Ceilalţi Succesori ai lui Petru: Patriarhii din Antiohia

Teme: Biserică, Istorie.
.
Publicat la 24 februarie 2012.
Print Friendly

Autor: Robert Spencer
Traducere: Renata Oana
Sursa: Crisis Magazine, 18 ianuarie 2012

Patriarhul melchit

Patriarhul melchit

Grigore al III-lea Laham, Patriarhul melchit greco-catolic al Antiohiei, a lansat o glumă, afirmând că dacă Apostolul Petru ar fi rămas în Antiohia, el, Grigore al III-lea Laham ar fi fost astăzi capul văzut al Bisericii Catolice. Deoarece tradiţia ne spune că Sf. Petru a condus Biserica din Antiohia, unde „discipolii au fost numiţi creştini pentru prima dată” (Faptele Apostolilor 11,26), timp de şapte ani înainte de a călători spre Roma. În consecinţă, Patriarhii din Antiohia s-au considerat încă de la început succesorii lui Petru, chiar dacă nu deţineau prerogativele universale ale celui mai important succesor al apostolului, din Roma. În mod ironic, Scaunul Sf. Petru în Antiohia este contestat cu mai multă vehemenţă decât Scaunul Sf. Petru de la Roma: în prezent există nu mai puţin de cinci Patriarhi de Antiohia, între care şi trei Patriarhi catolici. Această proliferare este consecinţa controverselor cristologice din primul mileniu.

În primele secole ale Bisericii, Scaunul din Antiohia era unul dintre cele mai remarcabile şi importante centre ale creştinătăţii. La început, acesta ocupa locul al treilea în ierarhia Scaunelor creştinătăţii, după cel de la Roma şi Alexandria, iar apoi locul al patrulea, după ce Imperiul Roman şi-a mutat capitala în Constantinopol, transformându-l în Noua Romă. Mai apoi, Scaunul din Antiohia a avut o influenţă puternică asupra dezvoltării teologice şi liturgice a Constantinopolului, deoarece multe dintre figurile importante ale Bisericii din oraşul imperial îşi aveau originile în Antiohia, inclusiv Sf. Ioan Crisostomul, care este considerat autorul celei mai însemnate Liturghii bizantine.

Scaunul din Antiohia a reprezentat centrul unei şcoli teologice care a determinat apariţia principalei opoziţii faţă de punctul de vedere alexandrin asupra cristologiei şi a altor chestiuni. În timp ce alexandrienii (inclusiv personalităţi de seamă precum Clement din Alexandria şi Origene) au explorat o interpretare alegorică a Scripturii şi au depus eforturi considerabile pentru apărarea şi explicarea doctrinei Bisericii privind divinitatea lui Cristos, antiohienii (Sf. Ioan Crisostomul şi alţii) preferau percepţia mai literală şi s-au concentrat asupra umanităţii Sale.

Prin urmare, nu este de mirare că nestorianismul, o erezie care a luat naştere din grija de a sublinia plinătatea umanităţii lui Cristos, a fost elaborat din scrierile unor antiohieni precum Teodor din Mopsuestia şi Teodoret din Cyrrhus, în timp ce monofizismul, care în forma sa extremă nega sau reducea până la inexistenţă umanitatea lui Cristos, a fost un produs al Alexandriei.

În lumina celor de mai sus, este ironic faptul că prima schismă de durată în Biserica din Antiohia a apărut atunci când o parte considerabilă din Antiohia a trecut de partea alexandrienilor. Aceasta a apărut în timpul certurilor nesfârşite de după cel de-al IV-lea Conciliu Ecumenic, de la Calcedon (451), care a stabilit faptul că Cristos este o singură Persoană Divină cu două naturi, divină şi umană. Aşa cum se întâmplă adesea, acel Conciliu nu a reuşit să soluţioneze controversele, ci mai degrabă să stârnească altele noi şi să le accentueze pe cele vechi – cel puţin în perioada imediat următoare. Discipolii Patriarhului Dioscorus din Alexandria şi alţii care au fost anatemizaţi de Conciliu nu s-au lepădat de opiniile lor, ci s-au înrăit şi au concurat cu ortodocşii pentru controlul principalelor trei Scaune Apostolice din răsărit: Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.

Duşmanii celor care au respins Conciliul de la Calcedon i-au numit pe aceştia monofiziţi, dar ei îşi spuneau lor înşişi miafiziţi. Diferenţa rezidă în faptul că monofiziţii considerau că Cristos nu avea deloc natură umană, ci doar natură divină, în timp ce miafiziţii îi recunoşteau natura umană dar îi subliniau unitatea într-o singură Persoană Divină – o viziune diferită de cea ortodoxă definită la Conciliul de la Calcedon numai din punct de vedere semantic. Şi în cele din urmă, după Conciliul de la Calcedon, Biserica din Alexandria a intrat în schismă şi a atras în tabăra ei o mare parte din Biserica din Antiohia.

În final, chiar şi Scaunul din Antiohia a ajuns sub domnia alexandrienilor, mai ales în timpul Patriarhului Severus (512-518), un miafizit pe care Împăratul bizantin necalcedonian Anastasius îl trimisese să preia Scaunul din Antiohia. Severus l-a depus şi l-a înlocuit pe Patriarhul Flavian al II-lea, care acceptase Conciliul de la Calcedon. Păstrătorii dreptei credinţe nu au acceptat depunerea Patriarhului Flavian, şi începând din acel moment au existat doi Patriarhi de Antiohia: unul care accepta Conciliul de la Calcedon şi unul care îl respingea.

Atât calcedonienii cât şi necalcedonienii se autointitulează astăzi „ortodocşi”, chiar dacă nu sunt în comuniune unii cu alţii (sau cu Roma). Biserica Ortodoxă Antiohiană este în comuniune cu Biserica Ortodoxă din Constantinopol şi acceptă Conciliul de la Calcedon ca un Conciliu ecumenic valid; Biserica Ortodoxă Siriacă nu este în comuniune cu Constantinopolul (sau cu Roma) şi respinge Conciliul de la Calcedon.

Ca şi cum aceste schisme nu ar fi fost suficient de regretabile, în secolul următor, războinicii jihadului au pătruns în Antiohia, în anul 637. Oraşul s-a aflat timp de secole întregi în apropierea liniei care delimita creştinătatea de islam; sporadic izbucneau lupte, astfel încât bizantinii au recucerit Antiohia în 969, iar turcii selgiucizi au recucerit-o pentru islam în anul 1084. Apoi au venit cruciaţii.

În mijlocul acestor secole de lupte, oraşul a intrat într-un declin din care nu şi-a mai revenit niciodată. Nici Scaunul din Antiohia; nici oraşul, nici Biserica patriarhală de aici nu şi-au mai recăpătat vreodată puterea şi influenţa pe care le-au avut înainte de cucerirea arabă. Zilele Antiohiei ca şi centru al gândirii creştinii apuseseră şi ele. Chiar dacă Patriarhia antiohiană a continuat să existe, musulmanii au pus Biserica din Antiohia sub jurisdicţia efectivă a Constantinopolului. În consecinţă, Biserica ortodoxă din Antiohia a fost bizantinizată din punct de vedere teologic şi liturgic: Biserica mamă s-a conformat regulilor fiicei sale, iar tradiţia antiohiană a fost eclipsată în mare măsură, trăind în cea mai pură formă a sa printre necalcedonieni.

Marea Schismă dintre Roma şi Constantinopol din anul 1054 nu a determinat apariţia unui al treilea Patriarh în Antiohia, chiar dacă Scaunele patriarhale din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim au urmat în general traseul Constantinopolului. Totuşi, a apărut un nou pretendent în timpul Primei Cruciade. La început, cruciaţii au fost de acord să cedeze împăratului roman de Răsărit, Alexios I Comnenos din Constantinopol, toate pământurile capturate; totuşi, atunci când cruciatul Bohemond a cucerit Antiohia în anul 1098, a refuzat să o predea jurisdicţiei bizantine, şi şi-a creat în schimb propriul regat. L-a exilat pe Patriarhul ortodox, Ioan Oxitul, şi a instalat în Antiohia un Patriarh latin.

În anul 1268, când musulmanii au recucerit Antiohia, Patriarhul latin, Opizio Fieschi, a fugit în Roma, iar Scaunul latin a rămas onorific; după ce a rămas vacant în anul 1953, a fost desfiinţat în final în 1964, anul în care Papa Paul al VI-lea s-a întâlnit cu Patriarhul Athenagoras I din Constantinopol şi au anulat vechile anateme. Astfel, Patriarhul latin din Antiohia nu este unul dintre cei cinci Patriarhi de astăzi. Patriarhul latin nu a reprezentat de fapt niciodată o problemă, deoarece era numit peste credincioşi care nu erau catolici de rit latin, şi nu avea nici o intenţie de a se comporta ca şi cum ei i-ar fi acceptat autoritatea.

Mult mai organici, deşi mai misterioşi, sunt maroniţii şi Patriarhul lor de Antiohia. Numele maroniţilor provine de la Sf. Maron, un călugăr sirian din secolul al IV-lea, prieten cu Sf. Ioan Crisostomul. Maron a plecat din Antiohia şi s-a stabilit în munţii din apropiere pentru a duce o viaţă ascetică, fapt care i-a reuşit atât de bine încât atracţia sfinţeniei lui i-a determinat pe mulţi să îl urmeze, întemeind astfel o comunitate de durată – alcătuită nu doar din călugări, ci şi din persoane căsătorite.

Patriarhia maroniţilor îşi are începuturile de la Sf. Ioan Maron (628-707), deşi nu se ştie clar de ce s-au separat de jurisdicţia Patriarhului ortodox Macedonius. Unii istorici susţin că ei erau monoteliţi – şi anume, singurii adepţi actuali ai unei doctrine artificiale cunoscute ca monotelism, o formulă de compromis încropită de împăratul bizantin Heraclius în încercarea de a vindeca schisma monofizită. Monotelismul susţinea că Isus avea o natură umană completă din toate punctele de vedere, dar că îi lipsea voinţa umană; la fel ca mai toate compromisurile, nu a mulţumit pe nimeni: păstrătorii dreptei credinţe nu au fost de acord să accepte nici o diminuare a umanităţii lui Cristos, iar monofiziţii (care sunt miafiziţi, dacă îi întrebăm pe ei) nu vroiau să accepte nimic ce părea că separă umanitatea lui Cristos de divinitatea Lui.

În orice caz, dacă maroniţii ar fi fost singurul grup care a subscris la această erezie născocită, aceasta ar explica cum s-au ales cu un Patriarh al lor, la scurt timp după ce Împăratul a dezvăluit noua formulă. Această teorie are însă două neajunsuri: maroniţii înşişi neagă faptul că au fost vreodată monoteliţi, iar Sf. Ioan Maron a scris împotriva monotelismului. Aceste fapte sunt încă dezbătute aprins în cafenelele din Beirut. Toţi sunt de acord, totuşi, că în perioada cruciadelor, în 1182, maroniţii şi-au reafirmat comuniunea cu Roma.

Astfel, în acest punct existau trei Patriarhi de Antiohia, sau patru, dacă îl luăm în calcul şi pe cel latin: Patriarhul miafizit (care respingea Conciliul de la Calcedon şi nu era în comuniune nici cu Roma, nici cu Constantinopol); Patriarhul Ortodox (care accepta Conciliul de la Calcedon şi era în comuniune cu Constantinopol, dar nu şi cu Roma); şi Patriarhul Maronit (care accepta Conciliul de la Calcedon şi era în comuniune cu Roma, dar nu şi cu Constantinopol). Nu v-aţi zăpăcit încă? Mai aşteptaţi puţin, pentru că…

A mai apărut un Patriarh de Antiohia în perioada 1662-1702, şi apoi, începând din anul 1783, în succesiune neîntreruptă: Patriarhul catolic sirian. Catolicii sirieni erau membri ai Bisericii monofizite (da, adică miafizite) din Antiohia care s-au întors la comuniunea cu Roma. Având în vedere că Biserica necalcedoniană din Antiohia nu a fost supusă bizantinizării prin care trecuse Biserica ortodoxă, atât ortodocşii siriaci cât şi catolicii sirieni sunt singurii care păstrează astăzi vechea tradiţie liturgică a Bisericii din Antiohia şi celebrează una dintre cele mai vechi Liturghii ale Bisericii, Sfânta Liturghie a Sf. Iacob.

În schimb, Biserica Ortodoxă Antiohiană era pe deplin bizantină în anul 1724 când noul Patriarh înscăunat, Ciril al VI-lea Tanas, a declarat că este în comuniune cu Roma. Înfuriaţi la culme, câţiva dintre preoţii săi au mers imediat la Constantinopol, unde Patriarhul Ieremia al III-lea primise deja de veste despre intenţiile lui Ciril şi refuzase să îi recunoască alegerea. Ieremia a ales un alt Patriarh ortodox de Antiohia, Silvestru, care a ales să conducă Scaunul patriarhal de departe, din Constantinopol, la fel cum au procedat şi succesorii lui, zeci de ani la rând.

Între timp, cei care l-au urmat pe Ciril au ajuns să fie cunoscuţi ca Biserica Greco-Catolică melchită. „Melchit”, sau „oameni ai regelui”, era o denumire străveche a adepţilor Conciliului de la Calcedon, de pe vremea când împăratul bizantin era singurul care accepta acest Conciliu şi toţi Patriarhii din Răsărit îl respingeau. Un titlu venerabil al Bisericii din Antiohia,denumirea „Melchită”, completată cu noi dezvoltări, a ajuns să fie folosită numai de către cei care acceptau autoritatea Papei de la Roma, monarhul Bisericii. „Greco”, în schimb, se referea la ritul Bisericii, la fel ca denumirea de „Romano” din Romano-Catolică: până la acel moment, Biserica Ortodoxă din Antiohia fusese bizantinizată timp de aproape o mie de ani.

Aşa se face că Biserica din Antiohia are la momentul acesta cinci succesori ai lui Petru, chiar dacă oraşul în care discipolii au fost numiţi creştinii prima dată este acum atât de insignifiant încât niciunul dintre ei nu îşi are Scaunul acolo. Patriarhul ortodox siriac, Patriarhul ortodox antiohian şi Patriarhul melchit greco-catolic trăiesc în Damasc, Patriarhul catolic sirian trăieşte în Beirut, iar Patriarhul maronit trăieşte în Bkerke, Liban. În niciunul dintre aceste locuri creştinii nu sunt persecutaţi acut astăzi, dar având în vedere că islamicii se ridică la putere în Orientul Mijlociu, situaţia creştinilor devine din ce în ce mai precară, mulţi dintre ei părăsind aceste locuri: populaţia creştină este în scădere continuă începând din anul 1948 în toate ţările din Orientul Mijlociu, cu excepţia Israelului.

Cei care rămân sunt uniţi de dificultăţile lor comune. Desigur, în timp ce există cinci Patriarhi, cei trei Patriarhi catolici nu sunt competitori sau rivali care să pretindă scaunele; fiecare dintre ei recunoaşte dreptul istoric şi prerogativele celuilalt. Iar în anii 1990, ortodocşii antiohieni şi greco-catolicii melchiţi au construit în Doumar, o suburbie a Damascului, biserica Sf. Pavel, în care slujesc pe rând. În plus, Patriarhul melchit Grigore al III-lea s-a oferit să abdice în favoarea omologului său ortodox antiohian, Ignaţiu al IV-lea Hazim, în cazul în care Bisericile Catolică şi Ortodoxă se vor reuni.

Acesta este un rezultat dorit cu multă ardoare, chiar dacă, bineînţeles, nu putem scăpa pur şi simplu de meandrele istoriei care au dus la apariţia celor cinci Patriarhi de Antiohia. În Providenţa lui Dumnezeu, fiecare dintre aceste cinci Biserici (aşa cum sunt numite pe drept, deoarece toate au succesiunea apostolică, Sacramentele şi Preoţia) şi-a păstrat o expresie legitimă şi valoroasă a credinţei, chiar şi de-a lungul secolelor de persecuţie şi hărţuire din partea autorităţilor musulmane. Pentru toate acestea trebuie să fim recunoscători şi determinaţi să ne rugăm pentru creştinii Bisericii din Antiohia care se află tot mai mult în primejdie, precum şi pentru succesorii lui Petru care o conduc. Supravieţuirea creştinismului sub orice formă în condiţiile pe care le-au înfruntat credincioşii din Antiohia este o mărturie de curaj şi tărie sufletească de care am putea avea mare nevoie în viitorul foarte apropiat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *