O recitire a documentelor Conciliului Vatican II (II)

Autor: Manlio Sodi
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 6, 7, 8, 9 şi 10 octombrie 2012

Continuăm amplul articol dedicat de liturgistul salezian Manlio Sodi documentelor Conciliului Vatican II.

2. De la „comunicare” la slujirea şi viaţa preoţilor

O a doua perspectivă de aprofundare este oferită de confruntarea cu Decretele conciliare. Este vorba de explicarea de teme care sunt condensate în Inter mirifica, în Orientalium Ecclesiarum, în Unitatis redintegratio, în Christus Dominus, în Perfectae caritatis, în Optatam totius, în Apostolicam actuositatem, în Ad gentes divinitus şi în Presbyterorum ordinis. Decretele date ating domenii diversificate; şi totuşi în ansamblul lor contribuie la evidenţierea altor aspecte într-un fel convergente spre obiectivul central: adică acela de a face să strălucească Faţa lui Cristos în viaţa şi în misiunea Bisericii şi a credinciosului. De aceea, în această optică este posibil să se perceapă specificul fiecăruia, fie el şi în formă extrem de sintetică.

2.1. O comunicare în slujba Împărăţiei (Inter mirifica)

Decretul despre instrumentele de comunicare socială Inter mirifica, aprobat la 4 decembrie 1963, este împărţit în două capitole scurte, cu un total de 24 de paragrafe. Timpul scurs din 1963 până astăzi a permis să se constate că lumea comunicaţiei a realizat un drum inimaginabil. Însă documentele nu sunt legate de tehnici; dimpotrivă, încearcă să orienteze folosirea lor pentru ceea ce este misiunea Bisericii. În această linie, împletirea dintre legea morală, dreptul la informaţie, raportul cu opinia publică… se conjugă cu responsabilităţile tuturor care în diferite forme lucrează în sectorul comunicaţiei sau care trebuie să educe la folosirea corectă a unui instrumentar care astăzi a ajuns la un rafinament care până cu puţin timp în urmă era numai obiect de fantezie.

Dacă Conciliul a examinat problematica este datorită conştiinţei că apostolatul în multiplele sale forme are nevoie de mijloacele de comunicare socială. Pentru aceasta, documentul invită la activarea tuturor energiilor necesare pentru a face în aşa fel încât Faţa lui Cristos să poată fi cunoscută în orice mod. Aici se inserează raportul specific cu obiectivul Întâlnirii: Faţa lui Cristos în multiplele sale exprimări trebuie prezentată şi vestită cu corectitudine şi deontologie profesională. Este drumul Evangheliei cel care valorizează toate formele de comunicare posibile, numai ca să ajungă la obiectivul întâlnirii dintre Cristos şi persoană.

2.2. Viaţa Bisericilor Orientale Catolice (Orientalium Ecclesiarum)

Decretul despre Bisericile orientale catolice Orientalium Ecclesiarum, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în mai multe secţiuni şi distribuit în 30 de paragrafe. Conţinuturile acestui document permit să se ridice o privire atentă asupra Bisericilor orientale în comuniune cu Biserica Romei. Este un parcurs care pune în contact cu o bogăţie adesea necunoscută, constituită din patrimoniul spiritual al acestor Biserici; patrimoniu care trebuie să fie păstrat şi dezvoltat.

În această linie, atenţia se îndreaptă îndeosebi spre disciplina sacramentelor şi spre cult în general, pentru că acesta este locus în care şi prin care se împlineşte manifestarea cea mai elocventă şi ridicată de apartenenţă la comunitatea eclezială. O apartenenţă determinată adesea de faptul de a fi pusillus grex în mijlocul contextelor religioase care nu întotdeauna sunt atente la respectarea celuilalt.

Faţa lui Cristos care transpare din conţinuturile documentului este splendidă. Splendidă prin ceea ce reiese din însuşi faptul existenţei acestor Biserici; splendidă prin patrimoniul spiritual care constituie o reflexie a acestei Feţe în sfintele celebrări şi în bogăţia patrimoniului cultual; dar splendidă şi prin ceea ce poate să transpară din raportul cu alte Biserici care – deşi „despărţite” – oferă totuşi spaţii de dialog pentru o comuniune constant in fieri.

2.3. Semnificaţia şi rolul ecumenismului (Unitatis redintegratio)

Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, aprobat la 21 noiembrie 1964, este împărţit în trei capitole distribuite în 24 de paragrafe. Nu putea lipsi atenţiei Conciliului Vatican II problematica referitoare la ecumenism. Conţinuturile textului conciliar pe de o parte dau cont despre problematică; dar pe de altă parte scot în evidenţă şi principiile catolice despre ecumenism.

De la aceste principii se mişcă exercitarea ecumenismului însuşi, într-un raport dialectic cu diferitele comunităţi ecleziale, atât din Orient cât şi din Occident. Rezultă o viziune care permite să se perceapă că în aceşti ani s-a desfăşurat un drum intens care a permis să se adune roade însemnate. Un drum caracterizat de intervenţii magisteriale cum ar fi, de exemplu, Ut unum sint a Papei Ioan Paul al II-lea; dar şi de gesturi încărcate de profeţie.

Rămâne faptul că Faţa lui Cristos în această situaţie de dezbinare nu reuşeşte să strălucească. Viaţa Bisericilor şi responsabilitatea reprezentanţilor lor sunt un element asupra căruia trebuie chemată angajarea de întoarcere la Evanghelie; la acea Evanghelie care, singură, se află originea comuniunii celei mai profunde cu Cristos şi cu fraţii.

2.4. Misiunea Episcopilor (Christus Dominus)

Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în trei capitole distribuite în 44 de paragrafe. Nu trebuie să ne uimim dacă Conciliul Vatican II a dedicat multă atenţie episcopului. A făcut aceasta în diferite documente ale sale, începând de la Sacrosanctum Concilium pentru a ajunge la Lumen gentium; şi face aceasta îndeosebi în acest decret pentru a scoate în evidenţă raportul dintre episcop şi Biserica universală şi episcop cu Bisericile particulare.

În multitudinea activităţilor episcopale reiese o realitate de fapt anunţată chiar de la început: papa şi episcopii perpetuează opera lui Cristos. De aceea, în această optică toate indicaţiile şi dispoziţiile cuprinse în document tind să facă în aşa fel încât opera lui Cristos – aşadar Faţa sa – să poată fi cât mai transparentă posibil chiar prin slujirea episcopală.

2.5. Profeţia vieţii călugăreşti (Perfectae caritatis)

Decretul despre reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în 25 de paragrafe. Dacă deja LG a tratat despre călugări este pentru că ei sunt o limfă vitală pentru Biserică, iar viaţa lor în slujba comunităţii este traducerea practică a unei carisme care constituie o bogăţie în marea varietate de forme ecleziale atât la nivel de apartenenţă cât şi de acţiune însăşi.

Decretul este orientat mai ales să promoveze reînnoirea vieţii călugăreşti. Este un input pe care Conciliul îl dă pentru ca în fidelitate faţă de carisma originară, fiecare familie călugărească să poată adapta bogăţia propriei missio pentru a aduna provocările care apar astăzi în faţa lor. Şi în acest caz este uşor de perceput raportul cu obiectivul acestei intervenţii. Pe faţa călugărului ascultător, sărac şi curat străluceşte Faţa lui Cristos, şi el ascultător, sărac şi curat, pentru a fi în slujba deplină a Tatălui.

2.6. Provocarea formării sacerdotale (Optatam totius)

Decretul despre formarea preoţească Optatam totius, aprobat la 28 octombrie 1965, este împărţit în şapte parcursuri, distribuite în 22 de paragrafe, la care se adaugă o concluzie. Chemarea la viaţa preoţească este dar de sus; însă răspunsul la această chemare cere un parcurs de formare foarte angajant. Acesta este sensul esenţial al Decretului care dacă, pe de o parte, cere ca în fiecare naţiune să se facă un regulament şi să se activeze pentru a favoriza în toate modurile vocaţiile sacerdotale, pe de altă parte apare angajarea orânduirii studiilor în seminarii şi în facultăţi.

Aici se află marea provocare a formării spirituale şi intelectuale. Împletirea lor este determinantă în vederea unei acţiuni pastorale care să ţină cont de situaţia culturală şi ambientală. În această optică, studiile filozofice şi teologice sunt chemate să se reechilibreze într-un dialog cu ceea ce realizează încontinuu cercetarea şi cu tot ceea ce constituie auditus culturae. Ce Faţă a lui Cristos transpare din ansamblul Decretului? Totul este concentrat în nr. 16, acolo unde se dă sensul studiilor teologice şi se orientează perspectiva sintezei în jurul acelei întâlniri cu Cristos prezent şi activ în sfintele taine.

2.7. Apostolatul laicilor (Apostolicam actuositatem)

Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, aprobat la 18 noiembrie 1965, este împărţit în şase capitole, distribuite în 33 de paragrafe. Un decret mare şi împărţit caracterizează şi punctează ceea ce se referă la apostolatul laicilor. De la chemare la scopurile şi la diferitele domenii ale apostolatului, se schiţează modalităţi în care acest lucru se realizează, dar şi ordinea care trebuie respectată şi în definitiv formarea pentru această angajare.

Conţinuturile recitite în lumina fie a Constituţiilor conciliare şi fie în optica a ceea ce a avut loc şi în sinoadele episcopilor, precum şi în documentele magisteriului, se evidenţiază cu valoarea lor profetică. Totul se întemeiază pe participarea laicilor la misiunea Bisericii pentru ca prin ei „lumea întreagă să-i fie supusă lui Cristos” (AA 2). În această linie se înţelege că „vocaţia creştină este, prin natura sa, şi chemare la apostolat” (ibid.). De aceea, a reparcurge întregul document conciliar înseamnă a schiţa încă o dată Faţa lui Cristos prin activitatea apostolică din parte fiecărui laic: o misiune la care sunt chemaţi toţi cei botezaţi.

2.8. Vitalitatea misiunilor (Ad gentes)

Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, aprobat la 7 decembrie 1965, este structurat în şase capitole, al căror conţinut este distribuit în 42 de paragrafe. Foarte articulat este Decretul; nici nu poate să fie altfel, dat fiind faptul că Biserica, prin natura sa, este misionară. Capitolele evidenţiază principiile doctrinale care se află la originea acestei activităţi, pentru a se deschide apoi la opera misionară în ea însăşi, la activitatea Bisericii, la misionari şi la organizarea activităţii lor. La această angajare este chemată să-şi dea propria contribuţie cooperarea tuturor Bisericilor, pentru că obligaţia misionară aparţine întregului popor al lui Dumnezeu împărţit în mod diferit.

Şi din confruntarea cu acest document, în lumina a ceea ce a reieşit ulterior în documente oficiale şi în strategii de acţiune, precum şi de formare, rezultă un ansamblu de elemente care au ca unic obiectiv misterul Feţei lui Cristos care trebuie vestită şi făcută cunoscută prin toate activităţile de promovare umană şi creştină pe care această vestire le comportă.

2.9. Slujirea şi viaţa preoţilor (Presbyterorum ordinis)

Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor, Presbyterorum ordinis, aprobat la 7 decembrie 1965, este organizat în trei capitole; conţinutul lor este distribuit în 22 de paragrafe. Şi asupra acestor perspective au existat dezvoltări în Sinoade şi într-o documentaţie magisterială complexă menită să facă în aşa fel încât preoţimea să răspundă tot mai mult şi mai bine la misiunea la care a fost chemată în virtutea chemării speciale. De aici încrederea în Dumnezeu amintită chiar la încheierea documentului; o încredere care trebuie pusă din nou în vederea împlinirii misiunii preaînalte. O misiune care încă o dată are ca obiectiv numai acea Faţă a lui Cristos care trebuie să strălucească în orice mod şi în multiplele activităţi în care figura preotului este chemată să dea propria colaborare zeloasă.