Despre „missio ad gentes” şi noua evanghelizare astăzi

Autor: Cardinalul Timothy M. Dolan
Traducere: Radu Capan

Mai jos aveţi textul integral al discursului despre noua evanghelizare susţinut la 17 februarie 2012 de Cardinalul Timothy Dolan, Arhiepiscop de New York, în timpul Zilei de Rugăciune şi de Reflecţie pentru Colegiul Cardinalilor, cu o zi înainte de Consistoriul în care au fost creaţi 22 noi Cardinali. Titlul discursului a fost: „Vestirea Evangheliei astăzi, între missio ad gentes şi noua evanghelizare”.

Sfinte Părinte, Cardinale Sodano, fraţii mei întru Cristos: Sia lodato Gesu Cristo! (Lăudat să fie Isus Cristos!)

Este la fel de veche ca şi mandatul ultim al lui Isus: „Mergeţi, învăţaţi toate neamurile!”, şi la fel de proaspătă ca şi Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu proclamat la Liturghia din această dimineaţă. Vorbesc despre datoria sacră a evanghelizării. Este „mereu veche, mereu nouă”. Cum se face, când se face, unde se face se pot schimba, dar misiunea rămâne constantă, la fel şi mesajul şi inspiraţia, „Isus Cristos, acelaşi ieri, astăzi şi mâine”.

Ne-am adunat în caput mundi (capitala lumii), evangelizată chiar de Petru şi Paul, în oraşul de unde Succesorii Sfântului Petru au trimis evanghelizatori să prezinte Persoana, mesajul şi invitaţia mântuitoare care se află în inima evanghelizării: spre întreaga Europă, spre „lumea nouă” în „era descoperirilor”, spre Africa şi Asia în secolele recente. Ne-am adunat lângă Bazilica în care fervoarea evanghelică a Bisericii a crescut în timpul Conciliului Vatican II, şi lângă mormântul Fericitului Pontif care a făcut o expresie comună din „noua evanghelizare”. Suntem recunoscători pentru compania fraternă a unui păstor care a făcut din provocarea noii evanghelizări un mesaj aproape zilnic.

Da, ne-am adunat aici ca misionari, ca evanghelizatori. Lăudăm învăţătura Conciliului Vatican II, în special din Lumen Gentium, Gaudium et Spes şi Ad Gentes, care îmbunătăţeşte înţelegerea Bisericii despre datoria ei evanghelică, definind ca misionară întreaga Biserică, precum şi faptul că toţi creştinii, în virtutea Botezului, Mirului şi Euharistiei, sunt evanghelizatori. Da, Conciliul a reafirmat, în special în Ad Gentes, faptul că există misionari expliciţi, trimiţi în ţinuturi şi la oameni care nu au auzit niciodată de Numele prin care suntem toţi mântuiţi, dar şi faptul că nici un creştin nu este scutit de datoria de a da mărturie despre Isus, de a oferi invitaţia Sa celorlalţi, în viaţa sa de zi cu zi.

Astfel, misiunea devine centrală vieţii fiecărei Biserici locale, fiecărui credincios. Contextul misiunii s-a deplasat nu doar în sens geografic, ci şi în sens teologic, misiunea aplicându-se nu doar necredincioşilor ci şi credincioşilor, iar unii au început să se întrebe dacă o astfel de extindere providenţială a conceptului de evanghelizare nu cumva diluează, neintenţionat, accentul pe misiunea ad gentes („la toate neamurile”). Papa Ioan Paul al II-lea a dezvoltat această înţelegere nouă, vorbind despre evanghelizarea culturilor, din moment ce dialogul dintre credinţă şi cultură a luat locul relaţiei dintre Biserică şi stat, dominantă înainte de Conciliu, incluzând în această sarcină re-evanghelizarea culturilor care cândva au fost însăşi motoarele ce propulsau valorile evanghelice. Noua evanghelizare a devenit curajul de a aplica invitaţia lui Isus la convertirea inimii nu doar ad extra ci şi ad intra, credincioşilor şi culturilor în care sarea Evangheliei a devenit insipidă. Astfel, misiunea nu este doar pentru Noua Guinee, ci şi pentru New York.

În Redemptoris Missio, la numărul 33, el a elaborat această idee, subliniind prima evanghelizare (redicarea lui Isus în ţinuturi şi la oameni care nu cunosc mesajul Său de mântuire), noua evanghelizare (reaprinderea credinţei în persoane şi culturi unde aceasta şi-a pierdut vigoarea) şi grija pastorală pentru cei care îşi trăiesc zilnic credinţa. Noi recunoaştem desigur că nu poate exista vreo opoziţie între missio ad gentes şi noua evanghelizare. Nu este vorba despre „aceasta sau aceasta”, ci despre „aceasta şi aceasta”. Noua evanghelizare dă naştere la misionari entuziaşti; iar cei din apostolatul missio ad gentes au nevoie constantă să fie re-evanghelizaţi. Chiar şi în Noul Testament, însăşi generaţiei căreia missio ad gentes primită de la Învăţător la înălţarea Lui la Cer îi răsuna încă în urechi, Apostolul Paul a trebuit să îi amintească să „aprindă flacăra” darului credinţei primit de ei, în ceea ce este cu siguranţă un exemplu timpuriu al noii evanghelizări.

Recent, în inspiratul Sinod pentru Africa, i-am auzit pe fraţii noştri chiar din ţinuturile în care strălucesc roadele missio ad gentes spunând că aceia care sunt din generaţia a doua sau a treia de după zelul iniţial misionar au deja nevoie de noua evanghelizare. Binecunoscutul misionar american şi evanghelizator TV, Arhiepiscopul Fulton J. Sheen, spunea: „Primul cuvânt al Domnului către discipolii Săi a fost ‘veniţi’! Ultimul Său cuvânt a fost ‘mergeţi’! Nu poţi ‘merge’ decât dacă înainte ai ‘venit’ la El.”

O provocare tot mai mare atât pentru missio ad gentes cât şi pentru noua evanghelizare este astăzi ceea ce numim secularizare. Să ascultăm cum o descrie Papa: „Secularizarea, care se prezintă pe sine în cultură impunând o lume şi o umanitate fără referinţă la transcendent, invadează fiecare aspect al vieţii cotidiene şi dezvoltă o mentalitate în care Dumnezeu este absent, în întregime sau parţial, din viaţa omului şi din conştiinţa sa. Această secularizare nu este doar o ameninţare externă la adresa credincioşilor, ci s-a manifestat de ceva vreme chiar şi în inima Bisericii. Ea distorsionează profund din interior credinţa creştină şi, drept urmare, şi stilul de viaţă şi comportamentul de zi cu zi al credincioşilor. Ei trăiesc în lume şi sunt adesea marcaţi, dacă nu chiar condiţionaţi, de o viziune culturală care imprimă modele contradictorii şi influente privind negarea în practică a lui Dumnezeu: nu mai este nevoie de Dumnezeu, nu mai este nevoie să ne gândim la El, nici să ne întoarcem la El. Mai mult, mentalitatea prevalent hedonistă şi consumistă promovează în credincioşi şi în păstori o tendinţă spre superficialitate şi egoism care este dăunătoare vieţii ecleziale” (Papa Benedict al XVI-lea, Discursul către Consiliul Pontifical pentru Cultură, 8 martie 2008).

Această secularizare cere o strategie creativă de evanghelizare, şi doresc să detaliez şapte trepte ale acestei strategii.

1. Când m-a invitat să vorbesc pe această temă, „Vestirea Evangheliei astăzi, între missio ad gentes şi noua evanghelizare”, noul meu frate întru cardinalat, Excelenţa Sa secretar de stat (Cardinalul Tarcisio Bertone) mi-a cerut să pun intervenţia în contextul secularismului, arătând că Arhidieceza mea de New York ar putea fi „capitala culturii seculare”. Sunt sigur că prietenul meu şi în curând Cardinalul Edwin O’Brien, care a crescut în New York, este de acord că New York-ul, fără a nega semnele dramatice de secularism, este totuşi şi un oraş foarte religios. Se găseşte, chiar şi în mijlocul grupurilor tradiţional identificate drept materialiste – mass-media, divertisment, afaceri, politică, artă, scriitori – o deschidere de netăgăduit faţă de divin!

Cardinalii care îl slujesc pe Isus şi Biserica Sa Universală în Curia Romană îşi amintesc desigur discursul adresat lor de Papa Benedict al XVI-lea la Crăciunul de acum doi ani, în care lăuda această deschidere înnăscută spre divin, evidentă şi în cei care se fălesc cu secularismul lor: „Noi, ca şi credincioşi, trebuie să îi avem la inimă chiar şi pe cei care se consideră agnostici sau atei. Când vorbim despre noua evanghelizare, aceste persoane probabil sunt luate prin surprindere. Nu vor să se vadă pe sine ca un obiect al misiunii sau să renunţe la libertatea lor de gândire şi de voinţă. Şi totuşi problema lui Dumnezeu rămâne prezentă şi pentru ei. Ca prim pas al evanghelizării, trebuie să menţinem activă această căutare; trebuie să ne preocupăm ca fiinţele umane să nu alunge de la ele problema lui Dumnezeu, ci mai degrabă să o vadă ca o problemă esenţială pentru vieţile lor. Trebuie să ne asigurăm că sunt deschişi faţă de această problemă şi faţă de dorul ascuns în ea. Cred că şi astăzi Biserica trebuie să deschidă un fel de ‘Curte a Neamurilor’, în care oamenii să poată într-un anume sens să îl asculte pe Dumnezeu, fără să îl cunoască şi înainte să aibă acces la misterul Său, în slujba căruia se află viaţa Bisericii”.

Acesta este primul meu punct: credem împreună cu filosofii şi poeţii din vechime, care nu au avut vreodată beneficiul revelaţiei, că chiar şi o persoană care se mândreşte că este seculară şi respinge religia are în ea scânteia clară a interesului faţă de lumea de dincolo, şi recunoaşte că omenirea şi creaţia reprezintă o enigmă deprimantă fără conceptul de Creator. Un film care la noi în SUA este popular acum, se numeşte „The Way” (Calea), cu un actor foarte cunoscut: Martin Sheen. Poate că l-aţi văzut. El joacă rolul unui tată îndurerat, al cărui fiu înstrăinat moare în timp ce face pelerinajul spre Santiago de Compostela, din Spania. Tatăl decide, în durerea sa, să încheie pelerinajul în locul fiului său mort. El este reprezentativ pentru omul secular: satisfăcut de propria persoană, neinteresat de Dumnezeu şi de religie, numindu-se pe sine ‘un fost catolic’, cinic cu privire la credinţă… dar totuşi incapabil să nege în interiorul său un interes imposibil de înfrânt pentru transcendent, o sete de ceva – de fapt de Cineva -, mai mult, o sete care creşte pe drum. Da, putem spune cu apostolii către Isus, ca în pericopa evanghelică de duminica trecută: „Toţi te caută!” (Marcu 1,37). O fac şi acum…

2. … şi, al doilea punct, acest fapt ne dă imensă încredere şi curaj în însărcinarea sfântă a misiunii şi a noii evanghelizări. „Nu vă fie teamă”, ni s-a spus, este cel mai repetat îndemn din Biblie. După Conciliu, vestea bună a fost că triumfalismul în Biserică a murit. Vestea rea a fost că a murit şi încrederea! Suntem convinşi, încrezători şi privim cu curaj noua evanghelizare tocmai datorită puterii Persoanei care ne trimite în misiune (care se întâmplă să fie a doua Persoană a Preasfintei Treimi), datorită adevărului mesajului şi deschiderii profunde faţă de divin chiar şi în cei mai secularizaţi oameni. Încrezători, da! Triumfători, nu! Ceea ce ne face să nu fim cu nasul pe sus şi aroganţi este recunoaşterea a ceea ce Papa Paul al VI-lea învăţa în Evangelii Nuntiandi: Biserica însăşi are nevoie de evanghelizare! Aceasta ne dă umilinţa să mărturisim că nemo dat quod not habet (nimeni nu dă din ce nu are), că Biserica are o profundă nevoie de convertire interioară, care reprezintă chiar esenţa chemării la evanghelizare.

3. Un al treilea ingredient necesar în reţeta pentru o misiune eficientă este acela că Dumnezeu nu satisface setea inimii omului cu o declaraţie, ci cu o Persoană, al cărei nume este Isus. Invitaţia implicită în missio ad gentes şi în noua evanghelizare nu este la o doctrină ci la a cunoaşte, iubi şi sluji nu ceva, ci pe Cineva. Când v-aţi început slujirea ca Succesor al Sf. Petru, Sfinte Părinte, ne-aţi invitat la prietenia cu Isus, modalitatea prin care aţi definit Dvs sfinţenia. Să recapitulăm deci: iubirea pentru o Persoană, o relaţie la rădăcina credinţei noastre.

4. Da, şi iată al patrulea punct: această Persoană, Isus, ne spune că El este adevărul. Astfel, misiunea noastră are o substanţă, un conţinut, şi această a douăzecea aniversare a Catehismului, apropiata a cincizecea aniversare a Conciliului (Vatican II), şi Anul Credinţei care vine în curând, ne provoacă să luptăm împotriva analfabetismului catehetic. Este perfect adevărat, noua evanghelizare este urgentă deoarece secularismul a sufocat adesea sămânţa credinţei; dar această sufocare a fost uşurată, din păcate, de faptul că numeroşi credincioşi nu aveau o cunoaştere adecvată a înţelepciunii, frumuseţii şi coerenţei Adevărului.

Cardinalul George Pell observa despre credincioşii noştri că „problema adevărată nu este că şi-ar fi pierdut credinţa, ci că nu au prea avut-o de la început; iar dacă au avut-o, a fost atât de searbădă încât le-a fost răpită cu uşurinţă”. Cardinalul Avery Dulles a făcut apel la neo-apologetică, înrădăcinată nu în polemici monotone ci în Adevărul care are un nume: Isus. Fericitul John Newman, la primirea veştii numirii de Cardinal avertiza împotriva a ceea ce numea un liberalism periculos în religie: „… credinţa că nu există adevăr obiectiv în religie, că un crez este la fel de bun ca celălalt… că religia revelată nu este un adevăr, ci un sentiment…” Aşa după cum Isus ne spune „Eu sunt Adevărul”, tot El se descrie drept „Calea şi Viaţa”. Calea lui Isus este în şi prin Biserica Sa, o Mamă Sfântă care ne împărtăşeşte viaţa ei.

„Ce aş fi ştiut despre El fără ea?”, întreba De Lubac, referindu-se la identificarea intimă dintre Isus şi Biserica Sa. Astfel, misiunea noastră, noua evanghelizare, are în esenţă o dimensiune catehetică şi una eclezială. Aceasta ne face să ne gândim la Biserică într-un mod nou: să ne gândim la ea ca la o misiune. După cum Papa Ioan Paul al II-lea învăţa în Redemptoris Missio, Biserica nu „are o misiune”, ca şi cum „misiunea” ar fi unu dintre multele lucruri pe care le face Biserica. Nu, Biserica este o misiune, şi fiecare dintre noi, care îl recunoaştem pe Isus ca Domn şi Mântuitor, trebuie să ne evaluăm eficienţa propriei misiuni. În cei cincizeci de ani care au trecut de la convocarea Conciliului, am văzut Biserica trecând de la contra-reformă la a se redescoperi pe ea însăşi ca un proiect misionar. În unele zone aceasta a însemnat o nouă descoperire a Evangheliei. În ţinuturile cândva catehizate, a însemnat o re-evanghelizare care porneşte de la apele puţin adânci ale conservării instituţionale, şi, după cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea în „Novo Millennio Ineunte”, merge „în larg” pentru a pescui.

În multe dintre ţările reprezentate în acest Colegiu (al Cardinalilor), ambientul public cultural transmitea cândva Evanghelia, dar nu o mai face. În aceste circumstanţe, proclamarea Evangheliei – invitaţia la a intra într-o relaţie de prietenie cu Domnul Isus – trebuie să fie în chiar centrul vieţii catolice a tuturor credincioşilor noştri. În toate circumstanţele însă, Conciliul Vatican II şi cei doi mari Papi care au oferit o interpretare cu autoritate a acestuia ne îndeamnă să îi invităm pe credincioşi să se privească pe ei înşişi ca fiind misionari şi evanghelişti.

5. Când eram proaspăt seminarist la Colegiul Nord-American de aici, din Roma, toţi cei din primul an de la toate Universităţile teologice romane am fost invitaţi la o Liturghie în Bazilica San Pietro cu prefectul Congregaţiei pentru Cler, atunci Cardinalul John Wright. Credeam că ne va ţine o predică elevată. Dar a început cerându-ne: „Dragi seminarişti, faceţi-mi mie şi Bisericii o mare favoare. Când mergeţi pe străzile Romei, zâmbiţi!” Iată aşadar punctul cinci: misionarul, evanghelistul, trebuie să fie o persoană a bucuriei. „Bucuria este semnul sigur al prezenţei lui Dumnezeu”, susţine Leon Bloy. Când am devenit Arhiepiscop de New York, un preot în vârstă mi-a spus: „Ar fi bine să nu mai zâmbiţi când treceţi pe străzile Manhattan-ului, sau veţi fi arestat!”

Un bărbat pe moarte, bolnav de SIDA, la Azilul Darul Păcii, administrat de Misionarele Carităţii din Arhidieceza de Washington, a Cardinalului Donald Wuerl, a cerut să fie botezat. Când preotul i-a cerut să îşi mărturisească credinţa, bărbatul a şoptit: „Tot ce ştiu este că sunt nefericit, iar aceste surori sunt foarte fericite, chiar şi atunci când le blestem sau le scuip. Ieri le-am întrebat de ce sunt atât de fericite. Mi-au răspuns: ‘Isus’. Îl vreau pe acest Isus ca să fiu şi eu în sfârşit fericit”. Un adevărat act de credinţă, nu? Noua evanghelizare se face cu zâmbetul pe buze, nu încruntat. Missio ad gentes este despre un da spus la orice este bun, adevărat, frumos şi nobil în persoana umană. Biserica este despre un da, nu despre un nu!

6. Îndreptându-ne spre ultimul punct, voi spune că noua evanghelizare este despre iubire. Recent, fratele nostru John Thomas Kattrukudiyil, Episcop de Itanagar, în zona de nord-est a Indiei, a fost rugat să explice excepţionala creştere a Diecezei sale, înregistrându-se peste 10.000 de adulţi convertiţi într-un an. „Deoarece îl prezentăm pe Dumnezeu ca un Tată iubitor, şi deoarece oamenii văd că Biserica îi iubeşte”, a răspuns el. Nu o iubire vagă, continua Episcopul, ci o iubire întrupată în şcoli minunate pentru toţi copiii, clinici pentru bolnavi, azile pentru bătrâni, centre pentru orfani, hrană pentru înfometaţi.

În New York, inimile celor mai îndârjiţi secularişti se înmoaie când vizitează şcolile noastre catolice din oraş. Când unul dintre binefăcătorii noştri, care se consideră a fi agnostic, a întrebat-o pe sr. Michelle de ce, la vârsta ei şi cu durerea de genunchi care o macină, continuă să slujească în una dintre aceste excelente dar sărace şcoli, ea a răspuns: „Deoarece Dumnezeu mă iubeşte şi eu îl iubesc, şi doresc ca aceşti copii să descopere această iubire”.

7. Bucurie, iubire şi… ultimul punct… îmi cer scuze că îl aduc în atenţie… şi sânge. Mâine (18 februarie 2012), douăzeci şi doi dintre noi vor auzi ceea ce majoritatea dintre voi aţi auzit mai demult: „Spre lauda Atotputernicului Dumnezeu şi spre cinstea Scaunului Apostolic, primiţi bereta purpurie ca semn al demnităţii cardinalatului, simbolizând disponibilitatea Voastră de a acţiona cu curaj, chiar şi până la vărsarea sângelui, pentru creşterea credinţei creştine, pentru pacea şi liniştea poporului lui Dumnezeu şi pentru libertatea şi răspândirea Sfintei Biserici Romane.”

Sfintei Părinte, puteţi omite mâine „până la vărsarea sângelui” atunci când îmi veţi da mie bereta de Cardinal? Desigur nu! Suntem cu toţii „mijloace audio-vizuale purpurii” pentru toţi fraţii şi surorile noastre, chemaţi de asemenea să fie gata să sufere şi să moară pentru Isus. Papa Paul al VI-lea a observat cu înţelepciune că oamenii de astăzi învaţă mai mult „din mărturie decât din cuvinte”, şi mărturia supremă este martiriul. Din păcate, astăzi avem din plin martiri. Vă mulţumim, Sfinte Părinte, că ne amintiţi atât de des de cei care astăzi suferă persecuţii pentru credinţa lor, în lumea întreagă. Vă mulţumesc, Cardinale Koch, pentru că aţi chemat Biserica la o anuală „zi de solidaritate” cu cei care sunt persecutaţi pentru Evanghelie, şi pentru invitarea partenerilor noştri ecumenici şi de dialog inter-religios la un „ecumenism al martiriului”.

În timp ce plângem pentru martirii de astăzi; în timp ce îi iubim, ne rugăm cu ei şi pentru ei; în timp ce pledăm cu forţă în favoarea lor; suntem şi foarte mândri de ei, ne lăudăm cu ei şi vestim lumii mărturia lor supremă. Ei luminează missio ad gentes şi noua evanghelizare. Un tânăr din New York mi-a spus că s-a întors la credinţa catolică a copilăriei lui, pe care a abandonat-o în adolescenţă, deoarece a citit cartea „Călugării din Tibhirine”, despre călugării trapişti martirizaţi în Algeria acum cincisprezece ani, şi a văzut filmul francez despre ei, „Oameni şi zei”. Tertulian nu ar fi surprins.

Vă mulţumesc, Sfinte Părinte şi fraţi ai mei, pentru răbdarea arătată faţă de italiana mea primitivă. Atunci când Cardinalul Bertone mi-a cerut să ţin acest discurs în italiană, m-am îngrijorat, deoarece vorbesc italiana ca un copil. Apoi mi-am amintit că, pe când eram preot paroh proaspăt hirotonit, primul meu păstor mi-a spus pe când mergeam spre şcoală să predau catehismul copiilor de şase ani: „Acum să vedem dacă toată teologia ta se poate da la o parte, şi dacă poţi să vorbeşti despre credinţă ca un copil.” Şi cred că este un mod bun pentru a concluziona: trebuie să vorbim din nou ca un copil despre adevărul etern, despre frumuseţea şi simplitatea lui Isus şi ale Bisericii Sale. Sia lodato Gesu Cristo! (Lăudat să fie Isus Cristos!)