Un apel pentru angajarea reală în formarea în credinţă a adulţilor

Print Friendly, PDF & Email

Autor: R. Thomas Richard
Traducere: Radu Capan
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Trebuie să ne trezim. Trebuie să ne punem în mişcare şi să facem ceea ce Isus a trimis Biserica să facă: „Faceţi discipoli”. Această chemare la a face discipoli trebuie să înceapă din parohii.

Cum s-a ajuns la starea de astăzi?

Parohiile trebuie să facă discipoli

Parohiile trebuie să facă discipoli

Dacă populaţia dintr-un anumit oraş ar începe să se îmbolnăvească grav – tot mai mulţi cetăţeni, de la un capăt la altul al oraşului, devenind tot mai slabi, mai inactivi şi în cele din urmă „legume” – ne-am aştepta ca mai marii oraşului să reacţioneze, alarmaţi pe măsură. Ne-am aştepta la comisii şi comitete, la întâlniri şi studii, anchete şi planuri de acţiune, toate cât mai rapid posibil. Ne-am aştepta ca întreg oraşul să se preocupe în mod activ şi să fie dornic să se implice cu orice ar fi necesar, pentru a elimina plaga.

Cu siguranţă, nu sunt singura persoană care observă ce se întâmplă în societatea noastră, în întreaga cultură occidentală. O plagă perfidă ne loveşte cu insistenţă şi cu efect mortal asupra multor cetăţeni, cu rezultate cu adevărat îngrijorătoare până acum, ameninţări şi mai cumplite plutind la orizontul zilelor şi anilor următori. Plaga, aşa după cum probabil aţi ghicit deja, are multe simptoame îngrijorătoare:

  1. Din multe motive practice, ateismul;
  2. În multe practici actuale, relativismul moral sau pur şi simplu lipsa de moralitate;
  3. În probleme ce ţin de legea morală naturală şi de conştiinţă, o tot mai mare desensibilizare – o apatie morală;
  4. În ceea ce ţine de binele fundamental al omului, de relaţiile sociale şi de solidaritate, o tot mai mare dezumanizare şi răceală.

Vedem toate acestea în fuga voluntară de viaţa reală în realitatea virtuală lipsită de raţiune numită „divertisment”: în jocuri video; în pornografie; în crime, violenţe şi drame inumane; în ţipetele, desfrâul şi violenţa muzicii la modă; în banalitatea şi superficialitatea a ceea ce numim comedie; şi în parodiile jignitoare şi tragice la adresa vieţii de familie. Victimele acestei plăgi par să îşi fi pierdut umanitatea, arătând o preferinţă îngrijorătoare pentru ceea ce nu se poate numi decât o renunţare la demnitatea lor umană.

Sfântul Paul nu privea în viitor când scria următoarele cuvinte, ci descria lumea din vremea sa, de acum două mii de ani: „De fapt […] ei nu se pot scuza. Căci, deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat. Pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit şi au înlocuit gloria Dumnezeului nepieritor cu imitaţia chipului omului pieritor, al păsărilor, al patrupedelor şi al reptilelor. De aceea i-a lăsat Dumnezeu pradă necurăţiei, în voia poftelor inimii lor, aşa încât îşi necinstesc singuri trupurile. Aceştia au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună: au cinstit şi au adus cult creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci. Amin!” (Romani 1, 20-25).

Sfântul Paul scria despre o lume pre-creştină, responsabilă în faţa lui Dumnezeu datorită legii morale naturale pe care El i-a dat-o. Noi însă asistăm la degradare şi decăderea unei lumi care îl cunoaşte pe Cristos şi Evanghelia Sa! Vedem o respingere culturală nu doar a legii morale naturale ci şi a legii morale revelate divin. Cât de întunecare sunt aceste vremuri! Nu scriu aceste rânduri doar ca să deplâng vremurile actuale, ci ca să provoc, cu voce tare, răspunsul nostru de creştini catolici trimişi să evanghelizeze lumea. Cine pe cine evanghelizează? Dacă aruncăm o privire atentă împrejur ne dăm seama că lucrurile nu merg în direcţia bună. Noi pierdem teren, în timp ce răul avansează. Categoric nu ne îndreptăm spre un final fericit.

Catehismul spune cu spirit profetic: „Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti, în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea Lui (cf. Ap 19,1-9). Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii (cf. Ap 13,8) conform unui progres ascendent, ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului (cf. Ap 20,7-10), care o va face pe Mireasa Lui să coboare din Cer (cf. Ap 21,2-4). Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi (cf. Ap 20,12), după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare (cf. 2Pt 3,12-13).”

Biserica nu trebuie să cedeze lumea sau să o predea „revoltei răului”. Biserica a fost trimisă „să facă discipoli”. Biserica pare însă moleşită – asemenea discipolilor care moţăiau în timp ce Isus se ruga în agonie în grădină – incapabilă să citească semnele timpului. Ca Biserică, abia reuşim să ni-i evanghelizăm pe cei care sunt ai noştri, în ciuda îndemnurilor înflăcărate ale Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea şi apoi ale Papei Benedict al XVI-lea, pentru o „nouă evanghelizare”. Vedem prea puţin zel în această direcţie. Constatăm în schimb o amorţeală, o lipsă de entuziasm, o continuă concentrare pe interesele parohiale locale, fără a răspunde la nevoile disperate ale lumii din afara parohiei.

Există totuşi o lume în afara parohiei. O lume care îşi pierde moralitatea, cultura, sensibilitatea umană, demnitatea umană. Este o lume a ateismului practic, pierdută în relativism moral, îmbătată de dependenţa sexuală şi de materialism, pierdută în pustiu, fără adevăr sau iubire. Iar în cadrul parohiei ce facem? Ce vizează întâlnirile noastre periodice şi ce realizăm cu ele?

Ce trebuie să facem?

Trebuie să ne trezim. Trebuie să ne punem în mişcare şi să facem ceea ce Isus a trimis Biserica să facă: „Faceţi discipoli”. Această chemare la a face discipoli trebuie să înceapă din parohii. Nu putem să dăm ceva ce nu avem; nu avem formarea solidă în credinţa pe care ne-a lăsat-o Isus. Ne lipsesc abilitatea şi zelul necesare pentru a o articula. Trebuie să luăm foarte în serios nevoia de formare a adulţilor. Trebuie să oferim adulţilor formare în credinţă de dragul căsătoriilor şi familiilor noastre – ameninţate de avansul culturii morţii – şi de dragul lui Isus, care ne trimite să evanghelizăm lumea. Avem învăţăturile şi preocupările Bisericii „pe hârtie”. Ne lipseşte doar implementarea, punerea în practică.

Importanţa crucială a formării adulţilor

Biserica a strâns multe documente, studii, îndemnuri şi recomandări privitoare la importanţa formării specifice a adulţilor în credinţă. Un astfel de document este „Cateheza adulţilor în comunitatea creştină”, din 1998. Printre altele, documentul spune: „Trebuie să admitem că în diferite comunităţi, formarea adulţilor a fost tratată superficial, sau în conexiune cu anumite evenimente, nu de puţine ori într-un mod infantil. Pentru că uneori lipseau mijloacele externe sau tradiţionale, s-a creat un grav dezechilibru, cateheza dedicând o atenţie considerabilă copiilor, ceea ce nu s-a întâmplat privitor la tineri şi adulţi” (nr. 21 – se găseşte în articolul din Lumea Catholica „Motivaţii pentru cateheza adulţilor”, din aprilie 2012).

Acest dezechilibru este foarte răspândit şi comun. Nu rareori găsim parohii fără nici un program de formare a adulţilor, dincolo de ceea ce primesc ei prin predicile duminicale. Aproape peste tot grija catehetică se îndreaptă spre copii, excepţie fiind grupurile de adulţi din RCIA (programul de iniţiere creştină a adulţilor – adică a adulţilor care se pregătesc să primească Sacramentele iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia – n.tr.). Impactul RCIA în parohii, per ansamblu, este însă mic. Iar predica duminicală este un instrument solitar nepotrivit pentru o cateheză sistematică şi substanţială.

Documentul amintit continuă: „Pe scurt, pentru ca Vestea Bună despre Împărăţie să pătrundă în toate straturile familiei umane, este crucial ca fiecare creştin să joace un rol activ în venirea Împărăţiei. Munca fiecăruia va fi coordonată cu contribuţia altora şi complementară acesteia, fiecare după nivelul de responsabilitate pe care îl are. Toate acestea cer desigur ca adulţii să joace un rol prim. De aceea, nu este doar legitim ci şi necesar să se recunoască faptul că o comunitate creştină deplină poate să existe doar când are loc o cateheză sistematică a tuturor membrilor ei şi când cateheza efectivă şi bine dezvoltată a adulţilor este sarcina centrală a angajamentului catehetic” (nr. 25).

Merită subliniat faptul că este necesară existenţa unei cateheze sistematice în parohii, iar aceasta cere „o cateheză efectivă şi bine dezvoltată a adulţilor” ca „sarcina centrală” a activităţii catehetice. Directoriul General pentru Cateheză, din 1997, citind un document mai vechi, susţine: „Cateheza adulţilor, adresându-se unor persoane capabile de adeziune pe deplin responsabilă, trebuie considerată forma de cateheză privilegiată, faţă de care toate celelalte – fără a fi mai puţin necesare – sunt, într-un fel, subordonate” (nr. 59).

Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, în Catechesi Tradendae, a vorbit despre nevoile catehetice ale tuturor catolicilor, înglobându-ne pe toţi în dreptul şi datoria universală la catehizare: „Trebuie repetat că nimeni în Biserica lui Isus Cristos nu trebuie să se simtă dispensat de primirea catehezei. Este cazul tinerilor seminarişti, al tinerilor călugări, ca şi al celor care sunt chemaţi la datoria de păstori şi de cateheţi; ei îşi vor îndeplini cu atât mai bine misiunea cu cât vor şti să se aşeze cu umilinţă sub şcoala Bisericii, marea catehetă şi în acelaşi timp marea catehizată” (nr. 45). A implementa un astfel de program catehetic parohial, a avea o cateheză a adulţilor ca „formă privilegiată” spre care se orientează celelalte iniţiative catehetice, a face din cateheza adulţilor „sarcina centrală” ar fi o schimbare cu adevărat revoluţionară.

Conţinutul programului

Sfânta Scriptură şi Catehismul Bisericii Catolice (sau mai recent Compendiu) trebuie să fie temeliile pentru un program pentru adulţi. Ambele sunt esenţiale. Ambele trebuie să fie oferite şi să fie accesibile cât mai multor adulţi din parohie. Pe lângă cele două componente esenţiale ale programului tocmai amintite, multe alte teme pot să intre într-o programă de formare în credinţă. Se poate dedica o întâlnire sau o serie de întâlniri unor teme de o deosebită relevanţă precum:

  1. Viaţa catolică de familie;
  2. A creşte în rugăciune;
  3. Etica catolică despre sexualitate;
  4. Etica catolică în probleme de medicină;
  5. Provocarea islamismului;
  6. Doctrina socială catolică;
  7. Educarea catolică a copiilor;
  8. Căsătoriile mixte şi ecumenismul catolic;
  9. Planificarea familială naturală în căsniciile catolice;
  10. Şi alte probleme actuale.

Atât pentru cele două componente esenţiale, cât şi pentru celelalte teme expuse mai sus, cateheţii trebuie desigur aleşi cu mare grijă. Cateheţii din programele pentru adulţi trebuie nu doar să fie competenţi în domeniu ci şi să fie catolici practicanţi, integri în trăirea credinţei lor. Trebuie să aibă acele aptitudini cerute de predarea unui mediu adult, pentru a răspunde provocărilor şi obiectivelor specifice catehezei adulţilor.

Integrarea în viaţa parohială

Cateheza adulţilor este important să existe şi să fie disponibilă pentru cât mai mulţi dintre credincioşii din parohie. Programul pentru adulţi, cu alte cuvinte, trebuie să fie integrat în calendarul parohial şi în orarul săptămânal, astfel încât să fie cu adevărat accesibil cât mai multor credincioşi. Fiind „sarcina centrală” a misiunii catehetice, trebuie să ocupe un loc după măsura importanţei lui, şi nu ca un supliment oarecare. Calendarul şi orarul parohial vor trebui probabil revăzute pentru ca să reflecte importanţa cuvenită catehezei adulţilor, iar priorităţile de până atunci probabil vor trebui reevaluate în lumina acestei „sarcini centrale”. O astfel de revizuire ar putea necesita reeducarea unora dintre liderii parohiali. Desigur, trebuie făcută cu grijă şi delicateţe, dar pentru ca parohia să îşi îndeplinească responsabilităţile, ea trebuie să facă aceste corecturi şi restructurări ale calendarului şi orarului actual, dacă el limitează sau descurajează accesul la cateheza adulţilor.

Sprijinul şi implicarea parohială

Sprijinul activ, coordonarea şi implicarea parohului, sau cel puţin a unui preot din parohie, sunt foarte importante. Dacă păstorul nu oferă un sprijin adevărat, sincer şi continuu catehezei adulţilor, şansele unui succes pentru acest program sunt mici. Sprijinul pastoral poate include susţinerea personală de către preot a formării adulţilor; anunţarea la Liturghie a ofertelor de program; participarea personală la unele întâlniri, predând chiar el unele teme. Buletinul parohial trebuie să accentueze necesitatea formării permanente a adulţilor, această temă fiind integrată şi în predici.

Sprijinul parohului pentru fixarea programului este foarte important. Evident, condiţiile locale diferă de la caz la caz, dar orarul duminical trebuie să fie deschis pentru rearanjarea slujbelor, dacă este nevoie, de dragul formării adulţilor. De exemplu, în mai multe parohii, între cele mai frecventate două Liturghii a fost introdus un spaţiu de o oră pentru formarea adulţilor. Această formulă permite în mod convenabil adulţilor care participă la oricare dintre Liturghii să participe şi la întâlnirea de formare, cu un singur mers la parohie. În acelaşi timp se pot organiza şi cateheze pentru copii, poate chiar pe aceleaşi teme catehetice generale urmate de adulţi. Cel mai important este însă ca adulţii să aibă oportunitatea şi posibilitatea de formare în credinţă. Cu sprijinul păstorilor lor, aceste lucru este posibil.

Parohul poate să încurajeze sau chiar să ceară participarea la întâlnirile de cateheză pentru adulţi, de exemplu cuplurilor care se pregătesc pentru Căsătorie; cuplurilor care cer pentru copiii lor Botezul sau Mirul; sau membrilor consiliului parohial, altor laici implicaţi în viaţa parohiei. Parohul îi poate ajuta pe toţi liderii şi personalul din parohie să înţeleagă importanţa propriei lor formării continue şi a participării la programele pentru adulţi, ajutând astfel la extinderea formării la toate grupurile din parohie.

Nu doar preoţii, ci şi diaconii şi laicii implicaţi în parohie pot să dea tonul: „Suntem o parohie de discipoli în creştere. Tratăm în mod serios şi personal formarea adulţilor!” Prin exemplul lor personal şi încurajându-i pe ceilalţi membri ai grupurilor parohiale din care fac parte, ei pot să creeze atmosfera care să încurajeze participarea la programele de cateheză pentru adulţi. În acest fel, acceptarea şi participarea la formarea pentru adulţi poate să cuprindă treptat întreaga parohie.

Concluzia

Formarea adulţilor este crucială pentru misiunea Bisericii şi a parohiei locale. Biserica „există pentru a evangheliza”, spunea Papa Paul al VI-lea (Evangelii Nuntiandi, nr. 14). Pentru a porni această misiune în vremurile noastre, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a chemat la noua evanghelizare: „De nenumărate ori am repetat în aceşti ultimi ani apelul la o nouă evanghelizare. Îl reiau acum, mai ales pentru a arăta că trebuie să reînvie în noi elanul de la începuturi, lăsându-ne pătrunşi de ardoarea predicării apostolice care a urmat după Rusalii. Trebuie să reînnoim în noi sentimentul înflăcărat al lui Paul, care exclama: ‘Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!’ (1Cor 9,16). Această pasiune nu va înceta să trezească în Biserică un nou spirit misionar, care nu va fi rezervat unui grup de ‘specialişti’, ci va trebui să angajeze responsabilitatea tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Cel care l-a întâlnit cu adevărat pe Cristos nu poate să îl păstreze pentru sine, trebuie să îl vestească” (Novo millennio ineunte, nr. 40).

În lumina acestei chemări la noua evanghelizare, care trebuie să înceapă în Biserică, între catolici, vedem că misiunea Bisericii ne cere să acordăm atenţie atât de importantei cateheze a adulţilor. Adulţii merită o cateheză pentru adulţi, o ocazie de întâlnire cu Cristos în Scriptură şi în învăţăturile pe care El le-a încredinţat Bisericii. Adulţii sunt chemaţi, conform vocaţiei lor laicale, să participe „deplin, conştient şi activ” (Sacrosanctum Concilium, nr. 14) la liturgia Bisericii. Ei sunt de asemenea chemaţi la o trăire deplină şi personală a acestei liturgii în lumea seculară. Nu putem să dăm lumii ceea ce nu avem în inimile noastre; nu putem da mărturie despre ceva ce nu înţelegem sau de-a dreptul nu cunoaştem. Nu putem să ne creştem copiii într-o credinţă pe care nu o înţelegem şi nu o iubim. Nu putem să aducem lumină în această cultură întunecată dacă noi abia vedem. Trebuie să ne cunoaştem credinţa, crescând în înţelepciune şi în har de-a lungul întregii noastre vieţi.

Posted in Biserică.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *