De la Paștele evreiesc la Euharistia creștină: istoria jertfei todah

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Tim Gray
Traducere: Radu și Oana Capan
Sursa: CatholicEducation.org

Specialiștii s-au întrebat adesea cum a putut să izvorască practica Euharistiei creștine din Cina Domnului, care a avut loc în contextul cinei pascale evreiești. Problema principală care se pune este aceasta: întrucât Paștele evreiesc se celebrează o singură dată pe an, cum se face că creștinii au ajuns să celebreze Liturghia săptămânal, ba chiar zilnic? Răspunsul se găsește în vechea jertfă israelită numită todah.

În timp ce majoritatea oamenilor au auzit de jertfele din Vechiul Testament, cum ar fi jertfa holocaustului sau a arderii de tot, cei care au auzit de jertfa todah sunt la fel de rari precum câștigătorii la loto. Cu toate acestea, ignoranța de astăzi cu privire la todah nu înseamnă că nu era importantă pentru evrei. Absolut deloc. Todah a fost una dintre cele mai semnificative jertfe ale evreilor. O veche învățătură rabinică spune ceva foarte interesant: „În epoca mesianică viitoare, toate jertfele vor înceta, dar jertfa de mulțumire [todah] nu va înceta niciodată”[1]. Ce face ca această jertfă să aibă acest statut și să supraviețuiască tuturor celorlalte jertfe după mântuirea adusă de Mesia?

O jertfă todah era adusă de cel a cărui viață fusese salvată de mari pericole, cum ar fi boala sau sabia. Persoana salvată își arăta recunoștința față de Dumnezeu adunându-și prietenii apropiați și familia la o masă sacrificială. Mielul era jertfit în Templu, iar pâinea pentru masă era consacrată în momentul jertfirii mielului. Pâinea și carnea, împreună cu vinul, constituiau elementele mesei sacre de todah, care era însoțită de rugăciuni și cântări de mulțumire, precum Psalmul 116.

Ce înseamnă cuvântul „todah”? Este termenul ebraic pentru „mulțumire”, deși desemnează pe lângă recunoștință și aducerea de slavă. De exemplu, Lea i-a mulțumit lui Dumnezeu când l-a născut pe cel de-al patrulea fiu al ei, așa că l-a numit yehudah (adică Iuda), forma verbală a lui todah, tocmai ca semn de mulțumire. Există în Vechiul Testament multe exemple de oameni care oferă jertfe todah – altfel spus care îi mulțumesc – lui Dumnezeu. Iona, în timp ce se află în pântecele peștelui, jură să ofere o jertfă de todah în Templu dacă va fi salvat (cf. Iona 2,3-10). Regele Ezechia aduce un imn todah după ce își revine dintr-o boală care îi pusese viața în pericol (cf. Isaia 38). Dar cel mai bun exemplu de jertfă și cântare todah se găsește în viața regelui David.

Liturgia de la Templu

După ce David a învins ultima cetate canaanită, a decis să aducă chivotul legământului la Ierusalim. Aducerea acestuia la Ierusalim a fost prilejul pentru un impresionant festival național de todah. Jertfele erau „ofrande de pace”, iar todah era cea mai importantă și mai obișnuită ofrandă de pace. Toate elementele todah au fost prezente. De exemplu, David a oferit pâine și vin împreună cu carnea jertfelor (1Cronici 16,3). Cel mai important, David i-a pus pe leviți să conducă oamenii în imnuri de todah, adică Psalmi de mulțumire (1Cronici 16,8-36).

În acest moment cheie din istoria Israelului, David nu numai că schimbă locația chivotului ci și transformă liturgia Israelului. La celebrarea todah de la aducerea chivotului în Ierusalim, David le-a dat leviților un nou mandat – sarcina lor principală era „să îl invoce, să îi mulțumească și să îl laude pe Domnul” (1Cronici 16,4). Cuvântul ebraic pentru „a invoca” este zakar, care înseamnă literalmente a aminti – forma substantivală însemnând „memorial” (zikkaron). Unul dintre cele mai importante scopuri ale unei mese todah era să amintească lucrările mântuitoare ale Domnului. Într-adevăr, aceasta este una dintre funcțiunile Psalmilor todah: să relateze faptele puternice ale lui Dumnezeu (cf. Psalmul 22,28). De asemenea, suntem informați că „în ziua aceea, David a rânduit pentru prima oară ca Asaf și frații săi să mulțumească [todah] Domnului” (1Cronici 16,7). Leviții trebuiau să îi mulțumească și să îl laude pe Dumnezeu „mereu” (1Cronici 16,37.40). Această adorare perpetuă avea să caracterizeze liturgia Templului, ca o liturgie todah – o liturgie de mulțumire[2].

Psaltirea forma inima imnurilor și a rugăciunilor din liturgia de la Templu. În lumina instruirii leviților să aducă mulțumire perpetuă, putem vedea de ce „jertfa de mulțumire a constituit baza cultică pentru cea mai mare parte a Psalmilor”[3]. Psalmii todah au o structură dublă. În primul rând, deși pot începe cu mulțumiri și laude, prima jumătate a cântării este în mare parte o plângere, în care psalmistul prezintă în ce sens viața lui era inițial în pericol. Apoi arată cum i-a auzit Dumnezeu cererea și l-a salvat de la moarte. Astfel, a doua parte a cântării, sau cel puțin concluzia ei, conține de obicei exprimarea mulțumirii și lăudarea lui Dumnezeu[4]. Așadar, mișcarea în Psalmii todah este de la plângere la laudă – o mișcare care o reflectă pe cea a Israelului de la sclavie la exod – făcând în același timp trimitere la misterul pascal al Domnului nostru Isus Cristos.

Jertfa todah și Isus

Importanța jertfei todah drept context pentru Isus și Cina cea de Taină devine mai evidentă atunci când ne dăm seama că în vremea lui Isus, cuvântul grecesc care traduce cel mai bine ebraicul todah este eucharistia, care înseamnă și „aducere de mulțumire”. Din primele izvoare creștine aflăm că celebrarea Cinei Domnului, sau ceea ce numim Liturghie, era cunoscută de creștini sub numele de Euharistie. La urma urmei, la Cina cea de Taină Isus a luat pâinea și vinul și a adus mulțumire (eucharistia) asupra lor (Luca 22,19). Biblistul german Hartmut Gese a susținut că todah stă în spatele a ceea ce a făcut Isus la Cina cea de Taină. El merge până acolo încât susține că mulțumirea adusă de Isus cu pâinea și cu vinul în față a avut loc mai degrabă în contextul unei jertfe todah decât al unei mese de Paște. Cu toate acestea, nici un alt biblist nu a agreat teoria lui Gese despre legătura dintre jertfa todah și Cina lui Isus, deoarece legăturile cu Paștele evreiesc prezentate în narațiunile evanghelice sunt copleșitoare.

Aș dori atunci să fac o ajustare a teoriei lui Gese. Cred că are dreptate să vadă todah ca element de fundal, dar greșește când neagă contextul mai larg al Paștelui evreiesc. Soluția la această dilemă este de fapt destul de ușoară. Cina cea de Taină celebrată în cenacol este atât Paște cât și masă de todah. Paștele are toate elementele regăsite în todah: pâinea, vinul și mielul jertfit, alături de imnuri și rugăciuni. Într-adevăr, Psalmii Hallel (113-118), care erau cântați în timpul mesei de Paște, erau toți Psalmi todah! Narațiunea Exodului în sine are trăsăturile de bază ale unui imn todah, cu Israelul aflat în suferință și invocându-l în lacrimi pe Domnul (cf. Exod 2,23-25), pentru ca Domnul, la rândul Său, să le audă strigătul și îi elibereze (cf. Exod 6,5-7). Paștele evreiesc are atât forma cât și conținutul specific pentru jertfa todah, deoarece este un exemplu concret de jertfă todah.

Filon, un evreu din secolul I, descrie Paștele evreiesc ca o celebrare de mulțumire: „Iar această sărbătoare este instituită ca memorial și ca mulțumire [eucharistia] pentru marea lor migrație făcută din Egipt” [5]. Filon se concentrează aici pe două motive cheie pentru Paștele evreiesc: memorialul (amintirea) și mulțumirea (cf. Exod 12,14;13,3). Din nou, trebuie să remarcăm modul în care Paștele evreiesc se încadrează în genul todah, deoarece amintirea era unul dintre scopurile principale ale todah. Paștele evreiesc este masa comunitară a Israelului. Când Isus ia pâinea, o frânge și mulțumește [eucharistia], El îndeplinește funcția cheie atât a jertfei todah cât și a Paștelui evreiesc – mulțumind pentru eliberare. Dar aici Isus nu se uită pur și simplu înapoi la istoria mântuirii Israelului, ci înainte, la moartea și Învierea Sa. Cu alte cuvinte, Isus îi mulțumește Tatălui pentru iubirea Sa și pentru viața nouă care îi va fi dată la Înviere. Rețineți că tocmai cuvintele lui Isus asupra pâinii și vinului, mulțumirea adusă de El, constituie elementul pe care s-a concentrat tradiția creștină – astfel încât să poată numi „Euharistie” fiecare re-prezentare a Cinei celei de Taină.

În Euharistie, creștinii mulțumesc pentru eliberarea adusă de Dumnezeu și își amintesc cum a inițiat Isus noul exod prin moartea și Învierea Sa. Căci Isus a spus: „Faceți aceasta în amintirea Mea” (Luca 22,19). Acest act de aducere aminte (memorial) este esența jertfei todah – amintirea cu recunoștință a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Acest aspect ne conduce la unul dintre roadele cheie ale unei spiritualități todah – sau euharistice: sentimentul profund de recunoștință duce la cult. Cultul decurge din recunoștință; când recunoștința scade, scade și deschiderea față de cult. Todah ne învață să avem încredere în Dumnezeu cu o inimă recunoscătoare. Amintindu-ne de dăruirea lui Isus de pe Cruce, iubirea noastră pentru Dumnezeu este reaprinsă. Această amintire sau acest memorial, care este scopul jertfei todah, duce la o încredere mai profundă. Așa cum spune psalmistul: „Unii se încred în carele de luptă și alții în caii lor, însă noi amintim numele Domnului Dumnezeului nostru” (Psalmul 20,7)[6].

Note:
[1] Din colecția Pesiqta, citată de Hartmut Gese, Essays On Biblical Theology (Minneapolis, Augsburg Publishing House, 1981), pg. 133.
[2] Rugăciunile jertfelor de dimineață și de seară erau caracterizate de mulțumire (1Cronici 16,40-41). A se vedea și discuția lui Allan Boule despre cum rugăciunile acestea includeau formule de mulțumire, în From Freedom to Formula: the Evolution of the Eucharistic Prayer from Oral Improvisation to Written Texts (Washington, DC: CUA Press, 1981), pg. 7-13.
[3] Gese, 131.
[4] Câteva exemple din multitudinea de Psalmi todah: 16, 18, 21, 32, 65, 100, 107, 116, 124, 136.
[5] Filon, Legile speciale, II, 145. The Works of Philo (Peabody, MA: Hendrickson Publishers, 1993), pg. 582.
[6] Această traducere este după mine mai apropiată de varianta ebraică.

Posted in Liturgie.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *