Dar dacă preotul nu crede în transsubstanţiere?

Autor: pr. William P. Saunders
Traducere: Radu Capan
Sursa: CatholicHerald.org

Întrebare: Dacă un preot nu crede în transsubstanţiere, cei care se împărtăşesc la Liturghia celebrată de el primesc cu adevărat Trupul şi Sângele lui Cristos?

Răspuns: Pentru a răspunde la această întrebare trebuie mai întâi să ne mirăm: cum ar putea un preot să nu creadă în transsubstanţiere? Desigur, miza nu este pur şi simplu cuvântul transsubstanţiere (folosit de al patrulea Conciliu de la Lateran pentru formularea Crezului, dar şi de Conciliul din Trento în „Decretul despre Preasfânta Euharistie”). Miza este semnificaţia extraordinară a acestui cuvânt: „Deoarece Cristos Răscumpărătorul nostru a spus că acesta este cu adevărat Trupul Său care se oferă sub speciile pâinii şi vinului, a fost mereu convingerea Bisericii lui Dumnezeu, iar acest Sfânt Conciliu o declară din nou, că prin consacrarea pâinii şi vinului are loc o schimbare a întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului Domnului nostru Cristos şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui Său. Această schimbare Sfânta Biserică Catolică a găsit de cuviinţă pe bună dreptate să o numească transsubstanţiere” (Trento). Pe scurt, a nega transsubstanţierea este o erezie.

O astfel de necredinţă îl face pe preot eretic, dar este şi semnul unei crize de identitate. Să nu uităm că prin Sacramentul Hirotonirii preotul împărtăşeşte preoţia lui Cristos şi, de aceea, acţionează în persoana lui Cristos. Identitatea preotului devine foarte clară atunci când celebrează Jertfa Liturghiei. Liturghia face prezentă în mod sacramental jertfa veşnică şi mereu actuală a lui Cristos de pe cruce. Aşa după cum iubitul Papă Ioan Paul al II-lea scria: „Biserica trăieşte mereu din jertfa răscumpărătoare; […] jertfa se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental, în fiecare comunitate care o oferă prin mâinile slujitorului hirotonit” (Enciclica Ecclesia de Eucharistia, nr. 112). Credinciosul nu trebuie să uite că fără preot nu poate exista Liturghie. Catehismul Bisericii Catolice subliniază foarte frumos în acest sens: „Slujitorul consfinţit prin Sacramentul Preoţiei este asemenea ‘chipului’ lui Cristos Preotul” (nr. 1142).

Ce se întâmplă deci dacă un preot, deşi hirotonit în mod valid, nu crede în Preasfânta Euharistie? Ce se întâmplă dacă el crede că ceea ce se întâmplă la Liturghie are doar o valoare simbolică iar el este doar un actor într-o scenetă? În timp ce preotul conferă un Sacrament, oricare ar fi Sacramentul, Cristos însuşi este cel care acţionează. De exemplu, când un preot botează un copil, în realitate Cristos este cel care botează copilul: „(Sacramentele) sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează, El acţionează în sacramentele Sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică” (CBC, nr. 1127). De aceea, toate Sacramentele operează prin puterea ritului sacramental complet. Termenul tehnic teologic folosit pentru această înţelegere este ex opere operato, însemnând că atunci când un sacrament este celebrat în mod valid, folosindu-se materia şi forma adecvate, atunci acel sacrament conferă harul simbolizat.

Problema atitudinii de credinţă a preotului este veche. La începutul secolului al IV-lea a apărut erezia donatistă, care susţinea că validitatea unui Sacrament depinde de dreapta credinţă a slujitorului şi de starea lui de har. Pentru donatişti, un preot care este eretic sau în păcat de moarte nu poate să ofere în mod valid un Sacrament; de aceea, un copil care a fost botezat de un astfel de preot trebuia după ei rebotezat. Sf. Augustin, unul dintre cei care s-au opus ereziei donatiste, face diferenţa – în lucrarea „In Ioannis evangelium tractatus” – între acţiunea lui Cristos şi acţiunea slujitorului în acordarea unui Sacrament: Cristos acţionează în virtutea puterii Sale, pe când slujitorul acţionează în virtutea puterii încredinţate lui de Cristos. De aceea „cei pe care Iuda i-a botezat, de fapt Cristos i-a botezat. La fel atunci, cei care au fost botezaţi de un beţiv sau de un ucigaş sau de un adulter, dacă a fost Botezul lui Cristos atunci însuşi Cristos i-a botezat” (5,18).

Aceasta nu înseamnă că atitudinea de credinţă a preotului faţă de Sacramente poate fi bagatelizată. Sf. Augustin scria astfel despre preoţii care nu sunt în starea de har şi cu credinţa cuvenită când celebrează Sacramentele: „Cât îl priveşte pe slujitor, el trebuie pus în aceeaşi tabără cu diavolul. Darul lui Cristos nu este însă deloc profanat: ceea ce vine de la El îşi păstrează puritatea, iar ceea ce trece prin El rămâne pur şi atinge solul fertil. […] Puterea spirituală a Sacramentului este comparabilă cu adevărat cu lumina: cei care sunt luminaţi o primesc în puritatea ei, şi dacă trebuie să treacă prin fiinţe pângărite, ea însăşi nu se pângăreşte” (5, 15). De aceea validitatea şi eficacitatea Sacramentului nu depinde de sfinţenia sau de credinţa preotului; validitatea şi eficacitatea sunt independente de natura subiectivă a slujitorului.

Ca să răspundem în sfârşit întrebării, trebuie să subliniem două principii importante. În primul rând, Sacramentul trebuie să fie acordat valid, cu materia şi în forma cuvenită – pe care credincioşii ar trebui să le cunoască pentru fiecare Sacrament în parte, în virtutea catehezei pe care au primit-o. În al doilea rând, slujitorul trebuie să aibă intenţia de a face ceea ce Biserica intenţionează, fapt vizibil prin acordarea în mod valid a Sacramentului, de exemplu în cazul Euharistiei prin rostirea cuvintelor consacrării asupra pâinii şi vinului. De aceea, dacă preotul în cauză este eretic şi are o criză de identitate, dar celebrează valid Liturghia, atunci credincioşii vor primi cu adevărat Trupul, Sângele, Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos prin Preasfântul Sacrament. Fără această certitudine, dată de cele două principii tocmai enunţate, credincioşii rămân într-o stare de nesiguranţă privitor la primirea unui Sacrament.

*
*     *

Lectură suplimentară (din Catehismul Bisericii Catolice)

IV. Celebrarea liturgică a Euharistiei

1346. Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. Ea se desfăşoară în două momente mari care formează o unitate originară:
      – adunarea, liturgia Cuvântului, cu lecturile, omilia şi rugăciunea universală;
      – liturgia euharistică, cu prezentarea pâinii şi a vinului, aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania.

      Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc împreună «un singur act de cult [2013]»; într-adevăr, masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu cât şi a Trupului Domnului [2014].

1348. Se adună cu toţii. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. În fruntea ei este Cristos însuşi, protagonistul Euharistiei. El este marele preot al Noului Legământ. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. Reprezentându-l pe El, episcopul sau preotul (acţionând in persona Christi Capitis – «în persoana lui Cristos-Capul») prezidează adunarea, ia cuvântul după lecturi, primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. Toţi iau parte activă la celebrare, fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile, cei care aduc ofrandele, cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: Amin.
1349. Liturgia Cuvântului conţine «scrierile profeţilor», adică Vechiul Testament, şi «amintirile apostolilor», adică scrisorile lor şi Evangheliile; după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu [2016], şi la punerea lui în practică, urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii, după cuvântul Apostolului: «Vă îndemn deci, înainte de toate, să aduceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte» (1 Tim 2, 1-2).
1350. Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar, uneori în procesiune, pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot, în numele lui Cristos, în jertfa euharistică, în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină «luând pâinea şi potirul». «Numai Biserica poate aduce Creatorului, acest prinos curat, oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui [2017]». Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşează darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. În jertfa sa, El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe.
1351. De la început, creştinii aduc, împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie, darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. Obiceiul colectei [2018], mereu actual, se inspiră din exemplul lui Cristos care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi [2019].

      Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare; ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează iar acesta ajută pe orfani şi văduve, pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai, pe cei închişi şi pe străinii care se află printre noi: într-un cuvânt, el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi [2020].

1352. Anafora. Cu rugăciunea euharistică, rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare, ajungem în momentul central şi culminant al celebrării:

      În Prefaţă, Biserica aduce mulţumiri Tatălui, prin Cristos, în Duhul Sfânt, pentru toate lucrările lui, pentru creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească, îngerii şi toţi sfinţii, o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt;

1353. la epicleză, ea cere Tatălui să trimită pe Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale [2021]) asupra pâinii şi vinului, ca să devină, prin puterea lui, Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşează epicleza după anamneză);

      în relatarea instituirii, puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental sub chipul pâinii şi vinului Trupul şi Sângele lui, jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna;

1354. în anamneza care urmează, Biserica reaminteşte patima, învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus; ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său care ne împacă cu El;

      în rugăciunile de mijlocire, Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă, din cer şi de pe pământ, a celor vii şi a celor morţi, şi în comuniune cu Păstorii Bisericii – Papa, Episcopul diecezei, preoţii şi diaconii lui – şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor.

1355. În împărtăşanie, precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii, credincioşii primesc «pâinea din cer» şi «potirul mântuirii», Trupul şi Sângele lui Cristos care s-a dat «pentru viaţa lumii» (In 6, 51):

      Deoarece această pâine şi acest vin au fost, conform expresiei vechi, «euharistizate»,«noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi, dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos [2022]».