Autor: Mons. Bruno Forte
Sursa: Zenit.org, 12 martie 2018
Cinci ani cu Papa Francisc: atâția au trecut de la alegerea sa ca Episcop de Roma, succesor al lui Petru la catedra Bisericii care „prezidează în iubire”, conform expresiei frumoase folosite de Sfântul Ignațiu din Antiohia la începuturile secolului II. Un pontificat dens în evenimente și în mesaje care se referă atât la comunitatea eclezială, cum este cazul celor două adunări ale Sinodului Episcopilor dedicate familiei și al exortației apostolice Amoris laetitia, cât și la relevanța sa pe scena „satului global”, în raporturile dintre popoare și în viața fiecărei țări, cum arată de exemplu rolul desfășurat de Papa Francisc în procesul de destindere dintre Cuba și Statele Unite.
Noutatea și incisivitatea acestei slujiri papale nu trebuie să pună în umbră continuitatea sa cu magisteriul predecesorilor: pentru a aminti numai câteva trăsături esențiale, se poate afirma că Papa Francisc se leagă cu Papa Ioan al XXIII-lea, „Papa cel bun”, prin amabilitate, cu Papa Paul al VI-lea, care în octombrie va fi canonizat de el, prin curajul reformator, cu Papa Ioan Paul I prin zâmbetul și promptitudinea comunicativă, cu Papa Ioan Paul al II-lea prin intensa experiență mistică, hrănită cu multă rugăciune, cu Papa Benedict al XVI-lea prin marile idei teologice inspiratoare, sub semnul unei gândiri a credinței bine înrădăcinate în istorie și în slujba ei. Însă Papa Francisc este mai ales Papa care vrea mai degrabă să demareze procese, decât să ocupe spații, așa cum afirmă în exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), manifest „programatic” (cf. nr. 25) al pontificatului său: „A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații. Timpul ordonează spațiile, le luminează și le transformă în inele dintr-un lanț în creștere constantă, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acțiunile care generează noi dinamisme în societate și implică alte persoane și grupuri care le vor duce înainte, până când aduc rod în evenimente istorice importante” (nr. 223).
În această tensiune de a activa procese se evidențiază îndeosebi trei impulsuri, care mi se pare că ar caracteriza pontificatul Papei „venit aproape de la capătul lumii”: apelul adresat Bisericii să fie „în ieșire”; sublinierea primatului absolut al lui Dumnezeu asupra existenței și asupra acțiunii credinciosului și a comunității ecleziale; importanța dată sinodalității episcopilor și a poporului lui Dumnezeu în ansamblul său. Așa cum afirmă Evangelii gaudium, Biserica „în ieșire”, este „comunitatea de discipoli misionari care iau inițiativa, care se implică, însoțesc, care fructifică și sărbătoresc. «Primerear – a lua inițiativa»: scuzați-mă pentru acest neologism. Comunitatea evanghelizatoare experimentează că Domnul a luat inițiativa, a precedat-o în iubire (cf. 1In 4,10) și pentru aceasta ea știe să facă primul pas, știe să ia inițiativa fără frică, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe și să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i invita pe cei excluși. Trăiește o dorință inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului de a fi experimentat milostivirea infinită a Tatălui și forța sa difuzivă” (nr. 24).
În alternativă la imaginea unei comunități introvertite, resemnate, autoreferențiale, cum este tentată Biserica să fie în fața răspândirii secularizării și mai mult încă a secularismului ideologic, Papa Francisc se bazează pe o comunitate de creștini adulți în credință, curajoși în elanul carității, îndrăzneți în a duce vestea bună la tot omul, la fiecare om. O Biserică ce ridică fruntea nu în atitudinea ciocnirii sau a ofensivei, ci în cea a generozității și a milostivirii, rod că a cunoscut frumusețea iertării și a iubirii lui Dumnezeu și a dorinței respective de a împărtăși bucuria sa transformatoare. Binele este se răspândește pe sine și o Biserică ce trăiește din duioșia milostivă a Domnului său nu poate decât s-o iradieze în manieră contagioasă și eliberatoare.
Acest simț viu al milostivirii divine se naște în Papa Francisc din experiența sa a primatului absolut al lui Dumnezeu: acesta este izvorul din care fiecare creștin ia forța vestirii sale a lui Cristos. Însă în Papa iezuit ea se colorează cu trăsăturile care sunt tipice spiritualității ignațiene, înrădăcinate în forma de viață spirituală trăită și transmisă de fondatorul Societății lui Isus, Sfântul Ignațiu de Loyola. Se poate aminti în această privință teza fundamentală a „antropologiei transcendentale” a marelui teolog iezuit Karl Rahner, care a influențat atât de mult magisteriul Cardinalului Carlo Maria Martini și ni se pare că îl influențează pe cel al Papei Francisc: „Omul este entitatea care, iubind în mod liber, se află în fața Dumnezeului unei posibile revelații. Omul este în ascultarea cuvântului sau a tăcerii lui Dumnezeu în măsura în care se deschide, iubind liber, la acest mesaj al cuvântului sau al tăcerii Dumnezeului revelației” (Uditori della parola, Borla, Torino 1967, pag. 145).
Creatura umană, adică, creată liberă, este chemată să iubească în exercitarea libertății sale: însă această vocație radicală se poate realiza în măsura în care omul se pune în ascultare primitoare a cuvântului și a tăcerii lui Dumnezeu. A sta în prezența Domnului, a persevera în ascultarea lui Dumnezeu care vorbește și chiar a lui Dumnezeu care tace, este ceea ce ne face cu adevărat liberi și capabili să facem alegeri de caritate autentică și de credință sinceră. Om cu lungi tăceri de rugăciune, hrănite cu adorație și cu primire ascultătoare a Cuvântului divin, Papa Francisc trăiește spiritualitatea ignațiană și o transmite Bisericii cu mult mai mult decât este evidențiat acest aspect esențial în mod obișnuit.
În sfârșit, sinodalitatea este ideea cheie care îl inspiră pe Papa Bergoglio în slujirea sa adusă Bisericii Catolice: cuvântul grec „sinod” înseamnă „a merge împreună”. Bună parte din acești cinci ani de pontificat au fost angajați de procesul sinodal, articulat nu numai în cele două adunări de Episcopi din 2014 și 2015, ci și în pregătirea lor, care a implicat pe larg baza întregii comunități catolice, și în dezvoltarea care a urmat și a dus la exortația Amoris laetitia din 19 martie 2016. Prin chestionarele pregătitoare, răspunsurile la ele venite din orice parte a lumii, reflecția păstorilor și teologilor, dialogul sinodal liber și adesea animat de tensiuni vii, a ajuns la discernământul Papei un material amplu, bogat în viață trăită și în gândire articulată, pe care el la rândul său și l-a însușit cu o reflecție în același timp colegială și personală, exprimată în documentul citat. Nu puțini au subliniat analogia dintre această metodologie și cea pe care a pregătit și a dirijat lucrările Conciliului Vatican II, marea primăvară a Bisericii din secolul al XX-lea.
Și este sigur că spiritul Conciliului Vatican II se recunoaște puternic în Amoris laetitia, atât în simpatia sa deschisă față de tot ceea ce este autentic uman, cât și în atitudinea sa de milostivire față de orice situație, inclusiv cele rănite sau deosebit de dificile ale experienței familiale și de cuplu, milostivire care se traduce în angajarea primirii tuturor, nimeni exclus, a însoțirii și a discernământului oferit fiecărei persoane, a integrării la care fiecare are dreptul în comunitatea eclezială. Dacă criticile unei minorități absolute văd în aceste alegeri o cedare a Bisericii în fața seducției lumii, cel care este aproape de oameni și trăiește pentru ei și cu ei slujirea adusă Evangheliei nu poate să nu perceapă în ele stilul lui Isus, care a trecut printre oameni „făcând bine și vindecându-i pe toți” (Fap 10,38), așadar stilul unei Biserici trimise de El nu ca să judece lumea, ci ca să o mântuiască, oferind tuturor motivații de viață și de speranță cu harul iertării și al iubirii. Așadar, o Biserică vie în suflul Duhului, care în Evanghelie vorbește oricui va voi să o asculte în adâncul inimii sale.
via Ercis.ro