Bergoglio şi problemele profunde ale vieţii

Autor: James V. Schall SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Catholic World Report, 7 aprilie 2013

Cineva mi-a trimis un capitol de carte intitulat „Pentru om”. Autorul era Jorge Mario Bergoglio. Cartea era Generative Thought: An Introduction to the Works of Luigi Giussani (Mcgill Queens University Press, 2003; autor şi editor: Elisa Buzzi), volum care cuprindea consideraţii asupra cărţii „Simţul religios” a Mons. Luigi Giussani. Mons. Giussani a fost fondatorul mişcării Comunione e Liberazione, mişcare religioasă catolică activă, care există acum în peste şaptezeci de ţări.

Ceea ce l-a impresionat pe Bergoglio citind cunoscuta carte a Mons. Giussani a fost faptul că autorul abia dacă vorbeşte despre Dumnezeu, despre existenţa sau despre însemnătatea Sa. Mai degrabă vorbeşte despre om. Amintind de Enciclica Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea Redemptor Hominis şi de numeroase scrieri ale Papei emerit Benedict al XVI-lea, această carte are în centru omul – şi anume, dacă acesta poartă în sine imaginea lui Dumnezeu şi care este natura cunoaşterii umane.

Atunci când Bergoglio a scris acest eseu, Papa Ioan Paul al II-lea tocmai publicase Enciclica Fides et Ratio. Bergoglio citează celebra introducere la acest important document, în care Papa Ioan Paul al II-lea prezintă problema semnificaţiei vieţii şi morţii, a răului şi binelui, a destinului nostru final. Papa Wojtyła a atras atenţia asupra faptului că problemele menţionate sunt prezente în aproape toate culturile şi tradiţiile, nu numai în tradiţia creştină – de aici, concluzia că acestea reprezintă un element fundamental al naturii umane şi ca atare trebuie examinate cu atenţie dacă dorim să ştim cine anume suntem cu adevărat.

Leibnitz şi alţi filosofi s-au întrebat: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” şi „De ce există aceasta şi nu cealaltă?” Mulţi filosofi, ca de exemplu Eric Voegelin, au preluat aceeaşi temă, pe care o regăsim de altfel şi într-o serie de documente ale Conciliului Vatican II. Desigur, aceleaşi probleme pot fi urmărite până la Platon, Aristotel, Sf. Augustin şi Sf. Toma de Aquino. Tema pe care Bergoglio a apreciat-o în mod deosebit din cartea lui Luigi Giussani a fost că, pentru a şti cine suntem, nu este suficient raţionamentul ştiinţific sau sistematic. Papa Benedict al XVI-lea a subliniat adesea că în graniţele raţionamentului nostru intră cunoaşterea intuitivă şi practică, dar care, deşi corespund realităţii, nu pot fi reduse la un raţionalism bazat pe matematică. Ştiinţa în întregime se bazează pe materie, dar există lucruri care nu sunt numai materie – iar inteligenţa noastră este unul dintre acestea.

Ceea ce îl frapează pe Bergoglio este tocmai faptul că atât de mulţi oameni nu sunt impresionaţi de aceste întrebări ultime şi ca atare nu caută răspuns. Citându-l pe Reinhold Niebuhr, vedem că mulţi păstrează în suflet „întrebări pe care nu şi le pun” – întrebări ca: „De ce exist?” şi „Ce este moartea?” Nu putem pretinde că nu dau curs acestor întrebări fiindcă pur şi simplu refuză să o facă sau sunt prea înspăimântaţi de ce pot afla. Bergoglio menţionează: „Dar dacă dorim să răspundem unor întrebări pe care nu îndrăznim să ni le punem, la care nu ştim să răspundem sau pe care nu le putem formula, cădem în domeniul absurdului”. Cu alte cuvinte, dacă o fiinţă umană refuză să se întrebe cine este cu adevărat, îşi respinge de fapt propria natură.

Referindu-se la noţiunea clasică de cunoaştere cu inima mai degrabă decât numai cu mintea, Bergoglio, de fapt, se alătură concepţiei Papei Benedict al XVI-lea, care insistă asupra acestei posibilităţi de amplificare a capacităţii noastre de cunoaştere şi care include realitatea în totalitate. Există numeroase lucruri care nu pot fi reduse la o formulă ştiinţifică. Acest lucru nu reprezintă un deficit al metodelor ştiinţifice, decât dacă încercăm să le considerăm adecvate acolo unde nu sunt indicate. Iată de ce Bergoglio afirmă: „Drama lumii de astăzi nu este numai rezultatul absenţei lui Dumnezeu, ci mai cu seamă a omenirii însăşi”. Ce înseamnă această „absenţă” a omului? – faptul că refuzăm să ne întrebăm ce fel de fiinţe suntem cu adevărat. De ce facem aceasta? În mare, cred, fiindcă ne temem că răspunsul adecvat la întrebările pe care nu ni le punem ne va cere să trăim conform unui adevăr pe care nu dorim să îl acceptăm.

Bergoglio vorbeşte în continuare despre o raţiune „deschisă realităţii sub toate aspectele şi al cărei punct de plecare este experienţa, această bază ontologică ce ne trezeşte o nelinişte în inimă”. Rezultă că a fi tu însuţi te face să te simţi neliniştit, dar totuşi curios. Despre aceasta vorbea Sf. Toma de Aquino atunci când punea accentul pe „ceea ce este”, pe a porni de la experienţă, sau Sf. Augustin, cu expresia „inima neliniştită”? Nu putem pune întrebarea despre Dumnezeu cu „calm”, adaugă Bergoglio, ca şi cum nu am avea în sufletele noastre o sete arzătoare. Într-adevăr, această letargie spirituală a sufletului pare să îl deranjeze cel mai mult pe Bergoglio. Cum este posibil oare să nu te întrebi cine eşti?

Cum putem fi siguri cu privire la aceste lucruri „misterioase” care se referă la fiinţa noastră? Bergoglio vorbeşte despre o comunitate în care vedem o „certitudine morală” asupra a ceea ce avem nevoie pentru a trăi împreună. Nu avem nevoie să credem că putem răspunde noi înşine la toate întrebările pe care ni le punem. Trăim împreună cu aceia care s-au gândit deja la ele. „Siguranţa nu se află în mintea omului, ci în armonia tuturor facultăţilor omeneşti”. Însăşi credinţa reprezintă în primul rând încredere în autoritatea altuia. Majoritatea lucrurilor pe care le ştie cineva, le cunoaşte prin încrederea pe care o are în mărturia altora. Credinţa noastră religioasă se bazează de mărturia Apostolilor şi pe transmiterea cu fidelitate de către ei a ceea ce au văzut.

Credinţa însă „nu este contrară raţiunii”. De fapt, credinţa este orientată spre raţiune. Iar raţiunea este întotdeauna preocupată de caracterul inteligibil a ceea ce este prezentat de revelaţie. „Credinţa este raţională, ceea ce nu implică însă faptul că ar putea fi dedusă prin simplu raţionament. Credinţa este raţională – dar nu un raţionament logic”. Poate că această afirmaţie enigmatică devine mai clară dacă spunem pur şi simplu că ceea ce nu ştim despre ceva nu este de neînţeles, dar că nu putem sesiza în întregime, deocamdată, caracterul inteligibil al acelui lucru. Omne ens est scibile. Orice entitate este cognoscibilă.

Bergoglio revine apoi asupra marilor întrebări: „De ce există durerea, de ce moartea, de ce răul? De ce viaţa merită trăită? Care este scopul ultim al realităţii, al existenţei? Ce sens are să munceşti, să iubeşti, să te implici în lume? Cine sunt eu? De unde vin? Încotro merg?” Întotdeauna este bine ca aceste întrebări să ne fie clare. Dacă nu ne punem aceste întrebări cu privire la noi şi la confraţii noştri, încetăm să mai fim ceea ce suntem. Tineri şi bătrâni, credincioşi şi necredincioşi, cu toţii ne punem aceste întrebări, care „nu pot fi smulse din rădăcini”. Totuşi – şi aceasta pare a fi viziunea lui Bergoglio – ele pot fi ignorate sau suprimate, astfel încât încetăm să mai fim cu adevărat fiinţe umane.

„Fiinţele umane nu se pot mulţumi cu nişte răspunsuri reductive sau parţiale, care le forţează să cenzureze sau să neglijeze unele aspecte ale realităţii”. Dacă o fac, fiindcă liberul arbitru le permite, nu fac decât „să fugă de ele însele”. Fiinţele umane au într-adevăr „dorul de infinit” . El vorbeşte chiar de „dorul de casă” pe care îl avem. Aici descoperim nu numai umbra lui Ulise, de care aminteşte Bergoglio, ci şi pe aceea a întrebării lui Chesterton: „De ce ne este dor de casă când suntem acasă?” Se spune că Bergoglio a făcut parte din „Societatea Chesterton” din Argentina. „Inima omului se dovedeşte a fi semnul unui Mister, adică a ceva sau a cuiva care este răspunsul infinit. În afara Misterului, nevoia de fericire, iubire şi dreptate nu primeşte niciodată un răspuns care să satisfacă pe deplin inima omului. Viaţa ar fi absurdă dacă nu ar exista acest răspuns”.

Eseul lui Bergoglio se încheie cu ceea ce este de fapt o recapitulare a conceptului lui Aristotel de uimire ca început al cunoaşterii. „Începutul oricărei filosofii este uimirea, şi numai uimirea duce la cunoaştere”. Bergoglio îl citează aici pe Papa Ioan Paul I – care are şi o scrisoare către Chesterton în volumul său Illustrissimi. Papa Luciani remarca odată faptul că „Drama creştinismului actual constă în faptul că pune categorii şi norme în locul uimirii”. În filosofia modernă, căutarea a „ceea ce este” a fost înlocuită de un sistem inventat de mintea omenească, în intenţia de a explica lucrurile prin ea însăşi, fără vreo referire la realitatea propriu-zisă.

Un singur lucru aş dori să remarc drept concluzie referitoare la acest eseu pătrunzător al Papei Francisc: Samuel Johnson a scris cândva un eseu despre uimire. Dar Johnson a remarcat că mulţi oameni se uimesc, dar refuză să facă altceva decât să se uimească: nu fac următorul pas, de a examina faptele şi profunzimile realităţii. Aceasta pare sa fie într-adevăr problema pe care o subliniază Bergoglio: lumea modernă este alcătuită din bărbaţi şi femei care sunt uimiţi de tot felul de lucruri, numai nu de ceea ce este cu adevărat important pentru ei.