Preoţii ştiinţei

Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Radu Capan
Sursa: This Rock, septembrie 2008

Fundaţia John Templeton alege an de an o persoană căreia îi acordă Premiul Templeton ca recunoaştere a realizărilor acesteia în spaţiul marilor întrebări despre viaţă şi univers. Premiul de 1,6 milioane de dolari (mai mult decât Premiul Nobel, tocmai pentru a sublinia greutatea mai mare a problemelor spirituale asupra celor ştiinţifice) a fost acordat în 2008 lui Michal Heller, cosmolog şi profesor de la Facultatea de Filozofie a Academiei Pontificale de Teologice din Cracovia, Polonia. Este interesant pentru noi de remarcat faptul că Heller e preot catolic.

Laureatul de 72 de ani a declarat că intenţionează să îşi folosească banii câştigaţi pentru a crea un institut de cercetare – numit în cinstea lui Nicolaus Copernic – care să caute să reconcilieze ştiinţa cu teologia. Pr. Heller spunea: „Dacă ne întrebăm despre cauza universului trebuie să ne întrebăm şi despre cauza legilor matematice. Făcând astfel ne întoarcem la marele plan al gândirii lui Dumnezeu despre univers; întrebarea privind cauzalitatea ultimă: de ce există ceva în loc să nu existe nimic? Când punem această întrebare nu ne întrebăm despre o cauză la fel cu toate celelalte cauze. Ne întrebăm despre rădăcina tuturor cauzelor posibile. Ştiinţa este un efort colectiv al minţii umane de a citi mintea lui Dumnezeu din semnele de întrebare din care noi şi lumea înconjurătoare părem a fi făcuţi.”

Ca preot om de ştiinţă, pr. Heller nu este unic. El se înscrie mai degrabă în lunga şi marea tradiţie a preoţilor învăţaţi care au fost atât oameni ai ştiinţei cât şi oameni ai credinţei. Unii sunt binecunoscuţi istoriei, precum Roger Bacon, franciscanul care a trăit în secolul al XIII-lea şi care a promovat conceput de „legi ale naturii” şi a contribuit la dezvoltarea mecanicii, geografiei şi în special a opticii. Alţii sunt mai puţin cunoscuţi. Toţi însă au lăsat o moştenire perenă în domeniul ştiinţei. Aceşti preoţi oameni de ştiinţă au dat însă şi o importantă lecţie apologeţilor catolici: nu există nici un motiv să rămâi tăcut când numele lui Galilei este folosit ca o armă sau când Biserica este prezentată ca inamicul progresului uman.

Apologeţii şi catolicii culţi pot să indice spre aceşti preoţi oameni de ştiinţă şi să declare ceea ce pr. Georges Lemaître – descoperitorul Big Bang-ului – proclama cu fermitate în 1933: „Nu există nici un conflict între religie şi ştiinţă”. Ceea ce urmează este o trecere în revistă – fără pretenţie de exhaustivitate – a câtorva dintre numeroşii preoţi oameni de ştiinţă care au făcut lumea noastră mai bună de-a lungul secolelor.

Robert Grosseteste (c. 1175-1253)

Britanicul Robert Grosseteste s-a născut în Suffolk într-o familie săracă, devenind însă apoi cea mai învăţată figură a Angliei datorită setei mari de cunoaştere, credinţei profunde şi umilinţei personale. A studiat teologia şi a început să predea la Oxford. A fost ales Episcop de Lincoln în 1235, preocupându-se în noua sa poziţie de reformarea Bisericii. A scos din funcţii pe slujitorii corupţi şi nepotriviţi, a redus taxele Bisericii şi a autorizat o serie de statute ce ofereau indicaţii de comportament pentru clericii şi personalul Diecezelor.

Realizările lui ca Episcop au fost însă eclipsate de reputaţia sa ca unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai acelor timpuri. A fost un bun cunoscător al matematicii şi al opticii, prefigurând metodele experimentale ale elevului său, Roger Bacon. Istoricii ştiinţelor susţin că Robert este fondatorul mişcării ştiinţifice de la Universitatea Oxford, dând impulsul de excelenţă care continuă şi astăzi. Printre realizările lui conservate până astăzi este un comentariu la Fizica lui Aristotel, o critică a calendarului iulian – care a anticipat reforma calendarului făcută de Papa Grigore al XIII-lea 300 de ani mai târziu -, tratate de optică, muzică şi matematică. Reputaţia lui de geniu şi foarte bun cunoscător al lumii naturale a făcut ca în cercurile needucate să fie considerat un vrăjitor şi vraci.

Ignazio Danti (1536-1586)

Unul dintre moştenitorii tradiţiei începute de Grosseteste a fost un Episcop italian aproape necunoscut, pe numele lui Ignazio Danti. Fiul unui artist, născut în Perugia, el a studiat probabil la Universitatea de acolo după care a intrat în Ordinul Dominicanilor în 1555. A fost un apropiat al figurilor importante ale vremii, precum Cosimo de’Medici din Florenţa şi Papii Pius al V-lea şi Grigore al XIII-lea. Cel din urmă l-a numit Episcop de Alatri, unde a arătat un mare zel pentru continuarea reformării Bisericii.

La fel ca Grosseteste, Danti a avut o arie largă de preocupări, incluzând astronomia, matematica, optica, arhitectura, ingineria civilă, hidraulica şi cartografia. A devenit faimos în special pentru aptitudinile sale astronomice. În 1574, a făcut o serie de observaţii importante ce l-au condus la concluzia că echinocţiul avea loc cu 11 zile mai rapid decât în calendar. Dar cea mai importantă contribuţie a sa a fost ca şi cartograf. Cosimo de’Medici i-a încredinţat sarcina pregătirii de hărţi şi a unui glob pentru colecţia sa personală. Papa Pius al V-lea i-a cerut apoi să facă harta Perugiei, iar Papa Grigore al XIII-lea harta statelor papale. Hărţile lui pot fi încă văzute astăzi în Palazzo Vecchio din Florenţa şi pe pereţii din La Galleria delle Carte Geografiche din Palazzo Belvedere din Vatican. În fine, Danti mai este printre altele autorul unui proiect pentru un canal care ar fi străbătut Italia unind Marea Adriatică şi Mediteraneană prin Florenţa.

Marin Mersenne (1588-1648)

Preotul francez Marin Mersenne şi-a început lunga carieră la recent înfiinţata şcoală iezuită din La Fleche – singura şcoală care accepta şi elevi săraci. Printre colegii săi se afla şi Rene Descartes, pe atunci de opt ani, cu care s-a împrietenit. Mersenne a intrat în Ordinul Minimilor în 1611, fiind hirotonit preot după un an. După încheierea studiilor teologice, a devenit cunoscut în cercurile filosofice şi teologice pentru lucrările sale împotriva ateismului şi deismului. Istoria îl aminteşte însă în special pentru lucrările lui de matematică, numele lui fiind asociat cu numerele prime Mersenne.

În La verite des sciences (Adevărul Ştiinţelor), el susţine valoarea raţiunii umane. A corespondat cu marile figuri ale acelor vremuri, incluzându-i aici pe Pierre Gassendi, Rene Descartes, Pierre de Fermat, Thomas Hobbes şi Blaise Pascal. A organizat colocvii ştiinţifice cu participare din întreaga Europă, în care se citea din lucrările de ştiinţă şi se făcea schimb de idei. Aceste întâlniri au devenit apoi cunoscute ca Academie Parisiensis, uneori numite şi Academie Mersenne, şi este imposibil să estimăm numărul de oameni de ştiinţă care şi-au găsit aici încurajare, idei noi sau susţinere în munca lor. Dedicarea pr. Mersenne faţă de ştiinţă a fost în cele din urmă dovedită de cerinţa sa ca după moarte trupul să îi fie folosit pentru cercetări medicale.

Jean-Felix Picard (1620-1682)

Contemporan cu Mersenne, iezuitul francez Jean-Felix Picard a câştigat titlul de fondator al astronomiei moderne în Franţa, chiar dacă activitatea lui principală a fost cea de preot. Născut în La Fleche, unde a studiat la Colegiul Regal Iezuit Henry-Le-Grand, el a fost fascinat de mic de cer, dedicându-şi viaţa intelectuală cauzei astronomiei. Picard a introdus metode noi de studiere a stelelor şi a îmbunătăţit şi dezvoltat noi instrumente ştiinţifice. A fost prima persoană care a oferit o măsurătoare corectă a dimensiunii Pământului. Calculele sale l-au condus la concluzia că raza terestră ar fi de 6328,9 kilometri, astăzi susţinându-se că ar fi de 6357, deci o abatere de 0,44%.

Cercetările sale au avut o importanţă deosebită pentru Isaac Newton în descrierea teoriei gravitaţiei universale. El a lucrat cu multe nume mari ale ştiinţei acelor vremuri, pe lângă Newton putându-i aminti pe Christian Huygens sau pe Giovanni Cassini. Profund respectat de contemporanii săi, dar umbrit de Galileo, Newton şi Cassini, Picard a fost membru fondator al Academiei Franceze. A fost cinstit în 1935 când un crater de pe lună a primit numele său. (Numele său poate să fi constituit inspiraţia pentru căpitanul Jean-Luc Picard, din serialul de televiziune Star Trek, dar la fel de bine inspiraţia poate să fi venit de la fraţii Piccard, oameni de ştiinţă elveţieni de la începutul secolului XX.)

Gregor Mendel (1822-1884)

Mult mai cunoscut decât Picard, desigur, este călugărul augustinian Gregor Mendel, tatăl geneticii moderne. Născut într-o familie de ţărani austrieci (într-o localitate ce astăzi este pe teritoriul Cehiei), el a intrat în Ordinul Augustinian în 1843 şi a fost hirotonit preot patru ani mai târziu. Pr. Mendel a dus o viaţă liniştită şi şi-a desfăşurat cercetările în timp ce preda ştiinţe naturale la o şcoală de băieţi. Grădina mănăstirii – al cărei abate a devenit spre sfârşitul vieţii lui – a fost laboratorul lui de cercetare. Aici el a cultivat şi studiat 29.000 de plante de mazăre. Îi plăcea să se plimbe printre ele şi să urmărească diversele efecte ale hibridizării.

Aşa după cum orice elev de liceu vă poate spune, Mendel a petrecut ani întregi studiind şapte caracteristici ale plantelor de mazăre şi determinând legile de bază ce guvernează transmiterea acestor caracteristici. Cea mai importantă descoperire a sa au fost genele recesive, un element cheie al geneticii moderne, şi studierea genelor dominante şi recesive, a genotipului şi fenotipului, şi a conceptului de heterozigot şi homozigot. Din păcate, pr. Mendel era atât de înaintea ştiinţei acelor vremuri încât întreaga lui contribuţie nu avea să fie recunoscută decât abia la începutul secolului XX. Astăzi el este faimos în lumea întreagă, chiar dacă nu mereu pe placul elevilor care trebuie să îi reia experimentele.

Armand David (1826-1900)

Cam în acelaşi timp pe când Mendel se plimba prin grădina mănăstirii studiind mazărea, preotul misionar lazarist, zoolog şi botanist Armand David lucra în alt capăt al lumii: China. Originar din Bayonne, Franţa, el a intrat în Congregaţia Misiunii în 1848, fiind hirotonit preot în 1862. Trimis în misiune în Beijing, a slujit în mod extraordinar comunitatea. El a găsit în China o remarcabilă oportunitate de explorare a ştiinţelor naturale. Descoperirile lui în domeniul zoologiei, botanicii, geologiei şi paleontologiei au fost atât de importante încât guvernul francez i-a cerut să trimită mostre în Paris pentru aprofundare. Aceste mostre (în special animale şi păsări) au fost o premieră absolută pentru Occident, stârnind un mare interes şi aducându-i pr. David misiunea oficială din partea oamenilor de ştiinţă francezi de continuare a cercetărilor în speranţa de noi descoperiri.

La întoarcerea sa în Franţa, în 1888, preotul lazarist a ţinut un faimos discurs în Paris, la Congresul Catolic Ştiinţific Internaţional, în care a prezentat rezultatele cercetărilor sale, ce au făcut cunoscute peste 60 de specii de animale şi peste 60 de specii de păsări, până atunci necunoscute europenilor. Un interes special a reprezentat „descoperirea” ursului panda uriaş şi a unei specii de căprioare numită „căprioara părintelui David” (Elaphurus davidianus) în onoarea sa.

Julius Nieuwland (1878-1936)

Pr. Julius Nieuwland, din Congregaţia Sfintei Cruci, a fost preocupat de chimie. Fiu al unor belgieni care au emigrat în SUA, Nieuwland a crescut în South Bend, Indiana, şi a studiat la Universitatea Notre Dame. Hirotonit preot în 1903, el şi-a continuat studiile la Universitatea Catolică a Americii, unde s-a specializat în botanică şi chimie. Întorcându-se în 1904 la Notre Dame, ca profesor de botanică, iar apoi de chimie, a rămas acolo până la pensionare în 1936. În laboratoarele universităţii a reuşit polimerizarea acetilenei. Elmer Bolton, director de cercetare la Du Pont, a folosind această descoperire pentru a obţine neoprenul. Compania Du Pont a făcut neoprenul faimos, fiind folosit şi astăzi pentru instalaţii electrice, telefonie, în general pentru învelirea cablurilor.

Pr. Nieuwland nu a uitat în toată această perioadă de botanică. Obişnuia să meargă adesea prin mlaştini şi păduri în căutarea de specimene pentru studiu. Era faimos pentru metoda sa mai neobişnuită de a „culege” flori sau ramuri de la mari înălţime: trăgea cu pistolul. Însă realizările sale din chimie i-au adus recunoaşterea: a primit medalia Morehead pentru cercetările pe acetilenă, şi medalia Nichols, cea mai mare distincţie a Societăţii Americane de Chimie.

Georges Lemaître (1894-1966)

Pr. Georges Lemaître, preot belgian, fizician şi matematician, a fost primul care a propus teoria Big Bang-ului pentru naşterea universului. Născut la Charleroi, Belgia, el a studiat matematica şi ştiinţa la Universitatea Cambridge după hirotonirea sa în 1923, specializându-se pe studiile cele mai la zi atunci privitoare la astronomie şi cosmologie, respectiv teoria generală a relativităţii a lui Einstein.

Ideea acceptată atunci era că universul se află dintotdeauna într-o stare neschimbătoare. Când Einstein a constatat că universul se mişcă de fapt – fie contractându-se fie extinzându-se – şi a inventat o constantă cosmologică ce menţinea stabilitatea universului, pr. Lemaître a tras concluzia că universul se extinde. El a mers mai departe, susţinând că toată materia şi energia au fost la un moment concentrate într-un singur punct. De aici rezultă evident ideea că universul are un început. Această teorie, primită la început cu mult scepticism, a fost numită cu sarcasm „Big Bang” (ceva de genul „marele bum”). În schimb pentru Lemaître acest început era „ziua fără ieri”.

Preotul belgian şi-a prezentat teoria în ianuarie 1933 la o întâlnire ştiinţifică din California, iar la finalul prezentării, Einstein l-a aplaudat şi a declarat: „Aceasta este cea mai frumoasă şi mai satisfăcătoare explicaţie a creaţiei pe care am ascultat-o vreodată.” Ideile lui Lemaître au început să prindă în mediul ştiinţific. Astăzi astrofizicienii acceptă cu disponibilitate Big Bang-ul şi continua expansiune a universului. Pentru activitatea sa, pr. Lemaître a fost numit membru al Academiei Regale din Belgia şi canonic al Catedralei din Malines. În 1936, Papa Pius al XI-lea l-a numit membru al Academiei Pontificale de Ştiinţe.

Stanley Jaki (1924-2009)

Preoţii Nieuwland şi Lemaître au demonstrat că credinţa şi ştiinţa nu sunt incompatibile. Preotul benedictin Stanley Jaki a susţinut cu multă elocvenţă faptul că ştiinţa însăşi nu se poate dezvolta decât într-o cultură creştină. Pentru activitatea sa a câştigat Premiul Templeton şi în 1990 a fost numit membru al Academiei Pontificale de Ştiinţe de către Papa Ioan Paul al II-lea. Născut în Ungaria, a obţinut doctorate în Teologia Sistematică şi Fizica Nucleară, vorbea fluent cinci limbi şi a scris 30 de cărţi. Ca profesor la Universitatea Seton Hall, lucrarea pr. Jaki în istoria şi filozofia ştiinţei i-a adus o largă audienţă din întreaga lume. Într-o lume ştiinţifică modernă atât de cufundată în filozofia iluministă şi care se opune atât de mult unei relaţii cu religia, afirmaţia pr. Jaki că ştiinţa şi religia sunt compatibile şi că analiza ştiinţifică poate aduce lumină atât în problemele ştiinţifice cât şi în cele teologice este una curajoasă. După cum susţinea Jaki, descoperirile fizicii nucleare şi ale astronomiei au confirmat existenţa unei ordini esenţiale în univers. În timp ce este adevărat că înţelegerea pe care o avem asupra ambelor domenii este incompletă, perspectiva creştină demonstrează că ordinea cosmosului este în totalitate în concordanţă cu viziunea biblică despre Creaţie.

Mergând pe urmele lui Lemaître, pr. Jaki a abordat una dintre cele mai mari probleme din ştiinţă, cosmologia, şi a concluzionat că ştiinţa ne permite să pătrundem în evenimentele care au urmat după momentul creaţiei, dar nu ne oferă nimic cu privire la ceea ce s-a întâmplat înainte de acesta, când materia însăşi a fost creată din nimic. El a contestat astfel cu curaj afirmaţiile cosmologilor şi ale astrofizicienilor, între care Stephen Hawking, potrivit cărora originile universului oferă dovada inexistenţei lui Dumnezeu; de fapt, tocmai această afirmaţie nu poate fi dovedită ştiinţific pentru că nu există nimic de observat. În acelaşi timp, ordinea creată a lui Dumnezeu reflectă un Creator care este total raţional şi infinit superior propriului nostru mod de gândire. Nu este de mirare, aşadar, că o astfel de abordare echilibrată şi pozitivă a lumii naturale, care se găseşte în învăţătura şi cultura creştină autentică, a permis ştiinţei să înflorească.

Michal Heller (n. 1936)

Marile întrebări cosmologice sunt şi domeniul preotului şi fizicianului polonez Michal Kazimierz Heller, profesor la Academia Pontificală de Teologie din Cracovia, Polonia, şi membru al Academiei Pontificale de Ştiinţe încă din 1990. Domeniile în care este implicat sunt matematica şi astronomia. Actualmente pr. Heller studiază problema singularităţii în relativitatea generală şi folosirea geometriei necomutative în căutarea unificării relativităţii generale şi mecanicii cuantice. El este preocupat şi de filozofia şi istoria ştiinţei. În viziunea lui Heller, toate faţetele ştiinţei indică spre ceva cu adevărat important în „planul” Creaţiei – iar învăţăturile Bisericii ne ajută să înţelegem acest plan.

Întâmplare sau scop?

Preoţii oameni de ştiinţă care au rămas fideli atât învăţăturilor Bisericii cât şi rigorilor ştiinţei au câştigat un loc de frunte în istoria intelectualităţii, observa Cardinalul Christoph Schonborn. El spunea în cartea sa din 2007: „Unul dintre ‘miturile’ cele mai persistente ale epocii noastre – aş spune chiar una dintre prejudecăţile cele mai răspândite – este acela că relaţiile dintre ştiinţă şi Biserică sunt rele, şi că credinţa şi ştiinţa se află într-un fel de conflict de durată… Credinţa în Dumnezeu ca şi Creator nu constituie un obstacol, ci dimpotrivă. De ce ar trebui ca credinţa că universul are un Creator să stea în calea ştiinţei? De ce ar trebui să creeze în vreun fel probleme ştiinţei, dacă oamenii de ştiinţă înţeleg cercetarea lor, descoperirile lor şi teoriile pe care le elaborează, pătrunderea de către ei a relaţiilor ca fiind ‘studierea cărţii creaţiei’?” („Întâmplare sau scop? Creaţie, evoluţie şi o credinţă raţională”, 23).