Autor: Carl E. Olson
Traducere: Oana şi Radu Capan
Sursa: This Rock, iulie-august 2009
Sfântul Paul
Cine a fondat cu adevărat creştinismul? A fost Isus Cristos, aşa după cum cred majoritatea creştinilor? Sau Sf. Paul a inventat o mitologie elaborată – neruşinată şi căutând propriile interese, spun unii – care a denaturat învăţăturile autentice ale lui Isus? Dacă ideea vă pare nebunească, aruncaţi o privire pe JustGiveMeTheTruth.com, unde se spune că „Paul a fost întruparea lui Satana”, că „Paul nu a fost niciodată recunoscut ca Apostol de Discipolii lui Isus” şi că „Paul a acţionat pentru distrugerea şi anularea a tot ceea ce a făcut Isus şi discipolii Săi”. Iar pe BigIssueGround.com citim despre „Paul şi inventarea creştinismului”, în care un Muhammed îl prezintă pe acesta ca fiind „un om care a pretins că a avut o viziune”. Cu citate luate chiar din Scriptură, autorul încearcă să demonstreze că Paul a „fabricat” învăţături, şi încheie citând un profesor de teologie din Zurich, care afirmă: „Dacă acesta este creştinismul, atunci acest creştinism a fost fondat de Sf. Paul, nu de Domnul nostru” (în cartea „Isus sau Paul”).
Un scurt istoric
Dacă ar fi doar aceste situri web, nu ar merita să consumăm prea mult timp şi multă energie cu această teorie. Dar ea a fost adoptată de mulţi intelectuali ai zilelor noastre, printre care chiar şi biblişti. Rădăcinile teoriei ne întorc în timp în jumătatea secolului al XVIII-lea, în timpul influentei Şcoli Tubingen de critică istorică. Deşi David Strauss (1808-1874), autorul faimoasei „Vieţi a lui Isus” (1835), este mai faimos astăzi, lucrările hegelianului Ferdinand Christian Baur (1792-1860) au fost cele care au provocat separarea dintre Isus şi Paul. Baur s-a folosit de teoria dialectică a lui Hegel pentru a susţine că creştinismul primar a fost marcat de două teze opuse: „creştinismul paulin” şi „creştinismul petrin”, şi că o sinteză a celor două a fost realizată în secolul al II-lea.
În prefaţa la cartea sa „Paul: viaţa şi lucrarea sa”, din 1845, Baur scria: „Avansez afirmaţia – pe care de-a lungul timpului am susţinut-o cu dovezi – că presupusa relaţie armonioasă dintre Apostolul Paul şi creştinii evrei, cu Apostolii lor în frunte, este neistorică, şi că acest conflict dintre cele două părţi, pe care trebuie să îl recunoaştem, a intrat mai adânc în viaţa Bisericii primare decât se vrea să se creadă.” Mai mulţi teologi (în special germani şi protestanţi) au mers mai departe pe calea deschisă de Baur. Merită amintite în special două nume: filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) şi teologul luteran Georg Friedrich Eduard William Wrede (1859-1906). Deşi Nietzsche, în „Anticristul” (1895), îl ridiculiza pe Isus, şi-a rezervat ura pentru „creştinismul lui Paul”, care, afirmă el, este radical diferit de ceea ce a învăţat Isus. Pentru Nietzsche, Paul „reprezintă geniul urii, viziunea urii, logica neînduplecată a urii. Ce nu a sacrificat acesta pentru ură! În primul rând l-a sacrificat pe Mântuitor: l-a bătut în cuie pe propria sa cruce. Viaţa, exemplul, învăţătura, moartea lui Cristos, semnificaţia şi legea întregii Evanghelii – nimic nu a rămas neatins după ce acest falsificator al urii le-a redus pentru uzul personal. […] Creştinismul este formula ce depăşeşte şi însumează toate cultele subterane de toate felurile, al lui Osiris, al Marii Mame, al zeului Mithra”. Nietzsche recunoaşte un geniu al lui Paul, şi anume geniul de a fi sintetizat credinţe divergente în ceea ce noi astăzi numim creştinism.
Wrede a fost un înfocat practicant al criticii istorice, argumentând în „Secretul mesianic” (1901) că Isus nu a pretins niciodată că ar fi Mesia. Evanghelia lui Marcu, credea Wrede, l-a prezentat pe Isus ca fiind un Mesia secret, deşi era un simplu învăţător şi făcător de minuni. În cartea sa „Paul” (1907), Wrede scria că a existat „o enormă prăpastie în acest Om (Isus) şi Fiul paulin al lui Dumnezeu”, şi că credinţa lui Paul într-o „fiinţă celestă” şi într-un „mântuitor divin” înainte să creadă în Isus îl fac pe Paul „al doilea fondator al creştinismului”. Mai departe el susţine că Paul, deşi evreu, a construit o teologie în esenţa ei elenistă.
Noi variaţii pe aceeaşi temă
Această linie de argumente a fost dusă mai departe în ultimele decenii de autori care intenţionează să demonstreze că dacă Paul a fost „fondatorul” sau „creatorul” creştinismului, atunci Isus nu a fost Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Un bun exemplu la nivel popular este lucrarea „Paul: mintea apostolului” (1997), a lui A.N. Wilson, care îl prezintă pe Paul ca fiind un mitologizator complicat şi enigmatic. „Geniul lui Paul şi geniul colectiv al ‘Bisericii primare’ a fost mitologizarea lui Isus”, afirmă Wilson. Deoarece Paul nu doar era educat, ci şi a călătorit mult, el „avea un bagaj lingvistic mai bogat, o experienţă mitică mai bogată, în timp ce alţi scriitori ai Noului Testament aveau mitologiile limitate la folclorul evreiesc”.
Wilson afirmă că „nu se poate spune că Paul a inventat o nouă religie, ci că a fost capabil să se folosească de implicaţiile mitologice ale unei vechi religii şi de moartea unui practicant anume al acestei religii pentru a construi un mit cu reverberaţii mult mai largi decât limitatul iudaism palestinian”. Şi continuă susţinând că pentru Paul, faptele şi detaliile istorice sunt de mic interes: „Istoricitatea lui Isus devine neimportantă din momentul în care Paul a avut propria apocalipsă”. Cu alte cuvinte, Wilson este mai nuanţat şi mai sofisticat decât Dan Brown, dar împărtăşeşte la bază aceleaşi convingeri. (În paranteză fie spus, Wilson a revenit mai apoi la creştinism, renunţând complet la ideile expuse mai sus.)
O abordare similară găsim în „Făcătorul de mituri: Paul şi inventarea creştinismului” (1986), de Hyam Maccoby, autor evreu. Teza centrală a lui Maccoby este că „Paul nu a fost niciodată un rabin fariseu, ci un aventurier cu un trecut neclar” şi că „Isus nu a avut intenţia să fondeze o nouă religie”. Paul, insistă autorul evreu, „şi nu Isus, a fost fondatorul creştinismului”, bazându-se pe „miturile păgâne cu zei care mor şi învie şi pe miturile gnostice ale răscumpărătorilor coborâţi din cer”. În fine, mai recent avem o lucrare cu aceeaşi concluzie: „Paul, fondatorul creştinismului” (2002), semnată de Gerd Ludemann, teolog german care admite că actualmente nu mai este creştin.
Unde sunt referinţele?
Majoritatea celor care pretind că Paul a creat creştinismul bazându-se pe o figură mitică a lui Cristos, cu puţin, dacă nu chiar fără fundament în realitatea istorică, indică spre numărul mic de referinţe la învăţătura şi viaţa lui Isus din scrierile pauline. În timp ce Paul aminteşte des de moartea şi învierea lui Isus – evident teme centrale pentru el – nu spune aproape nimic despre familia, naşterea, botezul, miracolele, parabolele şi discursurile lui Isus. Paul spune în câteva locuri că transmite informaţii sau instrucţiuni primite „de la Domnul” (1Corinteni 7,10-11; 9,14; 11,23-25; 14,37; 2Corinteni 12,9; 1Tesaloniceni 4,15-17), dar nu îl citează direct pe Isus. Criticii susţin că el îşi bazează presupusa autoritate apostolică aproape exclusiv pe pretinsele revelaţii personale. În plus, se întreabă de ce Paul nu îl citează pe Isus în locurile unde aceasta i-ar fi spre ajutor. De exemplu, când Paul afirmă „eu ştiu şi sunt convins în Domnul Isus că nici un lucru nu este necurat în sine însuşi, ci este necurat numai pentru cel care gândeşte că e necurat” (Romani 14,14), de ce nu se referă la învăţătura lui Isus despre mâncare şi curăţie (Marcu 7,17-23)?
Scrierile şi activitatea lui Paul
Se pot face câteva observaţii importante relativ la acuzele de mai sus. În primul rând, scrisorile lui Paul sunt cel mai adesea de natură ocazională; cu alte cuvinte, ele sunt scrise pentru a dezbate anumite probleme curente şi frământări ale Bisericilor fondate de el. Astfel, epistolele sale sunt în primul rând texte cu îndemnuri şi mai puţin cu argumentări. Nici una dintre ele, la urma urmelor, nu este adresată ne-credincioşilor; ele nu sunt evanghelizatoare prin natura lor, ci urmăresc să îndemne, să încurajeze, să corecteze, să păstorească. De aceea, mulţi biblişti cred că Paul nu avea nevoie să citeze din învăţăturile lui Isus, pe care, spune David Wenham în „Paul, urmaşul lui Isus sau fondatorul creştinismului?”, „el şi cititorii săi le cunoşteau bine. În scrisorile sale, sarcina lui este să dezbată ceea ce este neclar, nu să repete ceea ce este deja foarte familiar.” În timp ce acest argument pentru tăcere este neconvingător pentru numeroşi critici, el se intersectează cu o a doua observaţie, făcută de N.T. Wright în „Ce a spus cu adevărat Paul: a fost Paul din Tars adevăratul fondator al creştinismului?”, şi anume că Isus şi Paul au avut roluri diferite în „drama escatologică” a istoriei mântuirii.
Acest argument se bazează pe prioritatea şi validitatea Evangheliilor, susţinând că dacă Isus cu adevărat a fost Mesia, a proclamat şi a stabilit Împărăţia lui Dumnezeu, a murit şi a înviat din morţi, s-a înălţat la cer, atunci a fost complet unic. Prin urmare, învăţăturile şi viaţa lui trebuiau să fie primul lucru transmis prin învăţătură şi predicare orală, liturgie şi exemplu (vezi Catehismul Bisericii Catolice, 76-79). Paul s-a văzut pe sine a fi un „slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1,1); prin urmare, argumentează Wright, el nu a repetat pur şi simplu „vestirea unică şi irepetabilă a lui Isus despre împărăţie, înaintea confraţilor săi evrei. Ceea ce căutăm nu este o paralelă între două mesaje abstracte. Este continuitatea corespunzătoare dintre două persoane care trăiesc, şi sunt conştiente că trăiesc, în momente diferite ale timpului escatologic” (181).
Isus credea în faptul că a fost trimis de Dumnezeu pentru „a duce istoria lui Israel la apogeul său” şi Paul credea în faptul că Isus a reuşit în această misiune cerească, prin care a încheiat un legământ. Paul nu a fost interesat să înfiinţeze o nouă religie, un nou sistem etic sau un amestec sincretist de religii ale misterelor. El, subliniază Wright, „în mod deliberat şi conştient a transpus în viaţă realizările lui Isus” (181). Sau, cu propriile lui cuvinte: „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia, iar un altul construieşte deasupra, dar fiecare să aibă grijă cum construieşte. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos” (1Corinteni 3,10-11). Şi parte a acestei munci – a acestei participări la ceea ce a realizat Isus prin moartea şi învierea Sa – a fost pună în aplicare şi să trăiască realitatea acestei mântuiri în multe contexte culturale diferite, incluzând Palestina, Grecia, Asia Mică şi Roma.
În cuvintele biblistului James Dunn, specialist în Noul Testament, „tradiţia despre Isus” a fost „o tradiţie vie, o tradiţie evident adaptabilă la diferitele nevoi şi la diferitele contexte” (citat în Legenda Isus de Paul Rhodes Eddy şi Gregory A. Boyd, 229-30). Acea tradiţie a fost înrădăcinată în fapte istorice, dar a fost trăită în prezent, cu convingerea că Isus era Domnul Domnilor înviat şi viu.
Autorii lucrării „Legenda Isus: Cazul credibilităţii istorice a tradiţiei sinoptice despre Isus” arată de asemenea că Paul scrie despre „blândeţea şi bunătatea lui Cristos” (2Corinteni 10,1), precum şi despre profunda Lui umilinţă (Filipeni 2,5-7), şi că Paul „în mod consecvent a prezentat viaţa lui Isus – şi propria lui viaţă, modelată după viaţa lui Isus – ca exemple de urmat (cf. 1Corinteni 11,1). În această lumină, nu poate fi privită ca o coincidenţă faptul că gândirea lui Paul, propria-i atitudine şi propriul lui comportament se aseamănă îndeaproape cu ceea ce găsim la Isus din Evanghelii” (209).
Acest lucru este în special remarcabil deoarece arată că Paul l-a înţeles pe Isus ca o persoană reală, istorică, nu ca pe o figură a unui mântuitor mitic, cu puţină sau chiar fără legătură cu viaţa pământească. Pentru evreii şi grecii din primul secol deopotrivă, era evidentă posibilitatea pentru o comunitate sau un grup să imite caracterul şi comportamentul cuiva doar dacă acea persoană era reală şi viaţa sa cunoscută. Aceasta este în parte şi motivaţia pentru care au fost scrise Evangheliile: pentru a păstra şi prezenta cuvintele lui Isus, astfel încât, în cuvintele lui Paul, cititorii „să fie asemenea chipului Fiului său” (Romani 8,29; cf. 1Corinteni 11,1).
Cristos cel viu
Cardinalul Jean Danielou (1905-74), mare teolog, specialist în patristică, a scris despre cum îl înţelege Paul pe Isus în lucrarea „Cristos şi noi” (1961). El susţine că „era complet inutil să se insiste pe detaliile umane ale vieţii lui Isus; în primul rând pentru că ele nu erau puse în dubiu în cercul lui Paul, şi în al doilea rând pentru că nu ele contau cel mai mult”. Danielou evident nu nega importanţa faptelor istorice, ci doar sublinia existenţa unor priorităţi. „Ceea ce conta era mărturia izvorâtă din suveranitatea lui Isus. De aceea, chiar dacă menţionează elemente din istoria lui Isus, Paul accentuează întotdeauna semnificaţia teologică”. Danielou subliniază pericolul perceperii lui Isus ca o simplă figură istorică măreaţă, o figură a trecutului. „Evanghelia personală a lui Paul este proclamarea faptului că Isus trăieşte.”
Nu aceasta este Evanghelia criticilor care cred că Paul a fost fondatorul şi inventatorul creştinismului. În măsura în care ei recunosc vreo Evanghelie, nu o consideră decât un mit – poate însufleţitor, fascinant, şi chiar admirabil – dar numai un mit. Dar pentru Paul şi pentru toţi creştinii, Isus nu este un mit, ci este viu şi real, „o piatră de poticnire” pentru mulţi, „dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Corinteni 1,23-24).
La 29 iunie, anul 67, Sfantul Petru si Sfantul Pavel şi-au mărturisit credinţa prin vărsarea sângelui. Sfântul Petru pe Colina Vaticană, iar Sfântul Pavel în localitatea numită astăzi Tre Fontane. Sfantul Pavel, inainte de convertire se numea Saul. Era un invatator al Legii. Unul dintre cei mai bine vazuti si respectati. Era un om de incredere, de vreme ce i se incredintase o misiune de mare responsabilitate : aceea de a-i desfiinta pe crestini. Avea la dispozite toate resursele necesare, inclusiv financiare.
De ce ar fi inventat crestinismul, cand prin aceasta „inventie” el era constient ca pierde totul: slujba, onorurile, respectul iudeilor, averea, linistea, pe scurt traiul bun? Ce ar fi castigat de pe urma acestei „inventii”? Absolut nimic. Care escroc a fost vreodata atat de nebun, incat sa mearga pana la capat cu escrocheria lui si sa accepte martiriul? Daca a fost atat de nebun incat sa „inventeze” un mesia, de ce nu s-a proclamat el insusi Mesia, lucru care i-ar fi adus macar avantaje morale? De ce nu s-a gandit totusi sa se plaseze el insusi printre cei 12 ucenici ai lui Mesia si i-a lasat pe altii sa aiba acest privilegiu, pastrand pentru el conditia modeasta de apostol? Mai mult, a marturisi ca nici macar nu L-a cunoscut personal pe Mesia, pe cand Acesta traia pe pamant. Sa fi vrut el sa fie atat de perdant, incat sa-i lase pe altii sa-i exploateze «inventia», iar el sa sufere cele mai cumplite prigoane?
Vă citez pe dumneavoastră: „Dacă ar fi doar aceste situri web, nu ar merita să consumăm prea mult timp şi multă energie cu această teorie”. Din nefericire există, cum la fel existente sunt protocoalele masonice (satanice mai bine spus).
Cât timp ne preocupă satan mai mult de cât Dumnezeu, vai nouă. Sântul Apostol Paul nu a dorit să devină mai mult de cât ce îi cerea Mântuitorul dacă citim bine Faptele Apostolilor vedem că nu el a fost cel ce dorea pe Isus ci dimpotrivă cel ce prigonea.
Ce spune-ţi despre „Voi bate păstorul şi voi împrăştia turma”, nu credeţi că teoria nu este tot una cu practica. Sau cum altfel să înţeleg vorbele multe fără a spune nimic? Este un adevăr certificat faptul că de vrei să ieşi în faţă trebui să răzbaţi, cum poţi face mai simplu asta dacă nu prin a te face slujitorul minciuni, lovind Creştinismul, deoarece creştinul pălmuit întoarce şi celălalt obraz.
Când vrei să inventezi ceva spre folosul personal faci ca acel ceva să-ţi servească doar ţie, Sfântului Apostol Pavel ia servit (referindu-mă la cele pământeşti)? Nu cred deoarece singur menţionează în epistolele către Bisericile pe care le-a păstorit, că nu a cerut nimic pentru sine şi nici pentru cei ce erau cu dânsul. Atunci ce profit a avut? Dacă martiriul este un profit material şi nu spiritual atunci Apostolul Neamurilor a profitat pe deplin de această lume.
Mulţumesc Lui Dumnezeu că mai vrea şi acum mărturisitorii. Nu am să mă pot compara cu Sfinţii dar dacă astfel doreşte Isus să-L mărturisim astfel o voi face. Cât despre vorbele încurcate ale noilor fariseii:”vai vouă morminte spoite”.
ISUS CRISTOS ESTE FIUL LUI DUMNEZEU ŞI MÂNTUITORUL LUMII !!!
Lăudat să fie Isus!