Isus şi visul încurajator al lui Iosif. În întregime tatăl său

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Giovanni Cesare Pagazzi
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L’Osservatore Romano, 29 decembrie 2020

Nu este aşa de ușor să dormi când descoperi că, puţin înainte de căsătorie, logodnica ta te-a trădat. Sufletul este demolat de dezamăgire, dărâmat de regrete şi remuşcări, rătăcit în prezent, dezorientat de viitor, nervos la gândul despre tot, precum şi despre ce vor spune oamenii. Începutul Evangheliei lui Matei, şi al tuturor celor patru evanghelii, descrie un om în această stare. Desigur, cititorul este avertizat imediat că Maria a rămas fidelă lui Iosif al său: sarcina este „lucrare a Duhului Sfânt” (Mt 1,18). Însă cel direct interesat nu ştie asta. Decide să n-o defăimeze pe tânără (cine ştie cât de mult o iubea!), născocind o soluție impracticabilă, ba chiar ridicolă: să întrerupă „în ascuns” parcursul nupțial. Este posibilă rezerva într-un sat cu câteva sute de locuitori, mai ales fiind vorba despre o „treabă de iubire”? Cu toate acestea, Iosif doarme. Nu este zgâriat de insomnie, de chinul neliniștitor care îndepărtează odihna. În timpul somnului, îi apare un înger care îl asigură cu privire la Maria şi la fiul său (Mt 1,20-23).

Pe bună dreptate atrași de importanţa revelației îngerești, se riscă să se uite contextul: visul. Viziunea n-ar fi avut loc dacă logodnicul Mariei n-ar fi dormit, şi aşa de profund încât să viseze. În foarte puține pagini, de patru ori se scrie despre Iosif vizitat în vis de un înger, la care ajung cuvinte care provin de la Dumnezeu: înainte de căsătorie şi de adoptarea lui Isus (Mt 1,20-23), în previziunea sentinţei de moarte decretată de Irod împotriva pruncului (Mt 2,13), la sfârşitul exilului forțat în Egipt (Mt 2,19-20) şi cu privire la destinația familiei  în Galileea, şi nu în Iudeea (Mt 2,22). O viaţă complicată şi plină de neprevăzute, şi totuşi Iosif nu pierde visul. Evanghelia lui Matei scoate în evidență fie visul păzitorului Fiului lui Dumnezeu, israelitul „drept” (Mt 1,19), fie cel al păgânilor: magii sunt avertizați în vis să-l evite pe Irod, întorcându-se în ţara lor fără să treacă pe la Ierusalim (Mt 2,12); soţia lui Pilat trimite să i se spună soțului să nu se ocupe de Isus, pentru că în vis a fost foarte tulburată de vise care se refereau la acel „drept” (Mt 27,19). Așadar: primul evanghelist, la începutul şi la sfârşitul propriei relatări, caracterizează câteva personaje cheie printr-un vis. Mai mult, chiar dormind, aceste personaje, evrei şi păgâni, primesc o revelație care, într-un mod sau altul, se referă la viaţa lui Cristos. Însă, spuneam, este ușor să ne concentrăm asupra importanței mesajului divin, eschivând creditul pe care evanghelistul îl recunoaște visului, în special cel al lui Iosif, păstrat până în momentele critice ale vieţii.

Un prunc se abandonează somnului când este singur că nu este abandonat şi numai cu condiția să-i rezulte credibilă promisiunea întoarcerii dimineții şi, cu ea, a mamei, a tatălui, a jucăriilor şi a casei. Simţindu-i pe părinţii aproape de pătuţul său (exact ca muribundul dorește să aibă la căpătâi afectele cele mai dragi), pruncul „se lasă dus”, imaginându-şi că tata şi mama vor rămâne cu el, chiar dacă nu sunt văzuți, pe toată durata nopții. Îi este posibil să doarmă numai grație certitudinii că vor veghea asupra lui. Somnul său rezultă din supravegherea altuia care îi pregătește ziua de mâine. Acest lucru este valabil şi pentru noi adulții: ne abandonăm somnului în măsura în care nu ne simţim abandonați. Iosif este prototipul.

Mai departe, Matei prezintă o expresie a lui Isus cu privire la propriul somn: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (Mt 8,20). Pe scurt: animalele din cer şi de pe pământ ar avea unde să doarmă în siguranță, în timp ce Fiul Omului ar fi lipsit de o cameră unde să se întindă şi chiar de o pernă unde să-şi rezeme capul în somn. Prea uşor de atribuit cuvintelor tonalităţi exclusiv ascetice: sărăcia lui Isus ar fi aşa de radicală încât să nu prevadă nici măcar ceea ce, conform Psalmului 104, Creatorul garantează şi animalelor: un loc de odihnă. Şi totuşi, continuarea imediată a relatării, cu ironie fină, îl descrie pe Domnul profund adormit într-o barcă răscolită de valuri, în timpul unei furtuni formidabile pe lacul Tiberiadei (Mt 8,23-27). Urletul apostolilor, vântul puternic, zdruncinările bărcii, „însă el dormea” (Mt 8,24). Nu rămâne decât să spunem: „Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”, şi totuşi este în măsură să se odihnească liniștit chiar în mijlocul unei situaţii disperate, mortale chiar şi în ochii experți ai celor care în fiecare zi navighează pe lac: „Suntem pierduți!”. Nu-l trezesc valurile, ci discipolii, aşa de bine dormea. Relatarea conferă cuvintelor lui Cristos cu privire la cuiburi şi vizuini o nuanță năucitoare: el nu are nici cameră nici pernă nu din lipsă, ci din exces. Adică: nu are ceea ce în general este considerat indispensabil pentru odihnă nu pentru că este privat de asta, ci pentru că are asta din belșug: oricum poate să doarmă, chiar şi într-o barcă ce se scufundă; şi pretutindeni, chiar alături de moarte. Pentru Isus fiecare loc din lume este favorabil somnului. Neglijând acest aspect distinctiv al Domnului riscăm să reflectăm asupra „Mântuitorului lumii” fără a lua în considerare „lumea Mântuitorului”, adică modul cu care Mântuitorul a perceput lumea; şi totuşi, şi asta face parte din misterul său şi din opera sa de mântuire.

Este greu să nu recunoaștem legătura narativă realizată de Matei între comportamentul lui Iosif şi acest aspect al Nazarineanului. Chiar pare că Fiul lui Dumnezeu în trup este în întregime tatăl său purtător de grijă, însuşindu-şi o trăsătură caracteristică a soțului Mariei, aşa cum face un copil admirându-l pe tatăl său. Aşa cum Iosif se odihneşte bine chiar şi în momente dramatice şi neliniștitoare, tot aşa şi Fiul său adoptat. În stilul Fiului lui Dumnezeu există ceva din Iosif, şi încă cum! Şi pentru aceasta este adevărată carne, adevărat trup! La asta face aluzie papa în Patris corde (vezi nr. 4, la sfârşit). Din păcate aproape totalitatea teologiei percepe cu greu însemnătatea unor detalii ca acesta. Însă lucrul acesta n-a scăpat ochiului lung al unor maeștri. Amintesc numai un discurs îndrăzneț al lui Bernardin de Siena care semnalează datoria şi recunoștința manifestate de Cristos glorios păzitorului său pământesc: „Cu siguranță Cristos nu i-a negat în cer acea familiaritate, acea reverenţă şi acea demnitate preaînaltă pe care i-a arătat-o în timp ce trăia în mijlocul oamenilor, ca fiu faţă de tatăl său, ba chiar a dus acestea la maximul perfecțiunii” (Predică despre sfântul Iosif soţ al Sfintei Fecioare Maria). Primul Născut dintre cei morți, alfa şi omega, suveranul regilor pământului „îl respectă” pe Iosif, îl admiră, recunoscător ca un copil, conștient de cât de mult îi datorează tatălui său. Dacă Fiul îl cinstește pe Iosif şi în paradis, şi acolo este adevărată carne, adevărat trup, recunoscând ca definitive afectul, îngrijirea, atenţia care pe pământ l-au păzit şi l-au făcut să crească. Şi acesta este deja un motiv foarte valabil pentru a continua să sperăm.

via InfoSapientia.ro

Posted in Personalităţi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *