Autor: Antonio Gaspari
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: Zenit.org, 26-27 mai 2016
Cine era, unde s-a născut, cine erau părinţii săi, ce a făcut, cum a trăit, unde şi când a decedat, de ce se vorbeşte aşa de puţin despre asta în evanghelii? Şi cum se explică enorma devoţiune, popularitatea, milioanele de rugăciuni înălţate către ea în fiecare zi, invocaţiile pentru mijlocirea sa? Sunt mii întrebările ridicate cu privire la Maria, cea care l-a dat lumii pe Isus. Pentru a încerca să ştim mai mult, agenţia Zenit l-a intervievat pe fratele Felice Fiasconaro (OFMConv), profesor de ecleziologie şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală „Sfântul Bonaventura” – Seraphicum.
Cine era Maria?
Orice discurs despre Maria nu poate decât să se situeze în cadrul unei perspective kerigmatice şi mântuitoare, care îl are drept centru pe Cristos. Şi dacă este adevărat că punctul de plecare al istoriei credinţei discipolilor săi este Paştele, este adevărat şi că tot ceea ce precede acest eveniment nu poate să nu aibă o proprie consistenţă istorică. Însă, cu Paştele discipolii reuşesc să înţeleagă însemnătatea istorică şi mântuitoare a anumitor evenimente care îl preced. De aceea, discursul despre Maria trebuie să ţină cont că el dobândeşte deplina sa lumină pornind de la evenimentul pascal trăit de discipoli şi care devine şi criteriu hermeneutic pentru înţelegerea nu numai a misterului lui Cristos, ci şi pe cel al Mariei. Deci, când vorbim despre Maria nu putem să nu ţinem cont de această referinţă istorico-mântuitoare, altminteri există riscul de a o sărăci nepercepându-i dimensiunea sa corectă. Spuse fiind acestea, acum ne este mai uşor să spunem cine era Maria, conştienţi că, oricum, cuvântul nostru va fi mereu neadecvat pentru a-i percepe misterul.
Maria era o femeie evreică, având caracteristicile culturale şi antropomorfe ale femeilor din poporul său. Evangheliştii nu vorbesc mult despre ea şi când o fac este mereu în relaţie cu Cristos. Dar din puţinele referinţe date se poate adăuga că ea a fost o femeie care ştia să se apropie de Dumnezeu şi ştia „să păstreze” şi „să mediteze” evenimentele vieţii sale. Şi a fost şi soţie, cu totul deosebită, dacă vrem. Şi mamă. Viaţa sa pământească s-a încheiat în mod cu totul minunat, pentru unii la Efes, pentru alţii la Ierusalim, fără ca să fie precizat timpul exact.
Unde şi când s-a născut?
Spunem imediat că documentele antice nu spun nimic despre locul şi despre data de naştere a Mariei. Însă, prin reconstruirea istorică a datei de naştere a lui Isus şi obiceiurile culturale ale timpului, motiv pentru care fetele se căsătoreau imediat după vârsta pubertăţii, adică în jurul vârstei de cincisprezece ani, unii studioşi consideră că data de naştere a Mariei a fost în anul 20 î.C. circa. În schimb, alţii, urmând calculele lui Dionisiu cel Mic, consideră că a fost în anul 15 î.C. circa. În timp ce pentru loc, s-ar voi ca localitate de naştere Bezatha, unde era casa lui Ana şi Ioachim, la o sută de metri de templul lui Irod, în acea vreme, în reconstrucţie. La Nazaret s-a dus să trăiască după aceea.
Cine erau părinţii săi?
Textele biblice canonice nu ne spun nimic. Este tradiţia creştină, care dăinuie din secolul al II-lea, cea care ne transmite numele lui Ioachim şi Ana, ca părinţi ai Mariei. Şi, mai precis, începând de la Protoevanghelia lui Iacob, compusă probabil pe la 140-170.
De ce au numit-o Maria?
Nu există date cu privire la motivul acestui nume. Însă este sigur că numele său a fost Maria. Îl găsim în Evangheliile sinoptice şi în Faptele apostolilor. În Evanghelia lui Ioan o găsim pe Maria denumită mereu ca „Mama lui Isus”. Pronunţia trebuia să fie tocmai aceea de Maryam (aramaică) şi nu cea de Myriam (ebraică).
Este adevărat că era foarte frumoasă?
Putem doar să ne imaginăm asta. Şi pe bună dreptate. Dacă ea era cea „plină de har”, cu toată pregnanţa de sens pe care o are acest termen în greaca sfântului Luca (kecharitomene), dacă ea era foarte frumoasă înăuntru, nu putea să nu fie tot aşa în toată persoana. Nu este fără motiv că Biserica în „femeia îmbrăcată în soare” (Ap 12,1) a văzut, în afară de imaginea poporului lui Dumnezeu, chiar pe Maria în toată splendoarea sa. Melania Calvat, vizionara de la La Salette, ne-a dat o splendidă descriere a frumuseţii Mariei. Artiştii au încercat, în moduri diferite, să facă vizibilă lumea interioară a Mariei, aşa plină de har.
Cum a avut loc logodna cu Iosif?
Despre această temă Evanghelia lui Luca (1,26-27) ne spune: „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David”. Nu ştim altceva. Sau mai bine zis, restul ne putem imagina, urmărind cele care erau obiceiurile timpului. Între timp, ştim cu certitudine că, în momentul Bunei Vestiri, Maria se afla la Nazaret şi că era „logodită” cu Iosif, un descendent al vechii familii davidice. Deci Maria avea vârsta logodirii şi, de aceea, conform obiceiului evreilor, nu mai mult de paisprezece ani. În acel timp, logodna avea loc prin vizita tatălui tânărului, sau a tânărului însuşi, la părinţii fetei, în timpul căreia se propunea o dotă, care, dacă era acceptată, logodna devenea realizată şi comporta deja legături juridice, asemănătoare cu acelea ale căsătoriei. Se mergea să se locuiască la soţ, ca soţie, şi după mai multe luni. Deci, Maria era „logodită”, cu efectele juridice ale căsătoriei. Acesta este motivul pentru care zămislirea Mariei nu a avut nimic intempestiv. De fapt, conform legii, logodnicul acoperea deja onoarea viitoarei soţii.
În ce mod a primit vestea că va deveni Mama Mântuitorului şi în ce mod a reuşit să-i comunice lui Iosif evenimentul miraculos?
Despre vestea că Maria avea să devină Mamă a Mântuitorului ne vorbeşte Luca, într-unul dintre textele cele mai cunoscute şi mai studiate din Evanghelia sa (Lc 1,26-38). Lăsând deoparte chestiunea genului literar utilizat de Luca pentru această relatare a sa, pentru că, oricare poate să fie ales printre multele propuse, este clar că textul trebuie să fie citit în cheie istorico-mântuitoare şi marchează, pentru evanghelist, inaugurarea timpurilor definitive, fiind încheiate cele ale pregătirii veterotestamentare cu vestea adusă lui Zaharia. În Vechiul Testament există alte naşteri miraculoase, dar aici, cu vestea îngerului Gabriel, care se face mediator al proiectului lui Dumnezeu cu privire la Maria, Luca vrea desigur să scoată în evidenţă câteva lucruri de importanţă excepţională, cum ar fi gratuitatea darului mântuirii, alegerea paradoxală a celei umile şi a fecioarei, inserarea acestei tinere femei în planul mântuirii cu o misiune singulară prin lucrarea Duhului Sfânt, favoarea singulară din partea lui Dumnezeu care o transformă interior, motiv pentru care este cea „plină de har”, „da”-ul în credinţa în El.
Cum şi când află Iosif despre zămislirea Mariei nu ştim. Adică nu ştim dacă a aflat înainte de vestea îngerului, despre care relatează Matei, sau numai în acel moment. Singurul lucru sigur era că Iosif, datorită acelei zămisliri, trăia drama, până acolo încât a hotărât „să o lase în ascuns”. Între această decizie a sa şi punerea în aplicare se introduce glasul unui „înger al Domnului” care vine să-l asigure: „nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Mt 1,20). Şi Iosif, „care era drept”, cum notează evanghelistul, a ştiut să găsească răspunsul cel mai potrivit la planul lui Dumnezeu.
Ce făcea la Betleem şi pentru ce a fost ales numele Isus?
Maria şi Iosif trăiau la Nazaret. Din cauza recensământului voit de Cezar August, în timpul căruia „Quirinius era guvernator al Siriei”, cum ne relatează Evanghelia lui Luca, Maria şi Iosif au trebuit să meargă la Betleem, pentru că edictul stabilea că trebuiau să se înregistreze în cetatea propriilor strămoşi, de la care se avea descendenţa. Şi Iosif era descendent al regelui David care s-a născut la Betleem. Acesta este motivul pentru care, în momentul naşterii, Maria şi Iosif se aflau la Betleem. Numele Isus a fost impus Fiului Mariei practic de Iosif după ce îngerul, în vis, i-a spus: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,20-21). Deci, semnificaţia numelui Isus este cea de mântuitor.
Ştim că la 12 ani Isus a intervenit în templu, dar apoi nimic până la vârsta de 30 de ani. Ştim ceva despre cum trăiau şi ce făceau Maria, Iosif şi Isus în acei ani?
Evanghelii nu spun nimic. Cum trăiau şi ce făceau putem doar să ne imaginăm, eventual reparcurgând obiceiurile timpului. Şi aici, fiecare dintre noi poate să-şi dea drumul fanteziei sale. Viaţa lor era cu siguranţă aceea a unei familii evlavioase şi harnice, în cadrul căreia se trăiau relaţii familiale autentice. Interesantă, în această privinţă, am găsit cartea părintelui Tonino Bello, Maria, femeie a zilelor noastre.
Cu minunea din Cana, Isus începe viaţa sa publică având-o mereu pe Maria alături. Iosif nu mai era? Murise? Şi de ce Evanghelia nu ne vorbeşte despre asta şi de ce nu există relicve?
La Cana, locul primei minuni săvârşite de Isus, o găsim numai pe Maria cu Fiul său. Iosif nu mai era cu ei. Nu era cu rudele lui Isus nici atunci când au mers să-l ia pentru a întrerupe predica sa „căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (Mc 3,21). Nu era la picioarele crucii, motiv pentru care Isus a încredinţat-o pe Maria lui Ioan. Decedase? Conform Evangheliilor, este permis să presupunem asta, chiar dacă ele nu ne vorbesc despre asta. Şi nu ne vorbesc despre asta, şi aceasta este o supoziţie, pentru că Iosif deja îşi epuizase misiunea sa istorico-mântuitoare în cadrul istoriei mântuirii şi asta ar putea să fi fost deja la începutul vieţii publice a lui Isus. În schimb, apocrifele descriu detaliat decesul sfântului, ca în Istoria lui Iosif tâmplarul. Relicve al sfântului Iosif, într-adevăr, să găsesc ici şi acolo. Adică se găsesc lucruri care au aparţinut sfântului Iosif, şi primul dintre toate casa din Loreto şi chiar fragmente din mormântul său care se venerează la Roma, în biserica „Santa Maria in Portico” în Campitelli.
Este puternică deşi silenţioasă prezenţa Mariei în cursul Pătimirii şi Răstignirii. Ce ştim despre apariţia Celui Înviat Mamei?
Şi despre o întâlnire a lui Isus înviat cu Mama nu există veşti în Evanghelii, nici în tot Noul Testament. Dar există unii care consideră posibilă asta. Între alţii, Ioan Paul al II-lea, care în mai multe discursuri, ca în acela făcut în piaţa „Sfântul Petru” şi prezentat în L’Osservatore Romano, la 22 mai 1997, a spus: „Este legitim să credem că în mod verosimil Mama a fost prima persoană căreia i-a apărut Isus înviat”. Şi în favoarea acestei teze aduce argumentele de convenienţă şi chiar mărturia unui autor din secolul al cincilea, Sedulius.
În timp ce ştim multe despre apostoli şi despre activitatea lor, Maria pare să dispară. Nu ştim când şi unde a murit nici nu există relicve. Ce anume ne spune în această privinţă cercetarea arheologică şi teologică?
După moartea lui Isus, Maria a mers să trăiască împreună cu apostolul Ioan, căruia, de pe cruce, o încredinţase. Apoi o găsim inserată în cadrul primei comunităţi creştine din Ierusalim, unde este semnalată în manieră distinctă (Fap 1,14). Este printre acei „toţi” asupra cărora a coborât Duhul Sfânt în ziua de Rusalii (Fap 2,1). Ca rugătoare, credincioasă şi practicantă trăieşte şi împărtăşeşte viaţa primei comunităţi (cf. Fap 2,42-47; 4,32-35; 5,12-16) şi asta, trebuie crezut, în toată perioada existenţei sale. Cine, dacă nu ea, va da evangheliştilor toate elementele care compun „evangheliile copilăriei” lui Isus? Oricum, după Rusalii, cărţile Noului Testament păstrează tăcerea cea mai totală despre Maria. De fapt, nu se cunoaşte nici când, nici unde a murit. Dar Maria a murit? Nu trebuia să nu moară, fiind fără păcat strămoşesc şi fiind moartea consecinţă a păcatului? Această problemă n-a fost rezolvată de proclamarea dogmei Ridicării la cer. Bula Munificentissimus Deus a lui Pius al XII-lea spune simplu: „Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu pururea Fecioară Maria, după ce a terminat cursul vieţii pământeşti, a fost ridicată la gloria cerească în suflet şi trup”. Deci problema rămâne nerezolvată. Există aici două sentinţe: aceea a mortaliştilor (marea majoritate) şi aceea a imortaliştilor. Dintr-un punct de vedere teologic, sunt admisibile ambele sentinţe, chiar dacă întemeiate în manieră inegală în Tradiţie. Altă problemă nerezolvată, fiind admisă moartea Mariei, a fost aceea de a determina locul: a murit la Efes sau la Ierusalim? Şi dacă la Ierusalim, în Grădina Măslinilor sau în Valea lui Iozafat? Trebuie adăugat că bibliştii, astăzi, preferă să situeze mormântul provizoriu al Mariei mai degrabă la Ierusalim decât la Efes şi asta mai mult datorită studierii multor texte scripturistice decât Tradiţiei. Arheologia nu rezolvă la fel problema: nici pe cea a morţii, nici pe cea a locului. Descoperirile făcute de părintele Bagatti pe mormântul Mariei, localizat în Ghetsemani, nu conving pe mulţi.
De ce se vorbeşte aşa de puţin despre Maria în Evanghelie?
Adevărul este că noi am vrea să ştim mai mult. Şi mai ales am vrea să satisfacem curiozitatea noastră cu privire la unele tematici. Nu toţi recunosc că despre Maria se vorbeşte puţin în Evanghelie. Despre Maria, se spune, cunoaştem ceea ce este necesar pentru a trăi credinţa noastră în plinătate. Probabil este necesar să ştim să citim ceea ce avem, adică să ştim să-l inserăm în cadrul planului divin de mântuire, al istoriei mântuirii, pentru a avea ulterioare aprofundări cu privire la figura sa şi la misterul său.
De ce Pontifii au utilizat prerogativa dogmei pentru a sublinia naşterea miraculoasă?
Dacă ne referim la naşterea Mariei, nu-mi rezultă că Pontifii au utilizat prerogativa dogmei. Prerogativa dogmei au utilizat-o, în schimb, pentru a vorbi despre zămislirea sa care a fost neprihănită, adică fără păcatul strămoşesc încă din prima clipă a zămislirii sale. În acest caz, credem că putem spune că Pius al IX-lea a utilizat prerogativa dogmei pentru că era cerută unanim şi cu insistenţă de toate componentele Bisericii (credincioşi laici, preoţi, episcopi, cardinali, călugări, congregaţii, companii, confraternităţi, Universităţi, etc.) şi chiar de regi şi principi catolici. Ca şi cum s-ar spune că era deja un adevăr de credinţă, pentru că poporul lui Dumnezeu, prin asistenţa Duhului Sfânt, nu poate greşi în credinţa sa şi pentru că în Biserică se celebra deja cultul universal. Şi aici poporul lui Dumnezeu nu poate greşi în rugăciune. Este ceea ce teologii numesc sensus fidei.
În pofida tuturor acestor evenimente misterioase devoţiunea faţă de Maria este enormă şi răspândită. În fiecare zi milioane de rozarii, miliarde de Bucură-te Marie sunt recitate pentru a cere mijlocirea sa cu scopul de a invoca milostivirea. Care sunt motivaţiile acestui fenomen?
Este în afara oricărei îndoieli că devoţiunea către Maria este mare şi prezentă şi dincolo de catolicism şi, aş adăuga, şi de creştinism. Apoi, această devoţiune se realizează în atâtea exprimări de evlavie populară. Pentru a-i înţelege motivaţiile, cred că ar trebui să deranjăm ştiinţe ca antropologia culturală, psihologia, sociologia, teologia creştină, filozofia cu propria viziune despre lume. Nu este simplu a răspunde la această întrebare. Ceea ce astfel, un pic simplist, putem spune este că în om există o mare nevoie de festivitate, de spontaneitate, de ajutor, de protecţie, de har, de frumuseţe, de duioşie, de putere, de milostivire, de meditaţie, de dorinţă de rugăciune, de valori importante, de familie, de comuniune cu Dumnezeu, şi pentru toate acestea poate să ne vină în întâmpinare, poate să ne arate calea (Maria odigitria), cea care este femeie, fecioară, mamă şi Theotokos, neprihănită, cea care mai direct poate să ne ducă la Fiul său care este Mântuitorul nostru.
National Geographic a făcut vâlvă cu un reportaj în care a indicat-o pe Maria ca femeia cea mai puternică din lume, pentru că este respectată şi venerată şi în afara lumii creştine. Dumneavoastră ce părere aveţi?
Desigur, vâlva este justificată pentru că Maria este definită ca „femeia cea mai puternică din lume” de National Geographic. Un credincios ştie deja asta. Însă cu o condiţie, că puterea Mariei nu trebuie să fie văzută ca aceea a puternicilor de pe pământ. Puterea îi derivă Mariei din umilinţa sa, pentru că Dumnezeu „a privit la umilinţa slujitoarei sale” (Lc 1,48), din mărturisirea sa ca slujitoare („Sunt slujitoarea Domnului”, Lc 1,38), din faptul de a fi ascultătoare („Iată-mă […] fie mie după cuvântul tău”, Lc 1,38), din credinţa sa imensă în Dumnezeu, din caritatea sa perfectă, din speranţa sa fără limite. Toate aceste prerogative care stau de cealaltă parte a puterii celor puternici. Este non-puterea sa, din punctul meu de vedere, motivul care o face puternică printre credincioşi, dar şi printre necredincioşi. Musulmanii înşişi nutresc un mare respect faţă de Maria. Recunoaşte asta şi Conciliul al II-lea din Vatican: „Ei o cinstesc pe Mama sa Fecioară, Maria, şi uneori o invocă cu devoţiune” (NA, 3). Este non-puterea sa care o apropie de Dumnezeul-Iubire, care ne apropie de Dumnezeul-Iubire.
(via Ercis.ro)