„Tripticul” Papei Ioan Paul al II-lea despre persoana umană (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Charles Dern
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Avem veşti bune! Bogata învăţătură a Papei Ioan Paul al II-lea despre Teologia trupului începe să intre în seminarii, în cursurile universitare de teologie şi în seminariile de specialitate. În ciuda acestor veşti bune, însă, mulţi dintre preoţi, diaconi şi persoane consacrate şi-au făcut studiile înainte ca viziunea din Teologia trupului să fie integrată în diferite seminarii şi programe monastice. La aceasta se adaugă şi faptul că Teologia trupului a fost prezentată iniţial sub forma unei serii de discursuri, complicând într-un fel ceea ce defunctul Pontif a dorit să comunice. Situaţia este nefericită (dar nu insurmontabilă), fiindcă Teologia trupului reprezintă în esenţă o serie de reflecţii asupra pasajelor Sfintei Scripturi, dintre care multe apar în ciclurile de lecturi duminicale. Dat fiind faptul că majoritatea laicilor adulţi primesc destul de puţină instruire – doar prin predicile duminicale -, există riscul ca ei să rateze perspectiva profundă care contracarează viziunea utilitaristă asupra persoanei umane precum şi înţelegerea greşită a căsătoriei, care îşi fac tot mai mult loc în societatea contemporană.

Papa Ioan Paul al II-lea a început elaborarea Teologiei trupului sub forma unui proiect de carte încă de la începutul anilor 1970, pe când era Cardinalul Karol Wojtyła. În calitate de filosof, Wojtyła era preocupat în special de întrebarea filozofică despre ce înseamnă a fi o persoană umană. Karol Wojtyła publicase mai multe articole şi două cărţi asupra acestui subiect. Astfel, în lucrarea sa „Iubire şi responsabilitate” (1960), a examinat natura iubirii umane şi, implicit, a iubirii divine, şi a ajuns la concluzia că însăşi esenţa iubirii include atât comuniunea (dăruirea de sine către celălalt, aşa cum apare în Preasfânta Treime) cât şi creativitatea (revărsarea a ceva nou din această comuniune, precum revărsarea iubirea lui Dumnezeu în creaţie). Ca răspuns la viziunea dualistă asupra persoanei (separarea minţii şi a trupului) emisă iniţial de René Descartes, Karol Wojtyła susţine în cea de a doua carte, „Persoană şi act” (1969), că persoanele acţionează ca fiinţe integrate, unificate.

Acest articol se concentrează asupra primei părţi a Teologiei trupului a Papei Ioan Paul al II-lea, care lărgeşte viziunea asupra umanităţii de la această viaţă (omul istoric) la ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru om înainte de cădere (omul originar), precum şi la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care îl iubesc (omul escatologic). Cele trei reflecţii sunt asemănătoare unui „Triptic” – o pictură pe trei panouri ataşate, în care este absolut necesar să fie văzute toate cele trei secţiuni pentru a înţelege întreaga pictură. Aceasta vine în contradicţie cu ştiinţele care tind să analizeze persoana numai sub o singură dimensiune (de exemplu, biologia) şi curentele filosofice contemporane care iau în considerare numai viaţa aceasta (de exemplu, existenţialismul), abordări care oferă ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit o „antropologie inadecvată” a persoanei umane.

Omul originar

Reflecţiile privind „omul originar” din studiul teologic al Papei Ioan Paul al II-lea asupra fiinţei umane încep cu examinarea pasajului din Evanghelia lui Matei 19,3-8, când fariseii îl întreabă pe Isus dacă este permis sau nu divorţul. Cristos răspunde că divorţul nu a făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu pentru bărbat şi femeie. În sprijinul afirmaţiei sale aduce două argumente semnificative: în primul rând, menţionează pasajele cheie din cele două relatări ale Creaţiei din Geneză (Creatorul „i-a făcut bărbat şi femeie” şi „cei doi vor fi un singur trup”); în al doilea rând, Isus îşi începe şi îşi sfârşeşte răspunsul către farisei referindu-se la „începuturi”. El afirmă astfel că a existat un timp („la început”) când oamenii nu aveau nevoie de divorţ, exact aşa cum intenţionase Creatorul. Prin urmare, studiind omenirea în starea sa originară, aşa cum a fost în intenţia lui Dumnezeu, Papa Ioan Paul al II-lea descoperă că se poate înţelege mai profund ce anume înseamnă a fi persoană umană.

Solitudinea originară – subiectivitatea umană

Chiar dacă singurele „date” disponibile sunt cele două relatări ale Creaţiei din Geneză, Papa Ioan Paul al II-lea extrage de aici mai multe idei. Prima este că oamenii sunt cununa specială a creaţiei vizibile a lui Dumnezeu. Aceasta nu este o idee nouă, şi totuşi mulţi nu înţeleg suficient de profund de ce şi cum anume persoana umană este cu adevărat excepţională. Numai atunci vom înţelege de ce divorţul, actele sexuale în afara căsătoriei heterosexuale şi chiar contracepţia lezează intrinsec demnitatea fiecărei fiinţe umane.

Trăsătura cea mai importantă şi cea mai bine cunoscută care îi face speciali pe oameni, în raport cu restul creaţiei, este aceea că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui (Geneză 1,27). Chiar şi numai acest concept este suficient pentru a sta la baza demnităţii umane, dar în sprijinul său vin şi alte argumente. Papa Ioan Paul al II-lea afirma că poziţia unică a omenirii este subliniată în continuare de faptul că omul a fost pus deoparte în ciclul creaţiei: „dimpotrivă, omul nu a fost creat în conformitate cu succesiunea naturală, ci Creatorul pare să se oprească (în Geneză 1,27) înainte de a-l chema la existenţă, ca şi cum ar fi intrat în Sine însuşi pentru a lua o decizie…”

Imediat după crearea bărbatului şi a femeii, Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a poruncit să se înmulţească, să lucreze pământul şi să stăpânească asupra tuturor plantelor şi animalelor. Aceste porunci diferenţiază mai mult omenirea de restul creaţiei: „Chiar în lumina primelor fraze ale Bibliei, omul nu poate fi nici înţeles şi nici explicat în toată profunzimea sa folosind categorii luate din ‘lume'”. Profunzimea pe care o descrie aici Papa Ioan Paul al II-lea este „subiectivitatea” (statutul de a fi persoană) fiinţelor umane. Cu alte cuvinte, fiinţele umane împărtăşesc materialitatea cu „lumea”, în alcătuirea şi în structura lor fizică generală, dar ele nu sunt simple obiecte de folosinţă (chiar şi de folosinţă responsabilă) şi astfel au dreptul inerent la demnitate şi respect: fiinţele umane trebuie întotdeauna tratate cu iubire.

A doua relatare a creaţiei (Geneză 2,4b ş.u.) susţine mai departe „subiectivitatea” umană, fiindcă numai omul: 1) primeşte direct de la Domnul „suflare de viaţă”; 2) primeşte în grijă Grădina Edenului; şi 3) primeşte porunca morală să nu mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Moartea este rezultatul consumului acestui fruct. Papa Ioan Paul al II-lea menţionează că moartea este „antiteza radicală a tot cu ceea ce omul fusese înzestrat„. Cu alte cuvinte, înainte de cădere („la început”), toată creaţia este încă perfect „bună” sau „plină de viaţă”, aşa cum a fost în intenţia lui Dumnezeu. Nu exista moartea, cu atât mai puţin experienţa morţii. Dar numai omul, datorită statutului său de persoană, are capacitatea de a înţelege întrucâtva această consecinţă.

Unitatea originară – comuniunea persoanelor

A doua intuiţie este că oamenii pot şi au nevoie să fie în comuniune cu ceilalţi. Aceasta este o trăsătură definitorie a statutului de persoană. Este semnificativ faptul că Dumnezeu însuşi spune: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneză 2,18). Papa Ioan Paul al II-lea numeşte starea omului, înainte de crearea femeii, „solitudine originară”, care este o calitate unică pentru subiecţii care pot spune: „eu”. Ca un prim remediu pentru solitudinea omului, Dumnezeu creează diferite animale, spunându-i omului să le dea un nume. Procedând în consecinţă, omul se deosebeşte iarăşi de ele, ca fiind o creatură total diferită. Fiindcă omul ocupă pur şi simplu un cu totul alt plan de existenţă faţă de animale, aşa cum spune Geneza 2,20: „Dar omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui”.

Atunci Domnul l-a cufundat pe om într-un „somn adânc” sau „toropeală”. Papa Ioan Paul al II-lea consideră că versetul din Geneză 2,21 înseamnă mai mult decât un simplu somn, „ci o întoarcere specifică la nefiinţă… pentru ca omul solitar să poată, prin iniţiativa creatoare a lui Dumnezeu, să renască din acel moment în dubla sa unitate, ca bărbat şi femeie”. La trezire, bărbatul recunoaşte imediat că femeia este „un ajutor asemeni sieşi”. El poate relaţiona cu ea într-un mod cu totul unic, care nu se aseamănă cu raportarea la nici o altă creatură. Papa Ioan Paul al II-lea numeşte recunoaşterea de către bărbat a posibilităţii de communio cu femeia ca fiind „unitatea originară”. (Papa Ioan Paul al II-lea remarcă de asemenea că bucuria evidentă din cuvintele: „Aceasta, în sfârşit…” demonstrează în continuare „subiectivitatea” bărbatului şi, prin extensie, a femeii, dat fiind faptul că bucuria este o emoţie proprie numai persoanelor.)

Revenind la dialogul între Isus şi farisei din Matei 19, este foarte semnificativ faptul că Isus însuşi citează următorul verset din Geneză 2,24: „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup„. Nu numai simpla complementaritate fizică a bărbatului şi femeii este aceea care îi face pe cei doi să devină „un singur trup”, fiindcă şi animalele exprimă aceeaşi complementaritate, ci complementaritatea fizică asociată cu statutul de persoană al omului face posibilă căsătoria între bărbat şi femeie. Ei se angajează astfel nu numai într-un act fizic, ci într-un act personal, într-o communio personarum, sau comuniune de persoane. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, „communio înseamnă mai mult (decât ‘comunitate’) şi cu o mai mare precizie, fiindcă indică în mod precis ‘ajutorul’ care rezultă într-un anume fel din însuşi faptul de a exista ca persoană ‘lângă’ o persoană„.

Această unitate este şi mai profund semnificativă dacă privim la relaţia noastră cu Dumnezeu. Ştim că oamenii sunt deja chipul lui Dumnezeu în virtutea statutului lor individual de persoană, dar ne reamintim că Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca fiind Treime; aceasta înseamnă că Dumnezeu însuşi este propria Sa communio personarum (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). În felul acesta, „omul a devenit imaginea lui Dumnezeu nu numai prin umanitatea sa, ci şi prin comuniunea persoanelor… El este, de fapt, ‘de la început’…, în esenţă, imaginea unei comuniuni divine misterioase a Persoanelor… Acesta… constituie poate cel mai profund aspect teologic din orice s-ar putea spune despre om”. Această idee are o semnificaţie profundă pentru iubirea în căsătorie.

Sf. Ioan al Crucii (despre care Karol Wojtyła şi-a scris disertaţia în teologie) descrie iubirea ca un ciclu de dăruire de sine între persoane. În 1Ioan 4,8, se spune că Dumnezeu este Iubire şi, prin urmare, putem considera Treimea – eterna şi infinita dăruire de sine a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh unul către celălalt – ca paradigma iubirii faţă de un altul. Înţelegem de asemenea că dacă oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu, atunci, prin căsătorie, bărbatul şi femeia pot să se apropie cel mai mult de iubirea din interiorul Treimii, fiindcă în căsătorie bărbatul şi femeia împlinesc intenţia Creatorului de a deveni „un singur trup” devenind unul pentru celălalt dăruirea completă şi totală de sine.

De aici rezultă şi faptul că darul complet şi total trup şi suflet este posibil numai în cadrul unei căsătorii monogame heterosexuale. Alte „uniuni” (de exemplu poligamia, poliandria şi cuplurile homosexuale) contravin intenţiei Creatorului. Actul conjugal fără contraceptive este întruchiparea cea mai completă posibil a communio personarum. Numai acest act permite posibilitatea dăruirii totale de sine şi a receptivităţii totale, incluzând potenţialul de a deveni părinte prin propriul soţ / propria soţie. Se poate vedea aşadar de ce atunci când există o căsătorie adevărată, divorţul se opune inerent planului Creatorului. Dăruirea de sine în căsătorie se extinde, desigur, mult dincolo de actul conjugal şi iubirea adevărată există în interiorul legământului căsătoriei, când fiecare promite dăruirea totală de sine celuilalt „până la moarte”. A divorţa aşadar de soţ/soţie înseamnă a rupe acest legământ, tratând soţul/soţia, precum şi legământul, ca fiind ceva de care omul se poate folosi un timp, după dorinţă.

Goliciunea originară şi pudoarea originară

Învăţătura împotriva divorţului poate fi foarte dificil de aplicat în practică în societatea contemporană. Sub aspect teologic, această dificultate se datorează în parte păcatului originar, care separă omul stării „originare” de omul aflat în starea „istorică” prezentă. În Geneză 2,25 („Amândoi, bărbatul şi femeia, erau goi, dar nu se ruşinau unul de altul”) se dezvăluie un alt motiv important pentru care divorţul nu exista „la început”. Papa Ioan Paul al II-lea oferă următoarele explicaţii: „În Geneză 2,25 se vorbeşte cu siguranţă despre ceva extraordinar, care se află dincolo de limitele pudorii cunoscute prin experienţa umană, ceva hotărâtor pentru deplina comunicare interpersonală… Într-o astfel de relaţie, afirmaţia ‘nu se ruşinau’ poate să însemne numai… profunzimea originară în afirmarea a ceea ce este inerent persoanei… Acestei plenitudini a percepţiei „exterioare”, exprimate prin goliciunea fizică, îi corespunde plenitudinea „interioară” a viziunii omului în Dumnezeu, făcut după chipul Creatorului.

Cu alte cuvinte, Creatorul a intenţionat ca fiecare dintre noi să îl vadă pe celălalt aşa cum ne vede El însuşi; mai precis, soţii au menirea să se „cunoască” unul pe celălalt ca persoană totală: trup şi spirit. Înainte de cădere, nu exista nici o fisură între ceea ce putea fi cunoscut despre persoană prin simţuri şi spiritul său „ascuns” în lăuntru. După cădere, bărbatul şi femeia au înţeles deodată că sunt goi. Cuvintele din Geneză 3,7 „dezvăluie o anumită fractură constitutivă în lăuntrul persoanei, o ruptură, să spunem aşa, a unităţii spirituale şi somatice originare a omului„. Papa Ioan Paul al II-lea a numit această experienţă „pudoarea originară”, atribut uman care se menţine în starea noastră istorică prezentă. Căderea a făcut dificil ca oamenii să vadă totalitatea celorlalte persoane, şi această dificultate se vede cel mai acut în relaţiile adeseori distruse dintre bărbaţi şi femei.

Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *