Metode de predare-învăţare folosite în predarea religiei

Teme: Învăţământ.
.
Publicat la 24 februarie 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Nicoleta Marţian
Sursa: Editura Logos 94

Metode nu doar pentru scoala

Metode nu doar pentru şcoală

Următorul material este preluat din „Ghidul profesorului de religie greco-catolică”, ediţia 2006, cu convingerea că metodele împărtăşite vor fi utile nu doar profesorilor de religie ci şi preoţilor, cateheţilor, educatorilor, tuturor celor care se ocupă de transmiterea informaţiilor religioase (deci, de ce nu?, chiar şi părinţilor).

Intenţia oricărei ore de religie este transmiterea mesajului creştin. Această intenţie se concretizează într-o anumită metodă folosită pentru influenţarea în sensul dorit a proceselor de învăţare. În semnificaţia originară, cuvântul metodă provine de la grecescul methodos şi înseamnă cale, drum de urmat în vederea realizării unui scop. Metoda de învăţământ reprezintă o manieră concretă de lucru, mersul practic de desfăşurare a activităţii, o modalitate concretă de intervenţie. Metodele de învăţământ sunt căile folosite în vederea transferării, fixării, sistematizării şi evaluării cunoştinţelor elevilor.

Metodele didactice folosite în predarea religiei se clasifică după mai multe criterii. După criteriul istoric, se disting: metode tradiţionale, clasice (conversaţia, expunerea, demonstraţia, exerciţiul); metode moderne, activ-participative. După criteriul suportului purtător de informaţie, se pot distinge: metode expozitive şi interogative, bazate pe cuvântul scris şi rostit; metode bazate pe observarea directă a obiectelor şi fenomenelor. După scopul didactic urmărit, se disting: metode de predare, fixare şi metode de formare de priceperi şi deprinderi; metode de evaluare a randamentului şcolar.

În predarea religiei se folosesc atât metode clasice, cât şi metode moderne, activ-participative. În cadrul lecţiilor metodele clasice trebuie să se îmbine armonios cu cele moderne, care pun în acţiune nu doar memoria ci şi imaginaţia şi gândirea elevilor.

Conversaţia poate fi definită ca o comunicare didactică realizată prin dialog. Este una dintre cele mai utilizate metode în procesul de învăţământ. Conversaţia are două forme: conversaţia catehetică şi conversaţia euristică. Conversaţia catehetică face parte din categoria metodelor clasice şi urmăreşte verificarea,consolidarea şi sistematizarea cunoştinţelor însuşite de elevi. Conversaţia euristică este dialogul educaţional prin care se urmăreşte sprijinirea elevilor în procesul de descoperire de noi adevăruri. Face parte din categoria metodelor activ-participative.

În formularea întrebărilor profesorul va avea în vedere ca acestea să îndeplinească anumite cerinţe: să fie precis formulate; să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate; să fie corect formulate gramatical; să fie accesibile, înţelese de toţi elevii; să nu sugereze răspunsul; să fie adresate întregii clase.

Un răspuns bun dat de elevi trebuie să redea esenţialul, să fie corect din punct de ştiinţific, precis, corect din punct de vedere gramatical, dat în mod conştient şi independent. Pentru a fi folosită eficient, această metodă necesită din partea profesorului o adevărată artă în a formula întrebările şi a conduce discuţia în vederea realizării obiectivelor propuse. Adresate frontal sau individual, întrebările trebuie să creeze starea de comunicare.

Utilizată în toate formele de activitate, conversaţia se combină cu majoritatea celorlalte metode. În raport cu obiectivele, operaţionale, conversaţia îşi asigură o multitudine de funcţii, ceea ce îi conferă valoarea unui preţios instrument didactic.

Expunerea constă în prezentarea orală a unei teme, într-o organizare logică, fiind caracterizată prin densitate, pregnanţă şi fluenţă. Se foloseşte în predarea tuturor obiectelor de învăţământ. Expunerea se realizează sub următoarele forme: povestirea, explicaţia, prelegerea şi parabola.

Povestirea este o narare cu caracter intuitiv, accesibil şi emoţional. Se foloseşte cu precădere în învăţământul preşcolar şi primar, dar şi la alte niveluri. Povestirea provoacă trăiri emotive care reprezintă prilejuri de educare a unor sentimente nobile (dragostea de adevăr, simţul dreptăţii) şi de modelare a unor importante trăsături de caracter. În Sfânta Scriptură povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educaţie La orele de religie se poate realiza şi în interacţiune cu alte metode de învăţământ, sporindu-i valoarea educativă.

În predarea religiei se vor utiliza povestiri cu caracter moralizator din evenimentele biblice, din vieţile sfinţilor care să contribuie la atingerea obiectivelor propuse. Se vor evita povestirile care deformează adevărul religios şi produc îndoieli în sufletul copiilor. O bună povestire trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să aibă caracter intuitiv (această condiţie se poate realiza prin folosirea unor materiale intuitive care zugrăvesc cele prezentate); să fie redată într-un limbaj accesibil, care implică utilizarea unor cuvinte simple, cunoscute elevilor; să asigure un climat emoţional, prin folosirea unui ton şi a unei gestici corespunzătoare.

Explicaţia este o formă a expunerii, prin care se reprezintă esenţa lucrurilor, cauzele unor fenomene şi relaţiile dintre ele. La religie explicaţia se foloseşte pentru a lămuri diferite nume proprii, o poruncă,o parabolă,un verset din Sfânta Scriptură. Explicaţia trebuie să fie: clară, la nivelul de înţelegere al elevilor; să fie corectă din punct de vedere doctrinar; să fie clară pentru a nu crea confuzii în gândirea elevilor; să fie convingătoare, argumentată, făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie.

Profesorul trebuie sa cunoască nivelul intelectual al elevilor şi să găsească modalităţile cele mai potrivite pentru a-i ajuta pe aceştia să asimileze ceea ce li se predă. Cel care nu va înţelege în mod corect sintagma „sărac cu duhul” va evita să îşi formeze o importantă virtute moral-religioasă. Explicaţia trebuie privită, astfel, prin dubla sa funcţie instructivă şi educativă (formativă).

Prelegerea este o altă formă a metodei expunerii. Expunerea este o modalitate de a prezenta o temă, un subiect în mod continuu şi sistematic în faţa unui auditoriu matur. În funcţie de interacţiunea cu alte metode de predare, se disting: prelegeri magistrale, respectiv expunere continuă de lungă durată,centrată pe profesor; prelegeri cu întrebări retorice, astfel de întrebări invită auditoriul la reflecţie personală; prelegeri cu material demonstrativ care suscită interesul şi atenţia elevilor (se pot folosi fragmente din film, diferite proiecţii); prelegeri cu oponent. Prin oponent se înţelege o teză opusă celei afirmate anterior, cu scopul de a argumenta o afirmaţie şi de a face unele diferenţieri. Exemplu: la Istoria Bisericii, la o lecţie în care se abordează problema predestinării omului, expunerea cu oponent este absolut necesară.

Parabola este o formă a expunerii, alegorică în care se explică cu text biblic cu scopul de a desprinde o învăţătură morală sau un îndemn pe baza unei pilde semnificative. Se foloseşte atât în biserică cât şi în predarea religiei. Cu toate că este alegorică, parabola are întotdeauna un substrat real şi are rolul de a ilustra un caz particular sau un adevăr central în pilda sunt folosite fapte sau evenimente din mediul înconjurător pentru a clarifica o anumită învăţătură.

Isus, învăţătorul a folosit des pildele pentru a-i învăţa pe ucenici şi pe oameni. Din unele reies in mod cat se poate de simplu şi clar diferite adevăruri. Exemplu: pilda samariteanului milostiv în care ni se dă un exemplu concret de iubire a aproapelui. Folosind un exemplu viu, Isus ne-a dat o minunată lecţie de morală. Alteori parabola îmbracă o formă alegorică ce impune o interpretare. Acesta este cazul pildei semănătorului. Cu privire la modul Său de a vorbi în pilde, Isus le spune ucenicilor: „de aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei măcar văd, nu văd, şi măcar că aud, şi nu aud, nici nu înţeleg”.

Folosirea parabolei în cadrul orelor de religie necesită o documentare temeinică pentru a-i valorifica corect semnificaţia. Este necesar ca în folosirea parabolei să se respecte toate condiţiile unei bune expuneri şi anume: să aibă caracter ştiinţific; să aibă caracter sistematic; să fie clară, accesibilă, corectă din punct de vedere gramatical; să se realizeze într-un mod atractiv şi activ, pe cât posibil prin. problematizare şi dialog.

Demonstraţia constă în prezentarea în cadrul lecţiilor a unor lucruri, procese şi fenomene din lumea reală sau a substitutelor acestora. Funcţiile demonstraţiei: perceperea mai clară a lucrurilor; facilitarea înţelegerii relaţiilor dintre fenomene; facilitarea formării convingerilor ştiinţifice. Prin demonstraţie se urmăreşte nu doar transmiterea de cunoştinţe, ci şi formarea de convingeri. Formele demonstraţiei: cu obiecte şi fenomene naturale; cu ajutorul substitutelor obiectelor / tablouri; cu ajutorul mijloacelor moderne (casete, video, filme).

Exerciţiul didactic constă în executarea repetată, sistematică şi conştientă a unor activităţi, fizice sau intelectuale, în vederea formării unei priceperi şi deprinderi, a unor’ calităţi intelectuale, morale, motrice. Toate obiectele de învăţământ care se predau în şcoală, necesită exerciţiul didactic cum ar fi: exerciţii de căutare a unor cărţi, versete, capitole din Biblie.

Algoritmizarea. În sens larg, prin algoritm se înţelege o succesiune de operaţii care trebuie respectate în vederea rezolvării unei probleme. La religie în prezentarea unei cărţi biblice, se succed următorii paşi: autorul, data scrierii, scopul scrierii. Prin însuşirea unui algoritm, munca se face mai uşor şi mai rapid. Economia de timp poate fi astfel folosită în activităţi creatoare şi complementare cu cele algoritmizate. Nu toate activităţile didactice pot fi abordate în acest mod. Abuzul de algoritmizare frânează dezvoltarea gândirii creatoare. Valoarea ei creşte dacă elevii sunt îndrumaţi să descopere ei însuşi succesiunea operaţiilor pe care le implică rezolvarea problemelor. Se va folosi în strânsa legătură cu metodele euristice.

Învăţarea prin descoperire şi problematizare

Învăţarea prin descoperire este definită ca o metodă de tip euristic, care implică un ansamblu de operaţii privitoare la conceperea şi organizarea lecţiei. În cadrul ei, elevul descoperă, sprijinit de profesor, cu propriile-i forţe intelectuale explicaţia şi semnificaţia unui fenomen, proces, cauzele şi esenţa acestora. Problematizarea constă în crearea şi rezolvarea unor situaţii problemă, adică a unei situaţii cu mai multe alternative de rezolvare, dintre care, uneori e valabilă una singură, alteori mai multe. Problematizarea solicită din partea elevilor un efort susţinut şi complex pentru a găsi soluţiile unor probleme, pentru a le verifica şi aplica. Esenţa problematizării constă în crearea situaţiilor problemă.

Exemplu: De ce Iosif s-a arătat fraţilor săi doar a doua oară? Alternative: era supărat pe ei; pentru a se răzbuna; pentru a le da o lecţie. Alt exemplu: La întrebarea lui Isus „Cine zic oamenii că sunt Eu?”. Alternative: unii zic că eşti Ioan Botezătorul; Ilie, unul dintre profeţi. Dar voi „Cine ziceţi că sunt Eu?” Drept răspuns Petru a zis: „Tu eşti Hristosu, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt. 16, 13-16).

Etapele învăţării prin descoperire şi problematizare
I. Punerea problemei. II. Munca independentă a elevilor pentru rezolvarea problemei. III. Verificarea activităţii de descoperire făcută de elevi. Lecţiile organizate pe baza învăţării prin descoperire şi a problematizării solicită gândirea analitică a elevilor, le pune în mişcare imaginaţia creatoare, oferindu-i elevului o satisfacţie care îi tonifică potenţialul cognitiv.

Manualul şi alte surse de învăţare:
Folosirea manualului în cadrul lecţiilor este o necesitate imperioasă deoarece, acesta reprezintă alături de explicaţia profesorului o importantă sursă de cunoştinţe. Un manual bun este un mijloc preţios de întregire a cunoştinţelor date de profesor şi de formare a priceperilor şi deprinderilor intelectuale. Activitatea cu manualul îi ajută să scoată ideile principale dintr-un text să folosească dicţionarul, să facă un rezumat, să facă aplicaţii practice.

în esenţă, învăţarea unei lecţii, cu ajutorul manualului se realizează astfel: se citeşte lecţia în întregime pentru cuprinderea şi înţelegerea întregului; citirea pe fragmente logic închegate, cu explicarea cuvintelor necunoscute şi elaborarea ideilor principale; încercarea de reproducere a celor citite în succesiunea logică a acestora, sprijinindu-se de manual; reproducerea întregului conţinut al lecţiei de câte ori este nevoie pentru ca elevul să se poată dispensa de manual. Numai atunci se poate considera că lecţia a fost însuşită.

Alături de manual, în cadrul orelor de religie se vor folosi numeroase alte surse de formare şi informare, cum ar fi: Biblia, dicţionare, enciclopedii, reviste de specialitate, cărţi cu vieţile sfinţilor şi alte surse. Cultivarea interesului pentru folosirea manualului şi a cărţii rămâne unul dintre obiectivele muncii educative.

Jocul ca metodă didactică
Jocul este definit ca o metodă activă de predare-învăţare bazată pe stimularea unei funcţii, relaţii, activităţi. La clasele primare, jocul de rol are un larg câmp de manifestare şi constituie un excelent mijloc de activizare a elevilor la lecţie. Jocul este de asemenea un mijloc important de manifestare şi de formare a emoţiilor şi sentimentelor social-morale (prietenie, competiţie). La religie se pot realiza numeroase jocuri de rol. Manualele de religie oferă numeroase posibilităţi în acest sens. Exemplu: elevii sunt împărţiţi în echipe de câte trei şi joacă rolul soarelui, al norului şi al firicelului de iarbă.

Jocul de rol se desfăşoară în următoarele etape: pregătirea şi distribuirea rolurilor; jocul propriu-zis; analiza interpretării rolului. O importanţă deosebită se va acorda supravegherii jocului de către profesor, pentru a asigura respectarea tuturor regulilor şi cerinţelor. În cadrul lecţiilor de religie, se pot realiza nenumărate jocuri de rol (exemplu: Iosif şi fraţii săi). O atenţie deosebită se va acorda analizei jocului, modului în care au înţeles rolul personajului interpretat, modul în care au interpretat rolul respectiv (mimică, limbaj, mişcare). Folosirea mai deasă a jocului in cadrul lecţiilor ar face ca multe lecţii să nu mai fie aride şi plictisitoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *