânt a pogorât asupra apostolilor în forma unor limbi de foc. Acesta a fost semnul vizibil a ceea ce primiseră în lăuntrul lor, adică lumina pentru a accepta învăţătura lui Isus şi tăria de a-l mărturisi, chiar şi cu preţul vieţii.