Rugăciunea domnească (I)

Print Friendly, PDF & Email

Traducere: Radu Capan
Sursa: Pocket Catholic Catechism

Tatal nostru

Tatăl nostru…

Cea mai populară rugăciune este, de departe, Tatăl nostru. Un semn al popularităţii ei este numărul de colecţii poliglote ale Rugăciunii domneşti care au fost publicate în diferite perioade de timp, de la inventarea tiparului încoace. Deja în 1787, hispanicul Hervaz publica Pater Noster în trei sute şapte dialecte şi limbi, iar practica ediţiilor multilingve a continuat de atunci.

Rugăciunea domnească nu este însă doar cea mai populară rugăciune, ci şi cea mai importantă. Conform Sf. Augustin, „orice altceva am spune când ne rugăm, dacă ne rugăm cum ar trebui, spunem ceea ce deja este conţinut în Rugăciunea domnească” (Scrisoarea 121,12). Recitarea Rugăciunii domneşti s-a întreţesut în devoţiunea populară încă din vremea catacombelor. Este parte a Oficiului Divin şi a fost strâns asociată cu jertfa Sfintei Liturghii, până acolo încât unii consideră în mod greşit că fără recitarea rugăciunii Tatăl nostru nu ar exista consacrare validă a Preasfintei Euharistii.

Încă un gând: dacă această rugăciune este atât de populară şi de importantă, este oare şi model perfect pentru cum ar trebui să fie toate rugăciunile noastre? Da. Părinţii şi Doctorii Bisericii, unul după altul – de la Sf. Ciprian la Sf. Augustin, de la Sf. Tereza de Avila la Sf. Robert Bellarmine – nu au ezitat să spună că Rugăciunea domnească este modelul revelat divin pe care trebuie să meargă toate rugăciunile creştine.

O rugăciune foarte scurtă

Scurtimea rugăciunii „Tatăl nostru” este remarcabilă, dat fiind că numărul de cereri din ea cu greu ar fi putut fi mai mic, şi cu toate acestea mai cuprinzător. Valoarea specială a acestei scurtimi este aceea că poate fi uşor învăţată pe de rost. De la începuturile Bisericii, cei care se pregăteau pentru Botez trebuiau să ştie să recite pe de rost Rugăciunea domnească. Mai mult, scurtimea ne aminteşte că nu este nevoie de multă vorbărie atunci când ne rugăm. De ce nu? Deoarece vorbim cu Dumnezeu, care ştie ce avem nevoie înainte ca noi să îi cerem. Mai importantă este devoţiunea şi fervoarea spirituală cu care ne rugăm. Maeştrii de viaţă spirituală consideră rugăciunea Tatăl nostru o dovadă a înţelepciunii lui Cristos, care a condensat în câteva cuvinte toate dorinţele şi aspiraţiile inimii omului, în dialogul său intim cu Dumnezeu.

O rugăciune perfectă

Printre numeroşii sfinţi care au vorbit despre Rugăciunea domnească este şi Sf. Toma de Aquino, care explică de ce aceasta trebuie să constituie modelul perfect de rugăciune. Este rugăciunea pe care am învăţat-o de la Cristos însuşi. Este de fapt singura rugăciune pe care ne-a învăţat să o spunem. Şi a dat-o ca răspuns atunci când apostolii i-au cerut: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1). Ceea ce o face însă extraordinară este structura ei perfectă. Din moment ce rugăciunea exprimă dorinţele noastre, trebuie să ne rugăm doar pentru acele lucruri pe care se cuvine să le dorim.

Ceea ce cerem în rugăciunea Tatăl nostru de la Dumnezeu este tot ceea ce poate fi legitim dorit. Avem astfel nu doar un catalog de cereri ci şi, în special, un îndrumător pentru dorinţele noastre. Primul obiect al dorinţei noastre este ţelul nostru final; apoi mijloacele pentru a ajunge la acest ţel. Dar ţelul nostru este Dumnezeu, spre care afectivitatea noastră înclină în două moduri: a dori gloria lui Dumnezeu şi a dori să ne bucurăm de această glorie divină. Prima aparţine iubirii faţă de Dumnezeu însuşi; a doua iubirii faţă de noi înşine în Dumnezeu. Astfel, prima cerere, „sfinţească-se numele Tău”, cere gloria lui Dumnezeu, iar a doua, „vie împărăţia Ta”, cere ca noi să ne bucurăm de această glorie.

Mai mult, suntem orientaţi spre ţelul existenţei noastre fie de ceva care este esenţial, fie de ceva care este accidental ca mijloc de mântuire. Dar poate din nou să fie esenţial fie direct, după meritele câştigate datorită ascultării noastre faţă de Dumnezeu, şi în acest sens cerem: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”; fie doar instrumental, totuşi esenţial, deoarece ne ajută să merită cerul. Şi în acest sens spunem: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, fie că înţelegem prin aceasta pâinea sacramentală a Euharistiei, a cărei primire zilnică contribuie la mântuirea noastră, sau pâinea pentru trup, care reprezintă simbolic necesarul de hrană.

Suntem de asemenea orientaţi spre cer, accidental, prin eliminarea obstacolelor în calea fericirii: 1) păcatul, care exclude direct omul din împărăţia lui Dumnezeu; de aceea ne rugăm „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”; 2) ispita, care duce la păcat; de aici a şasea cerere „şi nu ne duce pe noi în ispită”; 3) relele lumii acesteia, consecinţă a păcatului, care fac prea grea povara vieţii; în consecinţă, ultima cerere spune „ci ne mântuieşte de cel rău” (Summa Theologica II, II, 83). Cu secole înainte de Sf. Toma, dar şi de atunci încoace, teologi şi mistici, exegeţi şi moralişti au scris mult şi profund, explicând cele şapte cereri din Rugăciunea domnească şi aplicând lecţiile ei la viaţa noastră de zi cu zi.

Cuvintele rugăciunii

Există două versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru în Evanghelii. Versiunea mai lungă se află în Evanghelia Sf. Marcu, unde este încadrată în Predica de pe Munte a lui Cristos. Domnul explică cum trebuie să ne rugăm, şi îşi avertizează discipolii să nu folosească multe cuvinte, asemenea neamurilor. Aceştia cred că vorbind mult, vor fi ascultaţi. Creştinii nu trebuie să se roage în acest fel. De ce nu? Deoarece Dumnezeu ştie deja ce au nevoie înainte să îi ceară. „Voi deci aşa să vă rugaţi:
Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.
Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de cel rău” (Matei 6,9-15).

Deja în timpurile apostolice, Pater Noster era parte a Liturghiei euharistice, fiind urmat de cuvintele „Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci”. Acest final apare în manualul liturgic din primul secol intitulat Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (8,2). A fost preluat în Liturghia răsăriteană a Sf. Ioan Gură de Aur şi poate fi găsit în unele manuscrise evanghelice. De la Conciliul Vatican II, adaosul liturgic este parte a Rugăciunii Euharistice din ritul latin.

În Evanghelia Sf. Luca, Rugăciunea domnească apare în contextul în care discipolii îl găsesc pe Isus rugându-se într-un anumit loc. După ce El şi-a terminat rugăciunea, unul dintre discipoli îl roagă: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. El le-a spus atunci: „Când vă rugaţi, spuneţi:
Tată, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta.
Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele a
şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte;
şi nu ne duce în ispită” (Luca 11,2-4).

Biserica a adoptat textul de la Matei, nu de la Luca, atât pentru liturgie cât şi pentru rugăciunea zilnică a credinciosului.

Invocaţia: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”

Începem Rugăciunea domnească adresându-ne lui Dumnezeu ca unui Tată. Pater Noster se adresează Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dar i ne adresăm cu titlul de Tată deoarece Dumnezeu este Tatăl nostru din orice perspectivă am privi.

  • Este Tatăl nostru deoarece este Creatorul nostru, care ne-a adus la viaţă din nimic.
  • Este Tatăl nostru deoarece ne-a răscumpărat şi este aşadar izvorul vieţii noastre supranaturale.
  • Este Tatăl nostru deoarece suntem copiii Săi prin adopţie, participând încă de pe pământ la viaţa Sa divină prin harurile pe care ni le dă.
  • Este Tatăl nostru deoarece prin Providenţa Sa are grijă de noi şi ne dă ce avem nevoie.
  • Este Tatăl nostru deoarece a pregătit pentru noi partea de moştenire care ne aşteaptă dacă suntem fideli inspiraţiilor harului Său.

Cristos s-a asigurat că de la invocaţia de la început şi până la cererea de la sfârşit, înţelegem solidaritatea noastră cu ceilalţi. Folosirea cuvintelor „noi”, „nouă”, „noastră” de atâtea ori în acest text scurt subliniază faptul că discipolii lui Cristos formează o familie spirituală, că suntem membri ai rasei umane, că atunci când ne rugăm trebuie să recunoaştem înrudirea noastră spirituală cu ceilalţi şi nevoia altora de a-i ajuta prin rugăciune. De fiecare dată când Cristos se adresa Tatălui Său ceresc, spunea „Tatăl Meu”. Există un singur Tată natural al celei de-a doua Persoane a Preasfintei Treimi. Cristos nu a avut un tată natural pentru natura sa umană. Dar când ne-a învăţat să ne rugăm, ne-a spus să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l Tatăl nostru.

Când spunem că Dumnezeu este „în ceruri” nu spunem că El nu ar fi pe pământ. El este în ceruri ca Destinul la care ne cheamă şi pentru care am fost creaţi. În sens spiritual, „cerul” este acolo unde experimentăm în bucurie prezenţa lui Dumnezeu. Pe pământ avem o pregustare a cerului în bucuria pe care Dumnezeu o dă celor care îl slujesc, chiar şi atunci când ei îşi duc crucea de fiecare zi. În veşnicie, această bucurie va fi desăvârşită, fără dureri şi fără încercări.

Cerul vizibil de deasupra noastră, cu soarele, luna şi stelele este simbolul biblic al Cerului care este casa lui Dumnezeu şi unde Cristos a pregătit un loc pentru noi. Cuvintele din deschiderea Rugăciunii domneşti sunt, de aceea, o amintire ce ne înalţă minţile şi inimile de la lucrurile de jos la cele de sus. Totul de pe pământ trebuie văzut ca mijloc spre un ţel, spre obiectivul nostru, care este răsplata cerească.

Prima cerere: „Sfinţească-se numele Tău”

Cuvintele în latină ale primei cereri ne lămuresc clar ce cerem: Sanctificetur Nomen tuum. Cerem deci ca Numele lui Dumnezeu să fie sfinţit. Este nevoie de unele explicaţii. Nu cerem ca Dumnezeu să devină mai sfânt. Aceasta ar fi blasfemie! El este Preasfânt, El este Etern; nu există alt Dumnezeu în afară de El. Cererea noastră este de fapt ca Dumnezeu să fie recunoscut şi slujit ca Dumnezeu de noi şi în noi. El este atotputernic, atotştiutor şi bunătate absolută. El este Creatorul şi Destinul omului. Dar nu toţi îl recunosc aşa cum este El sau îl slujesc aşa cum i s-ar cuveni Lui. Şi totuşi acesta este motivul pentru care Dumnezeu a creat fiinţele umane. Doreşte ca ele să îl cunoască – şi astfel să îl iubească şi să îi slujească – ca şi condiţie pentru a fi cu El în veşnicie. În limbajul biblic, „numele” înseamnă fiinţa numită. Când ne rugăm ca numele lui Dumnezeu să fie sfinţit, noi cerem ca El să fie glorificat de creaturile Lui umane, deoarece ele sunt copiii Lui, iar El este Dumnezeul lor.

În viziunea Bisericii, comparaţia ce apare în a treia cerere, „precum în cer, aşa şi pe pământ”, se referă la toate primele trei cereri. Drept urmare, când cerem să fie sfinţit numele lui Dumnezeu – ca Dumnezeu să fie deci cunoscut şi iubit – ne rugăm ca numele Său să fie la fel de sfinţit pe pământ ca în cer. Dacă ne întrebăm „cât de sfinţit este numele lui Dumnezeu în cer?”, răspunsul este simplu. El este sfinţit în mod perfect în cer. Îngerii şi sfinţii din rai îl cunosc faţă către faţă şi îl iubesc până la limita puterilor lor de fiinţe create.

Cererea noastră este aşadar ca noi, pe pământ, să creştem în cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu. În fiecare zi şi de fapt în fiecare moment, cunoaşterea noastră plină de iubire sau iubirea noastră conştientă faţă de Dumnezeu trebuie să devină tot mai mult asemenea viziunii beatifice a cetelor cereşti. Şi încă o observaţie: cu cât sfinţim mai mult numele lui Dumnezeu, prin slujirea noastră devotată, cu atât mai mult ne va sfinţi El pe noi. Într-adevăr, am putea spune că sfinţenia noastră depinde de devoţiunea cu care sfinţim numele lui Dumnezeu.

A doua cerere: „Vie împărăţia Ta”

Împărăţia pentru care ne rugăm să vină este împărăţia despre care Cristos vorbeşte în mod constant în Evanghelii. Cuvântul grec basileia (împărăţie), care apare în Rugăciunea domnească, este acelaşi termen pe care l-a folosit în viaţa Sa publică, dar şi după Înviere, până la Înălţarea Sa la cer. Isus a dorit ca noi să ne rugăm pentru ca împărăţia descrisă de El să vină. Există două modalităţi principale în care Isus a vorbit despre împărăţie. El a descris-o ca o realitate prezentă, dar şi ca o aşteptare a unui viitor.

Realitate prezentă

Împărăţia ca realitate prezentă este Biserica fondată de Cristos. Este o realitate vizibilă la care oamenii sunt chemaţi prin predicarea Evangheliei; în care intră prin Botez; în care sunt sfinţiţi prin Sacramente; care este compusă din membrii buni şi din membrii răi; cu care Cristos se identifică, fiind „împărăţia Mea”, şi de la care întreaga lume primeşte harurile mântuitoare. Cerem ca această împărăţie ca realitate prezentă să „vină”, adică să crească şi să se întărească:

  • Ne rugăm pentru ca Biserica să devină mai eficientă în proclamarea Evangheliei; ca zelul membrilor ei să crească prin eforturile lor de predicare a lui Cristos;
  • Ne rugăm pentru ca tot mai mulţi oameni să primească darul credinţei adevărate şi să fie botezaţi;
  • Ne rugăm pentru ca toţi cei ce sunt în Biserică să devină mai sfinţi şi mai plăcuţi lui Dumnezeu;
  • Ne rugăm pentru ca aceia din Biserică ce s-au îndepărtat de Dumnezeu prin păcat să se convertească şi să se împace cu Domnul;
  • Ne rugăm pentru ca creştinii să devină tot mai mult asemenea lui Cristos, ca astfel ceilalţi să vadă faptele lor bune şi să fie atraşi spre a îmbrăţişa credinţa care produce astfel de reflecţii ale Învăţătorului divin;
  • Ne rugăm pentru ca prin practicarea virtuţilor, toţi credincioşii să devină canale mai eficiente ale harului către vieţile tuturor celor din jurul lor.

Aşteptare a unui viitor

În special în Evanghelia lui Matei, Isus vorbeşte frecvent despre „împărăţia cerurilor”. Cererea din Rugăciunea domnească este şi o cerere pentru mântuirea sufletelor şi pentru glorificarea lor în lumea de apoi:

  • Ne rugăm pentru harul de care oamenii au nevoie ca să ajungă în împărăţia cerurilor pentru care au fost creaţi;
  • Ne rugăm pentru lumina de care oamenii au nevoie pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu în vieţile lor şi pentru tăria de a împlini această voinţă, ca să merite să intre în ceruri;
  • Ne rugăm pentru ca aceia care aparţin împărăţiei lui Cristos de pe pământ, pentru ca ei să fie mai generoşi în colaborarea cu harul divin, pentru ca în cer să îi dea lui Dumnezeu mai mare glorie pentru toată veşnicia.
Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *