Familia creştină: Şcoală a rugăciunii

Atunci când vorbim despre educarea în credinţă, despre evanghelizare, există două moduri de abordare. Primul consideră că credinţa se transmite doar prin intermediul Bisericii şi al structurilor sale ecleziale: parohiile, şcolile confesionale…, „instituţiile ecleziale” fiind protagonistele acestui proces. Cealaltă abordare are o viziune total diferită: credinţa se transmite de la părinţi la copii, în sânul Bisericii. Axul principal este familia.

Ambele abordări stabilesc, diferenţiat, cui aparţine sarcina evanghelizării. În realitate, suntem în faţa opţiunii de a-i considera pe părinţi ca ajutoare, sau cel mult colaboratori la ceea ce alţii realizează, sau a considera familia ca ax central al transmiterii credinţei, părinţii fiind co-protagonişti alături de copiii lor. În ziua de astăzi, situaţia este foarte diferită faţă de cea de acum câţiva ani, când în societatea noastră exista un nucleu de familii „tradiţional” catolice. Acum, ceea ce se întâmplă este faptul că părinţii sunt cei care nu mai merg la biserică, nu mai sunt credincioşi. Ei sunt actualii „catolici nepracticanţi”. Familiile de astăzi deleagă sarcina transmiterii credinţei şcolilor şi parohiilor („profesioniştilor” în domeniu).

Astfel, întâlnim, în cadrul pastoraţiei copiilor, o „generaţie mutilată”, o generaţie care, datorită deziluzionării, lenei, încrederii în factorii secundari ai socializării, sau datorită „respectului”, nu şi-a manifestat credinţa în cadrul familiei, o generaţie ai cărei copii nu mai simt nevoia de a interacţiona cu modelele de credinţă ale părinţilor, nici pentru a-şi pune întrebări, nici pentru a încerca să schimbe modul de abordare a credinţei. Familia, din ax principal al evanghelizării, s-a transformat în obiect al evanghelizării, astfel încât suntem îndreptăţiţi să ne punem întrebarea: ce loc ocupă familia în organigrama noastră pastorală? În acelaşi timp, familia ar trebui să se întrebe: ce loc ocupă în „organigrama” ei transmiterea credinţei către copii? Considerăm credinţa şi transmiterea ei ca pe un lucru de valoare? Dacă nu ne punem aceste întrebări, nu „construim pe stâncă”.

Familiile trebuie să conducă munca pastorală cu copiii, iar restul intervenţiilor pastorale vor deveni în mod progresiv secundare sau complementare realităţilor trăite şi transmise în sânul familiei. Şcoala şi parohia nu pot fi agenţii primordiali ai transmiterii credinţei către noile generaţii. Familia nu mai trebuie să fie „obiectul” pastoraţiei, ci agentul primordial al transmiterii credinţei. Este nevoie ca agenţii pastoraţiei să revalorizeze vocaţiile familiilor. Dezvoltarea încrederii sincere în ceea ce Dumnezeu a sădit în vocaţia fiecărei familii este pasul decisiv către coresponsabilizarea laicilor în cadrul misiunii Bisericii.

Părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că educarea în credinţă nu se realizează înscriindu-i pe copii la şcoli confesionale sau la cateheza parohială, când vine vremea Primei Împărtăşanii. Părinţii trebuie să fie primii educatori ai copiilor în credinţă. Această primă experienţă creştină imprimă în mod frecvent, în aceştia, urme decisive care durează întreaga viaţă.

1. Transmiterea credinţei către copii în cadrul familiei

Experienţa primei relaţii copil-părinţi este decisivă, ea condiţionând în mod pozitiv sau negativ începuturile structurii religioase a copilului. În cele mai diferite culturi şi religii, asimilarea religiei părinţilor determină comportamentul religios ulterior al copiilor. Însăşi structura familiei prezintă puternice analogii cu instituţia religiei. În al doilea rând, într-o familie „credincioasă şi practicantă”, sărbătorile, riturile, valorile şi principiile sunt, în acelaşi timp, familiale şi religioase.

Sentimentul religios ia naştere sub influenţa părinţilor şi se dezvoltă conform educaţiei primite în familie şi în şcoală. Fără experienţa precoce a fericirii în mediul plăcut al familiei nu poate apărea dorinţa religioasă. Dacă mediul familial nu influenţează aspectul religios de la vârste cât mai fragede, copilul va întâmpina dificultăţi în dezvoltarea unei adevărate religiozităţi. Astfel, religia individului se modelează, în mare parte, în funcţie de religia şi cultura părinţilor. În anumite cazuri, există şi o religiozitate de tip social, sub influenţa mediului, însă religiozitatea va fi perfectă doar în momentul unei depline interiorizări şi personalizări. În lipsa acestui fenomen, vom putea fi puşi în situaţia abandonului religiei în perioadele de criză. Copilul asimilează nu atât idei şi raţionamente, cât atitudini şi sentimente religioase pe care le vede la părinţi. Ulterior îşi va forma propriile întrebări simple, care îl vor ajuta să înţeleagă şi să exteriorizeze mai bine trăirea religioasă pe care o împărtăşeşte în sânul familiei. Dacă copilul nu îi va vedea pe părinţi rugându-se, este greu de crezut că el va învăţa să se roage.

Jose Antonio Pagola aminteşte câteva sfaturi care să îi ajute pe părinţi să trezească în copii interesul faţă de Dumnezeu: în primul rând, dacă nu îl întâlnesc pe Dumnezeu în interiorul meu, îmi va fi foarte greu să îl întâlnesc în exterior. Pentru a ne deschide către El, avem nevoie de o atitudine de încredere şi prietenie, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte, ne înţelege şi ne iartă, mai mult decât ne-am iubi, ne-am înţelege sau ne-am ierta noi înşine. În al doilea rând, în faţa lui Dumnezeu mă prezint aşa cum sunt în realitate. Dumnezeu ne cunoaşte şi ne priveşte cu iubire. În al treilea rând, tot ceea ce este parte din viaţa noastră poate fi ocazie şi „materie” pentru rugăciune. O bucurie, o durere, un succes, un eşec, o nevoie. Astfel, rugăciunea este uneori invocare, alteori mulţumire sau laudă sau cerere de iertare.

A învăţa să te rogi nu înseamnă a învăţa să vorbeşti, ci înseamnă a-L privi şi, mai ales, a-L asculta pe El în interiorul nostru. Nu este nevoie să vorbim mult înaintea lui Dumnezeu. Ajung câteva cuvinte repetate încet, cu credinţă: „Dumnezeul meu, am nevoie de Tine”, „Tu cunoşti slăbiciunea mea”, „Învaţă-mă să trăiesc”, „doar Tu eşti mare şi bun”, „Ai milă de mine, căci nu pot să mă schimb”, „Îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti”, „Învaţă-mă să iubesc”…

2. Rugăciunea în familie

În mod cert, vremurile s-au schimbat, însă rugăciunea în familie este încă posibilă în ziua de astăzi. Este nevoie, bineînţeles, să descoperim noi modalităţi pentru a împărtăşi credinţa şi pentru a ne ruga. Este nevoie ca, înainte de a căuta momente şi locuri pentru rugăciune, să încercăm ca în casele creştine să existe un climat de linişte şi de comunicare. Înainte de a aborda rugăciunea la nivel familial, este nevoie să o descoperim la nivel individual, să avem momente de rugăciune personală şi de cuplu, care nu o vor înlocui pe cea în familie, însă o vor alimenta.

Primul pas trebuie să îl facă orice cuplu învăţând să se roage împreună. O rugăciune în familie, simplă, normală, face bine cuplului creştin şi este baza care asigură rugăciunea la copii, deoarece în cadrul educaţiei în credinţă, forţa exemplului este decisivă. Mai apoi trebuie să înţelegem că a ne ruga nu înseamnă doar a vorbi, ci putem să ne rugăm citind sau ascultând muzică sau cântând, îndeplinind o sarcină sau făcând linişte, astfel încât a te ruga nu înseamnă doar a-I spune lucruri lui Dumnezeu, ci şi a asculta ceea ce El ne spune.

Trebuie apoi să descoperim momentul din zi sau din săptămână care este propice rugăciunii în familie, pentru a nu deveni o activitate improvizată. De asemenea, este bine să alegem un loc anume din casă şi anumite semne care să îl însoţească, pentru a nu fi doar un spaţiu intelectual şi de reflecţie, ci să existe şi semne expresive (o lumânare aprinsă, o icoană, o Biblie deschisă la un pasaj semnificativ…).

În sfârşit, sunt foarte importante dorinţa şi angajamentul, pentru ca rugăciunea să se transforme într-un obicei, nu forţat, ci plin de convingere, însoţit de dorinţa de a ne aduna cu toţii, împărtăşind credinţa comună şi sentimentele noastre cele mai profunde. Ştiind că nu ne rugăm întotdeauna pentru a cere ceva, ci şi pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce avem, ceea ce suntem, sau pentru a-I cere iertare Lui şi celorlalţi din jurul nostru.

Există ocazii pentru a ne ruga în familie pe care de multe ori nu le folosim, ca de exemplu rugăciunea de binecuvântare a mesei, rugăciunea înainte de culcare, rugăciunea de dimineaţă. În multe case, momentul micului dejun este singurul în care toată familia este prezentă. De asemenea, sunt ocazii momentele unice de bucurie la naşterea unui nou membru al familiei, sau momentele de tristeţe, cauzate de pierderea unui membru al familiei sau a unui prieten. De asemenea, este posibilă rugăciunea legată de întâmplările din viaţa de zi cu zi, relaţionate cu evenimente din lumea întreagă. Pe lângă rugăciunea zilnică, există şi rugăciunea care ne însoţeşte de-a lungul timpului liturgic de peste an (cu ocazia Crăciunului, în timpul Săptămânii Mari, în Duminica Paştelui…).

În concluzie, este necesară rugăciunea împreună cu copiii, deoarece aceştia învaţă să se roage rugându-se împreună cu părinţii. Este important să îi determinăm să participe la rugăciune, să înveţe gesturi, să repete unele formule simple, unele cântece, dar şi să rămână în linişte, vorbind cu Dumnezeu. Copilul se roagă aşa cum vede că se roagă cei din jurul său. În cele din urmă, va veni momentul în care va putea singur să binecuvânteze masa, să se roage singur sau să citească Evanghelia. Rugăciunea se va impregna în experienţa sa personală drept ceva bun, aparţinând vieţii de familie.

Cum să ne rugăm în familie?

Fiecare familie trebuie să aibă stilul propriu de rugăciune, trebuie să găsească modul concret de integrare a rugăciunii în viaţa cotidiană. Pentru aceasta există câteva indicaţii concrete: când copiii sunt mici, se poate face rugăciunea ţinându-i pe genunchi, învăţându-i unele formule scurte şi simple, ajutându-i să vorbească cu Dumnezeu sau cu Isus într-o manieră personală, învăţându-i anumite gesturi (semnul crucii), însoţindu-i când merg la culcare, ajutându-i să facă un scurt examen al zilei, mulţumind şi cerând iertare, citindu-le pasaje simple din Evanghelie, ducându-i la biserică şi rugându-ne înaintea lor şi cu ei…

Când copiii sunt deja mai mari, se poate face rugăciunea la orele meselor, înainte de culcare, rugându-ne împreună sau cântând „Tatăl nostru”, având un gând către Maria, făcând câte o rugăciune scurtă de mulţumire, citind Evanghelia. În ceea ce priveşte adolescenţii şi tinerii, este foarte importantă pregătirea unor rugăciuni simple, în momente bine determinate: ziua de naştere a unui membru al familiei, aniversarea căsătoriei părinţilor, înainte de plecarea în vacanţă, la începutul anului şcolar sau la terminarea acestuia, când familia aşteaptă un nou membru, când cineva este spitalizat, în ziua de Crăciun, în ultima zi a anului…

3. Concluzii: atitudini şi acţiuni care îi vor ajuta pe părinţi să transmită credinţa şi să îi înveţe pe copii să se roage

În cadrul sarcinii de a învăţa rugăciunea, la fel ca şi în cazul transmiterii credinţei, obiectivul fundamental este de a-l dispune favorabil pe celălalt spre a primi, cu toată libertatea, darul gratuit pe care Dumnezeu îl oferă. Este o sarcină complexă, pentru realizarea căreia este nevoie de utilizarea unui întreg set de atitudini şi acţiuni.

Oferirea unei mărturii concrete de viaţă creştină

Pentru a învăţa rugăciunea, este nevoie de prezenţă şi apropiere. Este vorba despre o apropiere caracterizată prin împărtăşirea evenimentelor din viaţa cotidiană. Prin intermediul acestei mărturii fără cuvinte, părinţii trezesc în copii anumite întrebări: De ce sunt părinţii aşa? De ce trăiesc în acest fel? Ce sau cine îi inspiră?

Provocarea întrebărilor

Cine nu îşi pune întrebări, nu are nevoie şi nu acceptă nici răspunsuri. Împărtăşirea cu copiii a întrebărilor pe care părinţii şi le pun în căutarea credinţei poate să trezească în aceştia interesul pentru aceleaşi întrebări.

Împărtăşirea experienţei personale

Cea mai importantă modalitate de iniţiere în rugăciune a copiilor nu constă în a le oferi reflecţii complicate asupra misterelor religiei, nici într-o expunere raţională a conţinutului credinţei. Cel mai important lucru este comunicarea experienţei personale, la fel ca şi discipolii din Emaus, care „au povestit ce a avut loc în timpul călătoriei lor” (Luca 24,35).

Împărtăşirea experienţei personale în relaţia cu Dumnezeu înseamnă indicarea modului în care trăiesc prezenţa Lui, în bucurii şi tristeţi, cum se îndreaptă către El în dificultăţi, cum caută lumina Lui în întuneric, cum găsesc pacea Lui în situaţii dificile… Părinţii creştini trebuie să ştie că în viaţa de zi cu zi se experimentează cel mai bine şi se poate împărtăşi cu ceilalţi faptul că există Cineva dincolo de noi, mai mare decât noi, care ne cheamă să îl întâlnim.

Arătarea adevăratului chip al lui Dumnezeu

Părinţii care doresc să îi ajute pe copii să aibă o întâlnire personală cu Dumnezeu, trebuie să îl prezinte, să îl arate, ajutându-i să descopere adevăratul Lui chip. Nu este nevoie să căutăm portrete complicate ale lui Dumnezeu, rezultate ale imaginaţiei sau creativităţii, ajunge să îl arătăm pe Isus ca revelaţie a Tatălui. Uneori va fi nevoie să distrugem anumite imagini false ale Lui. Este foarte important să nu îi „rănim” pe copii, să nu le oferim imagini false, parţiale ale lui Dumnezeu.

În Isus cunoaştem adevărata faţă a lui Dumnezeu, care ne atrage şi ne umple vieţile: „un Dumnezeu care doreşte doar mântuirea omului, un Dumnezeu prieten al vieţii, cunoscător al nevoilor celor mai intime ale omului, care respectă libertatea acestuia, un Dumnezeu al celor săraci şi abandonaţi, un Dumnezeu care doreşte să instaureze în istorie Împărăţia dreptăţii, fraternităţii şi păcii, un Dumnezeu răstignit pentru mântuirea noastră, un Dumnezeu înviat şi care poate să îi învie şi pe ceilalţi, un Dumnezeu mister adânc de iubire trinitară, în care putem să ne punem ultima speranţă”.

Respectarea libertăţii

Iniţierea în credinţă din partea părinţilor are valoare doar manifestând o atitudine de respect faţă de libertatea personală, libertatea celorlalţi şi libertatea lui Dumnezeu. Rolul lor este de a oferi o intermediere pentru întâlnirea între două persoane libere. Sarcina lor este de a se predispune harului, darului lui Dumnezeu. Iar experienţa ne spune că acceptarea acestui har este mai uşoară pentru cel care este asistat în căutarea personală, pentru cel care se simte chemat prin intermediul celorlalţi, pentru cel care este îndrumat spre interpretarea semnelor prezenţei lui Dumnezeu, pentru cel care este ajutat în rezolvarea îndoielilor, şi toate acestea sunt sarcini ale părinţilor.

Ajutor şi dialog

În orice relaţie-întâlnire – ce altceva poate să fie rugăciunea? – este esenţială comunicarea, dialogul. La fel se întâmplă şi în cazul întâlnirii cu Dumnezeu. Bineînţeles, comunicarea nu se reduce întotdeauna la cuvinte, ea se dezvoltă şi prin semne şi se exteriorizează prin simboluri. În relaţia cu Dumnezeu, dialogul se stabileşte prin intermediul ascultării Cuvântului şi prin intermediul rugăciunii care are ca şi sursă de inspiraţie viaţa cotidiană.

A-i învăţa pe alţii să se roage înseamnă a-i ajuta să descopere că Dumnezeu ne vorbeşte prin intermediul evenimentelor din viaţa noastră, prin intermediul celor din jurul nostru. Cuvântul Sfintei Scripturi ne ajută să ne luminăm viaţa, pentru a descoperi aici chemarea şi proiectul lui Dumnezeu. Îndrumarea spre ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, care iluminează evenimentele din viaţa noastră, este o modalitate de pregătire a întâlnirii personale cu El, un mod de transmitere a credinţei.

Rugăciunea noastră poate fi o chemare, o plângere, o cerere, o recunoştinţă, o laudă, o acceptare, o ascultare, o contemplare… în oricare dintre cazuri o modalitate de întâlnire şi dialog cu Dumnezeu. A ajuta pe cineva să se roage înseamnă a-l însoţi pe drumul iniţierii în experienţa cu Dumnezeu, al pregătirii dialogului cu El.

Propunerea credinţei Bisericii

Credinţa pe care părinţii o primesc, o transmit şi o trăiesc este credinţa Bisericii, cea pe care au primit-o de la înaintaşii lor. Această credinţă ne-o asumăm fiecare dintre noi cu ajutorul Bisericii. Comunitatea eclezială ne garantează autenticitatea creştină a credinţei noastre. De aceea, este important să îl învăţăm pe copil nu doar să se roage singur, ci şi în grup, în familie, să participe la viaţa Bisericii. Într-un cuvânt, este vorba despre asistenţa în procesul de căutare, în aventura captivantă de fiinţă umană, de a fi ceea ce Dumnezeu ne cheamă să fim.

Doresc să închei cu cuvintele lui Viktor E. Frankl, cu care încheie faimoasa sa carte: „Omul în căutarea sensului vieţii”: „Fiinţa umană nu este un lucru în plus între atâtea altele; lucrurile se condiţionează unele pe celelalte; însă omul, în ultimă instanţă, este propriul său determinant. Ceea ce el devine – limitat fiind de facultăţile personale şi de mediul social – ajunge să devină prin forţe proprii. În lagărele de concentrare, de exemplu, în acele laboratoare vii, puteam observa şi eram martori ai faptului că unii dintre tovarăşii noştri se comportau ca nişte porci, în timp ce alţii se comportau ca nişte sfinţi. Omul posedă în interiorul său ambele posibilităţi; deciziile sale, şi nu condiţionările exterioare, determină care dintre ele se exteriorizează. Generaţia actuală este realistă, căci am ajuns să cunoaştem ceea ce este în realitate omul. Până la urmă, omul este cel care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a fost cel care a intrat în acele camere cu capul sus şi cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Yisrael pe buze”.

Fiecare dintre noi deţinem în interiorul nostru ambele alternative; depinde de deciziile noastre, şi nu de condiţionările externe, care dintre ele se va exterioriza. Când părinţii îi învaţă pe copii să se roage, îi ajută să ia decizii, să fie oameni autentici, pentru că este importantă poziţia pe care ne situăm în această viaţă, dar şi mai importantă este direcţia spre care hotărâm să privim. Ca şi creştini, trebuie să învăţăm să privim în aceeaşi direcţie ca şi Isus.